KARABALI v. TURKEY

Decizia nr. 63988/09 Savaș KARABALI împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 29 mai 2018 în calitate de comitet compus din: Paul Lemmens, președinte, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 20 noiembrie 2009, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Savaș Karabali, este un național turc, născut în 1972 și trăiește în Antalya. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Gül, un avocat practicant în Antalya. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Circumstanțele cauzei Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 29 iunie 2007, reclamantul a fost arestat. La 3 iulie 2007, Curtea din Ankara Magistrate a ordonat detenția reclamantului în reținere. La 6 septembrie 2007, procurorul a depus o acuzație la Curtea Ankara Assize acuzarea reclamantului de formarea unei organizații ilegale cu intenția de a comite crime. La 15 iulie 2010, Curtea Ankara Assize a ordonat eliberarea reclamantului în așteptarea procesului. Potrivit celor mai recente informații din dosar, procedura penală împotriva reclamantului era încă în așteptare începând din ianuarie 2012. Legea și practica interne relevante O descriere a dreptului și practicii interne relevante se poate găsi în A.Ș. c. Turcia (n. 58271/10, § 34-35, 13 septembrie 2016) și Turgut și alții c. Turcia (dec.), nr. 4860/09, §§ 19-26, 26 martie 2013). COMPLAINTE 10. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție, cu privire la durata detenției sale la înaintare. 11. Reclamantul a susținut, de asemenea, în temeiul articolului 6 din Convenție, că durata procedurii penale nu a respectat cerințele de „tempă rațională”. În temeiul aceluiași articol, el s-a plâns în continuare că procedura penală împotriva acestuia era nedrept. 12. În sfârșit, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 8 din Convenție că detenția sa lungă a avut un efect negativ asupra vieții sale de familie și asupra bunăstării sale psihologice. art. 5 § 3 din Convenție 13. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la lungimea detenției sale în reținere. 14. Guvernul a solicitat Curții să respingă această plângere din cauza neepuizării recoursurilor interne, susținând că reclamantul ar trebui să solicite compensații în temeiul articolului 141 din Codul de procedură penală („CCP”). 15. Curtea observă că remedierea internă în aplicarea articolului 141 § 1 litera (d) din CCP în ceea ce privește durata detenției în reținere a reținutului a fost examinată în cazul Demir v. Turcia (dec.), nr. 51770/07, §§ 35, 16 octombrie 2012 și A. Ș. v. Turcia (n. 58271/10, § 85-95, 13 septembrie 2016). 16. În cazul Demir (citat mai sus), Curtea a afirmat că acest remediu trebuia să fie epuizat de reclamanții ale căror condamnații au devenit finale. A.Ș. (citat mai sus, § 92) că, începând cu iunie 2015, remediul intern prevăzut la art. 141 § 1 litera (d) din CCP a trebuit să fie epuizat de către reclamanții chiar înainte ca procedura să devină finală. 17. În cazul instantaneu, Curtea remarcă că detenția reclamantului s-a încheiat la 15 iulie 2010 cu eliberarea sa din închisoare, însă nu există informații dacă procedura împotriva acestuia este încă în așteptare sau a devenit finală. Cu toate acestea, Curtea remarcă că reclamantul a avut dreptul, în ambele situații, să solicite compensații în temeiul articolului 141 § (d) din CCP. Cu toate acestea, el nu a reușit să facă acest lucru. 18. Curtea reiterează că evaluarea dacă căile de recurs interne au fost epuizate este efectuată în mod normal cu referire la data în care cererea a fost depusă Curții. Cu toate acestea, după cum a reținut Curtea în multe ocazii, această regulă este supusă excepțiilor, care pot fi justificate de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze (a se vedea İçyer v. Turcia (dec.), nr. 18888/02, § 72, CEDH 2006 I). Curtea a plecat anterior de la reglementarea generală în cazurile referitoare la remedierea menționată mai sus în ceea ce privește durata detenției, care a devenit aplicabilă după decizia finală privind procedura penală (a se vedea, printre altele, Tutal și altele c. Turcia) (dec.), nr. 11929/12, 28 ianuarie 2014). Curtea consideră că o excepție ar trebui aplicată și în cazul în cauză. 19. Prin urmare, având în vedere obiecția guvernului, Curtea concluzionează că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recoursurilor interne. Alte plângeri Lungimea procedurii 20. Reclamantul s-a plâns cu privire la durata procedurii penale împotriva sa. El s-a bazat pe art. 6 din Convenție. 21. Curtea remarcă că un recurs intern a fost înființat în Turcia prin Legea nr. 6384, în urma aplicării procedurii de judecată pilot în cazul Ümmühan Kaplan c. Turcia (n. 24240/07, 20 martie 2012). Ulterior, în decizia sa în cazul Turgut și alții c. Turcia ((dec.), nr. 4860/09, §§ 47‐58, 26 martie 2013), Curtea a declarat o nouă cerere inadmisibilă din cauza faptului că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, adică noul remediu intern. În acest sens, Curtea a considerat, în special, că acest nou remediu a fost accesibil și capabil de a oferi o perspectivă rezonabilă de remediere a plângerilor referitoare la durata procedurii. 22. În acest context, Curtea observă că reclamantul ar trebui să utilizeze noul remediu intern stabilit prin Legea nr. 6384. Astfel, Curtea își reiterează concluzia în cazul în care se face obiectul unei proceduri. Turgut și alții (citat mai sus) Rezultă că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ § 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recourslor interne. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la presupusa nedreptate a procedurii penale și a susținut că instanța de judecată nu ar putea fi considerată o instanță independentă și imparțială. 24. Curtea observă că procedura penală împotriva reclamantului era încă în suspensie în fața instanțelor interne și că părțile nu au informat Curtea în legătură cu rezultatul procedurii respective. Prin urmare, plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 privind presupusa nedreptate a procedurii sunt, prin urmare, prematuri și trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor interne de recurs în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție. În ceea ce privește încălcările reclamantei prezentate în temeiul articolului 8 din Convenție, Curtea consideră că, având în vedere materialul în posesia sa și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, aceste plângeri nu dezvăluie nicio apariție a încălcării drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție sau în Protocolurile sale. 26. Rezultă că această parte a cererii este întemeiată în mod evident și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 21 iunie 2018. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

DECISION

Application no. 63988/09

Savaș KARABALI

against Turkey

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 29

May 2018 as a Committee composed of:

Paul Lemmens,

President,

Valeriu Grițco,

Stéphanie Mourou-Vikström,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 20 November 2009,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

1.

The applicant, Mr Savaș Karabali, is a Turkish national, who was born in 1972 and lives in Antalya. He was represented before the Court by Mr

S.

Gül, a lawyer practising in Antalya.

2.

The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.

A.

The circumstances of the case

3.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

4.

On 29 June 2007 the applicant was taken into custody.

5.

On 3 July 2007 the Ankara Magistrates’ Court ordered the applicant’s detention on remand.

6.

On 6 September 2007 the public prosecutor filed an indictment with the Ankara Assize Court charging the applicant with forming an illegal organisation with an intention to commit crimes.

7.

On 15 July 2010 the Ankara Assize Court ordered the applicant’s release pending trial.

8.

According to the latest information in the case file, the criminal proceedings against the applicant were still pending as of January 2012.

B.

Relevant domestic law and practice

9.

A description of the relevant domestic law and practice can be found in

A.Ș. v. Turkey

(no. 58271/10, § 34-35, 13 September 2016) and

Turgut and Others v. Turkey

((dec.), no. 4860/09, §§ 19-26, 26 March 2013).

COMPLAINTS

10.

The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention about the length of his detention on remand.

11.

The applicant also alleged under Article 6 of the Convention that the length of the criminal proceedings did not comply with the “reasonable time” requirement. Under the same Article, he further complained that the criminal proceedings against him were unfair.

12.

Lastly, the applicant complained under Article 8 of the Convention that his lengthy detention had a negative effect on his family life and on his psychological well-being.

THE LAW

A.

Article

5 § 3 of the Convention

13.

The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention about length of his detention on remand.

14.

The Government asked the Court to reject this complaint due to non-exhaustion of domestic remedies. In this respect, they submitted that the applicant should request compensation pursuant to Article 141 of the Code on Criminal Procedure (“CCP”).

15.

The Court observes that the domestic remedy in application of Article

141 § 1 (d) of the CCP with regard to length of detention on remand was examined in the cases of

Demir v. Turkey

, ((dec.), no. 51770/07, §§

17

‑

35, 16

October 2012 and

A.Ș. v. Turkey

(no. 58271/10, §

85-95, 13

September 2016).

16.

In the case of

Demir

(cited above) the Court held that that remedy had to be exhausted by the applicants whose convictions became final. It further ruled in its judgment of

A.Ș.

(cited above, § 92) that as of June 2015 the domestic remedy provided for in Article 141 § 1 (d) of the CCP had to be exhausted by the applicants even before the proceedings became final.

17.

In the instant case, the Court notes that the applicant’s detention ended on 15 July 2010 with his release from detention on remand, yet there is no information whether the proceedings against him are still pending or have become final. However, the Court observes that the applicant was entitled, in both situations, to seek compensation under Article 141 §

1

(d) of the CCP. However, he failed to do so.

18.

The Court reiterates that the assessment of whether domestic remedies have been exhausted is normally carried out with reference to the date on which the application was lodged with the Court. However, as the Court has held on many occasions, this rule is subject to exceptions, which may be justified by the particular circumstances of each case (see

İçyer v.

Turkey

(dec.), no. 18888/02, § 72, ECHR 2006

‑

I). The Court has previously departed from the general rule in cases concerning the above-mentioned remedy in respect of the length of detention, which became applicable after the final decision on the criminal proceedings (see, among others,

Tutal and Others v. Turkey

(dec.), no. 11929/12, 28 January 2014). The Court takes the view that the exception should be applied in the present case as well.

19.

As a result, taking into account the Government’s objection, the Court concludes that this complaint must be rejected under Article 35 §§

1 and

4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

B.

Other complaints

1.

Length of proceedings

20.

The applicant complained about the length of the criminal proceedings against him. He relied on Article 6 of the Convention.

21.

The Court observes that a domestic remedy has been established in Turkey by Law no. 6384, following the application of the pilot judgment procedure in the case of

Ümmühan Kaplan v. Turkey

(no.

24240/07, 20

March 2012). Subsequently, in its decision in the case of

Turgut

and Others v. Turkey

((dec.), no. 4860/09, §§ 47‑58, 26 March 2013), the Court declared a new application inadmissible on the ground that the applicants had failed to exhaust domestic remedies that is to say the new domestic remedy. In so doing, the Court considered in particular that this new remedy was a priori accessible and capable of offering a reasonable prospect of redress for complaints concerning the length of proceedings.

22.

In this context, the Court observes that the applicant should make use of the new domestic remedy established by Law no. 6384. Thus, the Court reiterates its conclusion in the case of

Turgut and Others

(cited above). It follows that this complaint must be rejected under Article 35 §§

1 and

4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

2.

Alleged unfairness of proceedings

23.

The applicant complained under Article 6 of the Convention about the alleged unfairness of the criminal proceedings and maintained that the trial court could not be considered as an independent and impartial.

24.

The Court observes that the criminal proceedings against the applicant were still pending before the domestic courts and the parties did not inform the Court about the outcome of those proceedings. Therefore, the applicant’s complaints under Article

6 concerning the alleged unfairness of the proceedings are

therefore premature

and must be rejected for non-exhaustion of domestic remedies pursuant to Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention.

3

Remaining Complaints

25.

As regards the applicant’s remaining complaints raised under Article 8 of the Convention, the Court holds that in the light of the material in its possession and in so far as the matters complained of are within its competence, these complaints do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols.

26.

It follows that this part of the application is manifestly ill

‑

founded and must be rejected in accordance with the Article 35 § 3 and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court, unanimously,

Declares

the application inadmissible.

Done in English and notified in writing on 21 June 2018.

Hasan Bakırcı

Paul Lemmens

Deputy Registrar

President