- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 3 iulie 2018
- Stat pârât
- TUR
- Concluzia
- Inadmisibil
Damar împotriva Turciei
Traducere în română Auto
Decizia nr. 30978/11 Ali DAMAR împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 3 iulie 2018 în calitate de comitet compus din: Paul Lemmens, președinte, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători și Hasan Bakırcı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 15 decembrie 2010, Având în vedere hotărârea din 6 septembrie 2013, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Dl Ali Damar, reclamantul, este un național turc, născut în 1982 și trăiește în Mardin. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna Ürper Gökçe, avocat practicant în Șırnak. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează.
La 6 martie 2008, reclamantul a fost luat în custodie. La 7 martie 2008, reclamantul a fost încarcerat în închisoare. La 26 martie 2008 și, respectiv, 5 mai 2010, procurorul public Diyarbakır a depus un proiect de procuror de inculpare la Curtea Diyarbakır Assize acuzând reclamantul de a fi membru al unei organizații teroriste și de a difuza propaganda în favoarea acestei organizații. La 3 martie 2011, Curtea Diyarbakır Assize a condamnat reclamantul și l-a condamnat la șase ani și trei luni de închisoare pentru comiterea infracțiunilor în numele unei organizații teroriste. Pentru acuzațiile rămase aduse împotriva lui, instanța a decis să suspende pronunțarea hotărârilor. În aceeași zi, Curtea a ordonat eliberarea reclamantului de la detenție.
La 25 aprilie 2013, Curtea de Casație a anulat hotărârea. Cazul a fost, în consecință, trimis Curtei Diyarbakır Assize. Potrivit celor mai recente informații din dosar, procedura penală împotriva reclamantului era încă în așteptare. Legea și practica internă relevantă 10. O descriere a dreptului și practicii interne relevante se poate găsi în A.Ș. c. Turcia (nr. 58271/10, § 34-35, 13 septembrie 2016). COMPLAINT 11. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la durata detenției sale în reținere. HOTĂRÂREA 12. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la durata detenției sale în reținere. 13. Guvernul a cerut Curții să respingă această plângere din cauza nerespectării.
În această privință, ei au susținut că reclamantul ar trebui să solicite compensații în temeiul articolului 141 din Codul de procedură penală („CCP”). 14. Curtea observă că remediul intern în aplicarea articolului 141 § 1 literele (d) din CCP în ceea ce privește durata detenției rezidențiale a fost examinat în cazul A.Ș. c. Turcia (nr. 58271/10, § 85-95, 13 În septembrie 2016, Șefik Demir v. Turcia (dec.), nr. 51770/07, §§ 35, 16 octombrie 2012). 15. În cazul Șefik Demir (citat mai sus), Curtea a afirmat că acest remediu trebuia să fie epuizat de reclamanții ale căror condamnații au devenit definitive. (citat mai sus, § 92) că, începând cu iunie 2015, remediul intern prevăzut la art. 141 § 1 litera (d) din CCP a fost epuizat de către reclamanții chiar înainte ca procedura să devină finală.
16. În cazul instantaneu, Curtea remarcă că detenția reclamantului s-a încheiat la 3 martie 2011 cu eliberarea sa din detenție în reținere, însă nu există informații dacă procedura împotriva acestuia este încă în așteptare sau a devenit finală. Cu toate acestea, Curtea remarcă că reclamantul a avut dreptul, în ambele situații, să solicite compensații în temeiul articolului 141 § 1 litera (d) din CCP. Cu toate acestea, el nu a reușit să facă acest lucru. 17. Curtea reiterează că evaluarea epuizării măsurilor interne este efectuată în mod normal cu referire la data în care cererea a fost depusă Curții. Cu toate acestea, după cum a deținut Curtea în multe ocazii, această regulă este supusă excepțiilor, care pot fi justificate de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze (a se vedea İçyer c. Turcia) (dec.), nr. 18888/02, § 72, CEDO 2006-I).
Curtea a plecat anterior de la această regulă în cazurile cu privire la remedierea menționată mai sus în ceea ce privește durata detenției, care a devenit aplicabilă după decizia finală privind procedura penală (a se vedea, printre altele, Tutal și altele c. Turcia) (dec.), nr. 11929/12, 28 ianuarie 2014). Curtea consideră că o excepție ar trebui aplicată și în cazul în cauză. 18. Prin urmare, având în vedere obiecția Guvernului, Curtea concluzionează că cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recoursurilor interne. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declarații Rezultatul cererii este inadmisibil. A făcut în limba engleză și a notificat în scris la 6 septembrie 2018. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Președintele adjunct al grefierului
SECOND SECTION
DECISION Application no. 30978/11 Ali DAMAR against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 3 July 2018 as a Committee composed of: Paul Lemmens, President, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 15 December 2010, Having regard to the decision of 6 September 2013, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS
The applicant, Mr Ali Damar, is a Turkish national, who was born in 1982 and lives in Mardin. He was represented before the Court by Ms S. Ürper Gökçe, a lawyer practicing in Șırnak.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent. A. The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarized as follows.
On 6 March 2008 the applicant was taken into custody.
On 7 March 2008 the applicant was placed in detention on remand.
On 26 March 2008 and 5 May 2010, respectively, the Diyarbakır public prosecutor filed a bill of indictment with the Diyarbakır Assize Court charging the applicant with being a member of a terrorist organization and disseminating propaganda in favour of that organization. Subsequently both cases were joined.
On 3 March 2011 the Diyarbakır Assize Court convicted the applicant and sentenced him to six years and three months’ imprisonment for committing crimes on behalf of a terrorist organization. For the remaining accusations brought against him the court decided to suspend the pronouncement of the judgments. On the same day the court ordered the applicant’s release from detention.
On 25 April 2013 the Court of Cassation quashed the judgment. The case was accordingly remitted to the Diyarbakır Assize Court.
According to the latest information in the case file, the criminal proceedings against the applicant were still pending. B. Relevant domestic law and practice
A description of the relevant domestic law and practice can be found in A.Ș. v. Turkey (no. 58271/10, § 34-35, 13 September 2016). COMPLAINT
The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention about the length of his detention on remand. THE LAW
The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention about length of his detention on remand.
The Government asked the Court to reject this complaint due to non ‑ exhaustion of domestic remedies. In this respect, they submitted that the applicant should request compensation pursuant to Article 141 of the Code on Criminal Procedure (“CCP”).
The Court observes that the domestic remedy in application of Article 141 § 1 (d) of the CCP with regard to length of detention on remand was examined in the cases of A.Ș. v. Turkey (no. 58271/10, § 85-95, 13 September 2016) and Șefik Demir v. Turkey ((dec.), no. 51770/07, §§ 17 ‑ 35, 16 October 2012).
In the case of Șefik Demir (cited above) the Court held that that remedy had to be exhausted by the applicants whose convictions became final. It further ruled in its judgment of A.Ș. (cited above, § 92) that as of June 2015 the domestic remedy provided for in Article 141 § 1 (d) of the CCP had to be exhausted by the applicants even before the proceedings became final.
In the instant case, the Court notes that the applicant’s detention ended on 3 March 2011 with his release from detention on remand, yet there is no information whether the proceedings against him are still pending or have become final. However, the Court observes that the applicant was entitled, in both situations, to seek compensation under Article 141 § 1 (d) of the CCP. However, he failed to do so.
The Court reiterates that the assessment of whether domestic remedies have been exhausted is normally carried out with reference to the date on which the application was lodged with the Court. However, as the Court has held on many occasions, this rule is subject to exceptions, which may be justified by the particular circumstances of each case (see İçyer v. Turkey (dec.), no. 18888/02, § 72, ECHR 2006-I). The Court has previously departed from this rule in cases concerning the above-mentioned remedy in respect of the length of detention, which became applicable after the final decision on the criminal proceedings (see also, among others, Tutal and Others v. Turkey (dec.), no. 11929/12, 28 January 2014). The Court takes the view that the exception should be applied in the present case as well.
As a result, taking into account the Government’s objection, the Court concludes that the application must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies. For these reasons, the Court, unanimously, Declares the remainder of the application inadmissible. Done in English and notified in writing on 6 September 2018. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Deputy Registrar President