- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 20 noiembrie 2018
- Stat pârât
- TUR
- Concluzia
- Partly inadmissible
Uçar împotriva Turciei
Traducere în română Auto
Decizia nr. 52109/11 Ömer UÇAR împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 20 noiembrie 2018 în calitate de comitet compus din: Julia Laffranque, președinte, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 5 august 2011, Având în vedere decizia din 19 iunie 2013, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Ömer Uçar, este un național turc, care s-a născut în 1962 și este reținut în Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl H.A. Atabay, un avocat practicant în Istanbul.
Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Circumstanțele cauzei Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 24 septembrie 2009, reclamantul a fost arestat și arestat. La 28 septembrie 2009, un judecător de datorie de la Curtea de İstanbul Assize a ordonat detenția reclamantului în rezidenție. La 31 mai 2010, procurorul a depus o acuzație la Curtea de Asize de la İstanbul acuzarea reclamantului de a fi afiliat la o organizație teroristă. La 27 ianuarie 2012, Curtea de Asize de la İstanbul a ordonat eliberarea reclamantului în așteptarea procesului.
Potrivit celor mai recente informații din dosar, procedura penală împotriva reclamantului era încă în așteptare începând din februarie 2013. Legea și practica interne relevante O descriere a dreptului și practicii interne relevante poate fi găsită în A.Ș v. Turcia ((dec.), nr. 58271/10, §§ 34-35, 13 septembrie 2016), și Șefik Demir v. Turcia ((dec.), nr. 51770/07, §§ 29-33, 16 octombrie 2012). Guvernul a cerut Curții să respingă această plângere pentru neepuizare a căilor de recurs interne, susținând că reclamantul ar trebui să solicite compensații în temeiul articolului 141 din Codul de procedură penală („CCP”).
12. Curtea observă că remediul intern în aplicarea articolului 141 § 1 litera (d) din CCP în ceea ce privește durata detenției în reținere a reținutului a fost examinat în cazul A. Ș. c. Turcia (n. 58271/10, § 95, 13 septembrie 2016) și Șefik Demir c. Turcia (n. 51770/07, §§ 17-35, 16 octombrie 2012). 13. (citată mai sus) Curtea a afirmat că acest remediu trebuia să fie epuizat de către reclamanții a căror condamnare a devenit definitivă. În plus, a stat în hotărârea sa A.Ș. (citată mai sus, § 92) că, începând din iunie 2015, remediul intern prevăzut la art. 141 § 1 litera (d) din CCP trebuia să fie epuizat de către reclamanții chiar înainte ca procedura să devină finală. 14. În cazul instantaneu, Curtea remarcă că detenția reclamantului s-a încheiat la 27 ianuarie 2012, cu eliberarea sa din detenție în închisoare, totuși nu există informații dacă procedurile împotriva acestuia sunt încă în așteptare sau au devenit finale.
Cu toate acestea, Curtea remarcă că reclamantul a fost îndreptat, în ambele situații, să solicite compensații în temeiul articolului 141 § 1 litera (d) din CCP. Cu toate acestea, el nu a reușit să facă acest lucru. 15. Curtea reiterează că evaluarea epuizării măsurilor interne este efectuată în mod normal cu referire la data în care cererea a fost depusă Curții.
Cu toate acestea, după cum a deținut Curtea în mai multe ocazii, această regulă este supusă excepțiilor, care pot fi justificate de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze (a se vedea İçyer Turcia) (dec.), nr. 18888/02, § 72, CEDH 2006 I). Curtea a depărtat anterior de această regulă în cazurile cu privire la remedierea menționată mai sus în ceea ce privește durata detenției, care a devenit aplicabilă după decizia finală privind procedura penală (a se vedea, printre altele, Tutal și altele c. Turcia) (dec.), nr. 11929/12, 28 ianuarie 2014). Curtea consideră că o excepție ar trebui aplicată și în cazul în cauză. 16. Prin urmare, având în vedere obiecția Guvernului, Curtea concluzionează că cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recoursurilor interne.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declarații Rezultatul cererii este inadmisibil. Eliberat în limba engleză și notificat în scris la 13 decembrie 2018. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Președintele adjunct al grefierului
SECOND SECTION
DECISION Application no. 52109/11 Ömer UÇAR against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 20 November 2018 as a Committee composed of: Julia Laffranque, President, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 5 August 2011, Having regard to the decision of 19 June 2013, Having regard to the observations submitted by the respondent Government, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS
The applicant, Mr Ömer Uçar, is a Turkish national, who was born in 1962 and is detained in İstanbul. He was represented before the Court by Mr H.A. Atabay, a lawyer practising in İstanbul.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent. A. The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
On 24 September 2009 the applicant was arrested and taken into custody.
On 28 September 2009 a judge on duty at the İstanbul Assize Court ordered the applicant’s detention on remand.
On 31 May 2010 the public prosecutor filed an indictment with the İstanbul Assize Court charging the applicant with membership of a terrorist organisation.
On 27 January 2012 the İstanbul Assize Court ordered the applicant’s release pending trial.
According to the latest information in the case file, the criminal proceedings against the applicant were still pending as of February 2013. B. Relevant domestic law and practice
A description of the relevant domestic law and practice can be found in A.Ș v. Turkey ((dec.), no. 58271/10, §§ 34-35, 13 September 2016), and Șefik Demir v. Turkey ((dec.), no. 51770/07, §§ 29-33, 16 October 2012). COMPLAINT
The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention about the length of his detention on remand. THE LAW
The Government asked the Court to reject this complaint for non ‑ exhaustion of domestic remedies. In this respect, they submitted that the applicant should request compensation pursuant to Article 141 of the Code on Criminal Procedure (“CCP”).
The Court observes that the domestic remedy in application of Article 141 § 1 (d) of the CCP with regard to length of detention on remand was examined in the cases of A.Ș. v. Turkey (no. 58271/10, § 85 ‑ 95, 13 September 2016) and Șefik Demir v. Turkey , ((dec.), no. 51770/07, §§ 17-35, 16 October 2012).
In the case of Șefik Demir (cited above) the Court held that that remedy had to be exhausted by the applicants whose convictions became final. It further ruled in its judgment of A.Ș. (cited above, § 92) that as of June 2015 the domestic remedy provided for in Article 141 § 1 (d) of the CCP had to be exhausted by the applicants even before the proceedings became final.
In the instant case, the Court notes that the applicant’s detention ended on 27 January 2012, with his release from detention on remand, yet there is no information whether the proceedings against him are still pending or have become final. However, the Court observes that the applicant was entitled, in both situations, to seek compensation under Article 141 § 1 (d) of the CCP. However, he failed to do so.
The Court reiterates that the assessment of whether domestic remedies have been exhausted is normally carried out with reference to the date on which the application was lodged with the Court. However, as the Court has held on many occasions, this rule is subject to exceptions, which may be justified by the particular circumstances of each case (see İçyer v. Turkey (dec.), no. 18888/02, § 72, ECHR 2006 I). The Court has previously departed from this rule in cases concerning the above ‑ mentioned remedy in respect of the length of detention, which became applicable after the final decision on the criminal proceedings (see also, among others, Tutal and Others v. Turkey (dec.), no. 11929/12, 28 January 2014). The Court takes the view that the exception should be applied in the present case as well.
As a result, taking into account the Government’s objection, the Court concludes that the application must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies. For these reasons, the Court, unanimously, Declares the remainder of the application inadmissible. Done in English and notified in writing on 13 December 2018. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Deputy Registrar President