Decizia nr. 65206/10 Murat İPEK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 3 iulie 2018 în calitate de comitet compus din: Ledi Bianku, președinte, Nebojša Vučinić, Jon Fridrik Kjølbro, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 6 septembrie 2010, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant Prin deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Murat İpek, este un național turc, născut în 1979 și trăiește în Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Kanar, avocat practicant la Istanbul. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 27 noiembrie 2005, reclamantul a fost arestat de poliție. La 29 noiembrie 2005, judecătorul de la Curtea din Istanbul Assize a ordonat detenția reclamantului în reținere. La 22 decembrie 2005, procurorul a depus o acuzație la Curtea Assize din Istanbul, acuzând reclamantul, printre altele, aderarea la o organizație teroristă. La 10 septembrie 2008, Curtea din Istanbul Assize a condamnat reclamantul ca fiind acuzat și condamnat la un total de unsprezece ani și trei luni de închisoare. Curtea a ordonat, de asemenea, continuarea detenției reclamantului. La 28 iunie 2011, Curtea de Casație a anulat hotărârea. Cazul a fost în consecință trimis Curții din Istanbul Assize. La 15 februarie 2012, Curtea din Istanbul Assize a ordonat eliberarea reclamantului în timpul procesului. 10. La 18 decembrie 2012, Curtea din Istanbul Assize a condamnat încă o dată reclamantul și l-a condamnat la un total de nouă ani și unsprezece luni de închisoare și la o amendă. 11. Reclamantul a apelat împotriva hotărârii din 18 decembrie 2012 și în conformitate cu cele mai recente informații din dosar, acțiunea este în așteptare în fața Curții de Casație. 12. La 21 august 2013, reclamantul a solicitat Comisiei de Compensare instituite prin Legea nr. 6834 care se plângea de durata procedurii penale. Într-o decizie din 6 iunie 2014, Comisia de Compensare a suspendat examinarea plângerii reclamantului cu privire la durata procedurii în așteptarea rezultatului hotărârii Curții privind epuizarea recourslor interne. La A.Ș. c. Turcia (nr. 58271/10, § 34-35, 13 septembrie 2016), Șefik Demir v. Turcia (nr. 51770/07, § 29-33, 16 octombrie 2012), Turgut și alții v. Turcia (nr. 4860/09, §§ 19-26, 26 martie 2013). COMPLAINTE 14. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că lungimea deținerii anterioare a fost excesivă și a susținut, de asemenea, în temeiul articolului 6 § 2, că dreptul său de a fi presupus nevinovat a fost încălcat deoarece a fost reținut în reținere pentru o lungime excesivă de timp. 15. Reclamantul a susținut, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că procedura penală împotriva acestuia nu a fost încheiată într-un timp rezonabil. HOTĂRÂREA În ceea ce privește plângerea reclamantului în temeiul articolului 5 § 3 din Convenția 16. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că durata deținutului său anterior la judecată a fost excesivă și a plâns în continuare în temeiul articolului 6 § 2 din Convenție că dreptul său de a fi presupus nevinovat a fost încălcat deoarece a fost reținut de o perioadă excesivă de timp. 17. Curtea consideră că este mai potrivit să se examineze plângerile reclamantului din punctul de vedere al articolului 5 § 3 numai deoarece se referă în principal la durata detenției anterioare ale reclamantului (a se vedea Can c. Turcia (dec.), nr. 6644/08, 14 aprilie 2009). 18. Guvernul a cerut Curții să respingă această plângere din cauza nerespectării acesteia. În această privință, ei au susținut că reclamantul ar trebui să solicite compensații în temeiul articolului 141 din Codul de procedură penală („CCP”). 19. Curtea remarcă că remediul intern în aplicarea articolului 141 § 1 litera (d) din CCP în ceea ce privește durata detenției în rezidenție a fost examinat în cazul A.Ș. c. Turcia (nr. 58271/10, § 95, 13 În septembrie 2016, Șefik Demir v. Turcia (dec.), nr. 51770/07, §§ 17-35, 16 octombrie 2012). 20. În cazul Șefik Demir (citat mai sus), Curtea a afirmat că acest remediu trebuia să fie epuizat de reclamanții ale căror condamnații au devenit finale. (citată mai sus, § 92) că, începând cu iunie 2015, remedierea internă prevăzută la art. 141 § 1 litera (d) din CCP a fost epuizată de către reclamanții chiar înainte ca procedura să devină finală. 21. În cazul instantaneu, Curtea remarcă că detenția reclamantului s-a încheiat la 15 februarie 2012 cu eliberarea sa din detenție în închisoare, cu toate acestea, nu există nici o informație dacă procedura împotriva acestuia este încă în așteptare sau a devenit finală. Cu toate acestea, Curtea remarcă că reclamantul a avut dreptul, în ambele situații, să solicite compensații în temeiul articolului 141 § 1 (d) din CCP. Cu toate acestea, el nu a reușit să facă acest lucru. 22. Curtea reiterează că evaluarea dacă căile de recurs interne au fost epuizate este efectuată în mod normal cu referire la data în care cererea a fost depusă la Curte. Cu toate acestea, după cum a depus Curtea în multe ocazii, această regulă este supusă excepțiilor, care pot fi justificate de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze (a se vedea İçyer c. Turcia) (dec.), nr. 18888/02, § 72, CEDH 2006 I). Curtea a depărtat anterior de această regulă în cazurile cu privire la remedierea menționată mai sus în ceea ce privește durata detenției, care a devenit aplicabilă după decizia finală privind procedura penală (a se vedea, printre altele, Tutal și altele c. Turcia) (dec.), nr. 11929/12, 28 ianuarie 2014). Curtea consideră că o excepție ar trebui aplicată și în cazul în cauză. 23. Prin urmare, având în vedere obiecția Guvernului, Curtea concluzionează că cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția privind neepuizarea măsurilor interne. În ceea ce privește plângerea reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 din Convenția 24. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii penale împotriva acestuia era incompatibilă cu cerința de „tempă motivabilă” prevăzută la art. 6 § 1 din Convenția. 25. Guvernul a remarcat că, în temeiul Legii nr. 6384, s-a înființat o comisie de compensare pentru a face față cererilor privind durata procedurilor și neexecuția hotărârilor, susținând că reclamantul trebuie să se aplice Comisiei de compensare pentru a epuiza căile de recurs interne. 26. Curtea remarcă că, după cum a subliniat Guvernul, s-a instituit în Turcia un remediu intern în urma aplicării procedurii de hotărâre pilot în cazul Ümmühan Kaplan c. Turcia (n. 24240/07, 20 martie 2012). Ulterior, în decizia sa în cazul Turgut și alții c. Turcia (dec.), nr. 4860/09, 26 martie 2013), Curtea a declarat o nouă cerere inadmisibilă din cauza faptului că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, adică noul remediu. În acest sens, Curtea a considerat în special că acest nou remediu a fost a priori accesibil și capabil de a oferi o perspectivă rezonabilă de remediere a plângerilor privind durata procedurii. 27. Curtea constată că, în decizia sa din cauza Ümmühan Kaplan (citată mai sus, § 77), acesta a subliniat că ar putea examina totuși cererile de acest tip care au fost deja comunicate guvernului. 28. Cu toate acestea, ținând cont de obiecția preliminară a guvernului și de faptul că reclamantul a informat Curtea că a solicitat Comisiei menționată mai sus, după ce cererea sa a fost comunicată Guvernului, și de decizia din 6 iunie 2014 de către Comisia de compensare care suspendă examinarea plângerii reclamantului cu privire la lungimea procedurii în așteptarea hotărârii Curții privind neepuizarea recourslor interne, Curtea își reiterează concluzia în cazul Turgut și alții (citat mai sus). 29. Prin urmare, acesta concluzionează că această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție pentru neepuizare a căilor de recurs interne. Din aceste motive, Curtea declara în unanimitate cererea inadmisibilă. Efectuată în engleză și notificată în scris la 6 septembrie 2018. Hasan Bakırcı Ledi Bianku Președintele Adjunct Registrul Bianku
Application no. 65206/10
Murat İPEK
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 3
July 2018 as a Committee composed of:
Ledi Bianku,
President,
Nebojša Vučinić,
Jon Fridrik Kjølbro,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 6 September 2010,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant
Having deliberated, decides as follows:
1.
The applicant, Mr Murat İpek, is a Turkish national, who was born in
1979 and lives in Istanbul. He was represented before the Court by Mr
E.
Kanar, a lawyer practising in Istanbul.
2.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
A.
The circumstances of the case
3.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
4.
On 27 November 2005 the applicant was arrested by the police.
5.
On 29 November 2005 the judge at the Istanbul Assize Court ordered the applicant’s detention on remand.
6.
On 22 December 2005 the public prosecutor filed an indictment with the Istanbul Assize Court, charging the applicant with,
inter alia,
membership of a terrorist organisation.
7.
On 10 September 2008 the Istanbul Assize Court convicted the applicant as charged and sentenced him to a total of eleven years and three months’ imprisonment. The court also ordered the continuation of the applicant’s detention.
8.
On 28 June 2011 the Court of Cassation quashed the judgment. The case was accordingly remitted to the Istanbul Assize Court.
9.
On 15 February 2012 the Istanbul Assize Court ordered the applicant’s release pending trial.
10.
On 18 December 2012 the Istanbul Assize Court once again convicted the applicant and sentenced him to a total of nine years and eleven months’ imprisonment and a fine.
11.
The applicant appealed against the judgment of 18 December 2012 and according to the latest information in the file, the proceedings are pending before the Court of Cassation.
12.
On 21 August 2013 the applicant applied to the Compensation Commission established by the Law no. 6834 complaining about the length of criminal proceedings. In a decision dated 6 June 2014 the Compensation Commission suspended the examination of the applicant’s complaint concerning the length of proceedings pending the outcome of the Court’s decision on exhaustion of domestic remedies.
B.
Relevant domestic law and practice
13.
A description of the relevant domestic law and practice can be found in
A.Ș. v. Turkey
(no. 58271/10, § 34-35, 13 September 2016),
Șefik Demir v.
Turkey
((dec.), no. 51770/07, §§ 29-33, 16 October 2012), and
Turgut and Others v. Turkey
((dec.), no. 4860/09, §§ 19-26, 26 March 2013).
14.
The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention that the length of his pre-trial detention had been excessive. He also alleged under Article 6 § 2 that his right to be presumed innocent was violated because he had been detained on remand for an excessive length of time.
15.
The applicant maintained under Article 6 § 1 of the Convention that the criminal proceedings against him had not been concluded within a reasonable time.
A.
As regards the applicant’s complaint under Article 5 § 3 of the Convention
16.
The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention that the length of his pre-trial detention had been excessive. He further complained under Article 6 § 2 of the Convention that his right to be presumed innocent had been violated because he had been detained for an excessive length of time.
17.
The Court considers that it is more appropriate to examine the applicant’s complaints from the standpoint of Article 5 § 3 alone as they mainly concern the length of the applicant’s pre-trial detention (see
Can v.
Turkey
(dec.), no. 6644/08, 14 April 2009).
18.
The Government asked the Court to reject this complaint due to non
‑
exhaustion of domestic remedies. In this respect, they submitted that the applicant should request compensation pursuant to Article 141 of the Code on Criminal Procedure (“CCP”).
19.
The Court observes that the domestic remedy in application of Article
141 § 1 (d) of the CCP with regard to length of detention on remand was examined in the cases of
A.Ș. v. Turkey
(no. 58271/10, §
85
‑
95, 13
September 2016) and
Șefik Demir v. Turkey
, ((dec.), no.
51770/07, §§
17-35, 16 October 2012).
Șefik Demir
(cited above) the Court held that that remedy had to be exhausted by the applicants whose convictions became final. It further ruled in its judgment of
A.Ș.
(cited above, § 92) that as of June 2015 the domestic remedy provided for in Article 141 § 1 (d) of the CCP had to be exhausted by the applicants even before the proceedings became final.
21.
In the instant case, the Court notes that the applicant’s detention ended on 15 February 2012 with his release from detention on remand, yet there is no any information whether the proceedings against him are still pending or have become final. However, the Court observes that the applicant was entitled, in both situations, to seek compensation under Article
141 § 1 (d) of the CCP. However, he failed to do so.
22.
The Court reiterates that the assessment of whether domestic remedies have been exhausted is normally carried out with reference to the date on which the application was lodged with the Court. However, as the Court has held on many occasions, this rule is subject to exceptions, which may be justified by the particular circumstances of each case (see
İçyer v.
Turkey
(dec.), no. 18888/02, § 72, ECHR 2006
‑
I). The Court has previously departed from this rule in cases concerning the above-mentioned remedy in respect of the length of detention, which became applicable after the final decision on the criminal proceedings (see also, among others,
Tutal and Others v. Turkey
(dec.), no. 11929/12, 28 January 2014). The Court takes the view that the exception should be applied in the present case as well.
23.
As a result, taking into account the Government’s objection, the Court concludes that the application must be rejected under Article 35 §§
1 and
4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.
B.
As regards the applicant’s complaint under Article 6 § 1 of the Convention
24.
The applicant complained that the length of the criminal proceedings against him had been incompatible with the “reasonable time” requirement laid down in Article 6 § 1 of the Convention.
25.
The Government noted that pursuant to Law no. 6384 a Compensation Commission had been established to deal with applications concerning the length of proceedings and the non-execution of judgments. They maintained that the applicant had to apply to the Compensation Commission to exhaust the domestic remedies.
26.
The Court observes that, as pointed out by the Government, a domestic remedy has been established in Turkey following the application of the pilot judgment procedure in the case of
Ümmühan Kaplan v.
Turkey
(no. 24240/07, 20 March 2012). Subsequently, in its decision in the case of
Turgut and Others v. Turkey
((dec.), no. 4860/09, 26 March 2013), the Court declared a new application inadmissible on the ground that the applicants had failed to exhaust domestic remedies, that is to say the new remedy. In so doing, the Court considered in particular that this new remedy was
a priori
accessible and capable of offering a reasonable prospect of redress for complaints concerning the length of proceedings.
27.
The Court notes that in its decision in the case of
Ümmühan Kaplan
(cited above, § 77) it stressed that it could nevertheless examine applications of this type which had already been communicated to the Government.
28.
However, taking account of the Government’s preliminary objection, and of the fact that the applicant informed the Court that he applied to the above-mentioned Commission after his application had been communicated to the Government, and of the decision dated 6 June 2014 by the Compensation Commission suspending the examination of the applicant’s complaint concerning the length of proceedings pending the decision of the Court on non-exhaustion of domestic remedies, the Court reiterates its conclusion in the case of
Turgut and Others
(cited above).
29.
It therefore concludes that this part of the application must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non
‑
exhaustion of domestic remedies.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 6 September 2018.
Hasan Bakırcı
Ledi Bianku
Deputy Registrar
President