Țările de Joien Schukking, judecători și Fatoș Aracı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 20 octombrie 2010, Având deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTS Reclamantul, dl Mounir Ismail, este un național tunisian, născut în 1959 și locuiește în Veenhuizen. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl B. van Dijk, avocat practicant în Groningen. Guvernul olandez („Guvernul”) a fost reprezentat de fostul lor agent, dl R.A.A. Böcker, și de agentul adjunct, dna K. Adhin, a Ministerului Afacerilor Externe. Ordine de excludere (ongewenstverklaring ) a fost impus reclamantului în 2007, care a devenit finală în 2010. În 2011, reclamantul a fost expulsat în Tunisia, unde a fost ulterior alăturat de soția sa și patru copii, care sunt toate resortisanții olandezi. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 8 din Convenție că decizia de a impune un ordin de excludere a acestuia a constituit o ingerință disproporționată cu dreptul la respectarea vieții sale de familie. El a afirmat că guvernul a acordat o greutate insuficientă intereselor sale, precum și ale soției și copiilor săi, pentru a putea continua viața de familie în Țările de Jos. La 30 iunie 2017 Guvernul a scris Curții în următoarele termeni: „ ... în ceea ce privește cererea de mai sus, am onoarea de a vă informa după cum urmează. La 25 ianuarie 2017, opoziția reclamantului față de refuzul de a-i acorda o viză de ședere provizorie ... a fost declarată bine fundamentată. În urma, reclamantul a primit un permis de ședere temporar, valabil de la 21 februarie 2017 până la 21 februarie 2022. Având în vedere această nouă dezvoltare ..., Guvernul solicită Curtea să anuleze cazul de pe lista sa de cazuri în curs în temeiul articolului 37 alineatul (1) din Convenție.” La 25 iulie 2017, reclamantul, fiind invitat să facă observații, a răspuns că nu dorește să retragă cererea, eliberarea unui permis de ședere care nu implică justificarea acțiunilor autorităților olandeze care constituie baza plângerii sale. El a solicitat în continuare 30.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale, și anume presupusa suferință emoțională a familiei. Curtea observă că plângerea reclamantului în temeiul articolului 8 din Convenție se referă la ordonanța de excludere care i-a fost impusă și la consecințele pe care le-a avut asupra exercitării vieții sale de familie cu soția și copiii, care sunt toți cetățenii olandezi, în Țările de Jos. Deși, într-adevăr, reclamantul a fost înlăturat din Țările de Jos în Tunisia și familia sa s-a alăturat mai târziu la el acolo, el nu mai este supus unei ordine de excludere și a fost acordat un permis de ședere temporară. Obiectul cererii, și anume, de a putea exercita viața de familie în Țările de Jos, a fost astfel realizat. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că această chestiune a fost rezolvată în sensul articolului 37 alineatul (b) din Convenție. În ceea ce privește cererea reclamantului de compensare a prejudiciilor morale, Curtea reiterează că art. 41 din Convenție îi permite să acorde satisfacție echitabilă „partei lezinate” numai dacă a constatat anterior că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale” (a se vedea Sisojeva și alții c. Letonia [GC], nr. 60654/00 În plus, în conformitate cu art. 37 § 1 în amendă , Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, care necesită examinarea continuă a cazului. Prin urmare, este necesar să se scoată din listă situația. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Decide să scoată cererea din lista de cazuri. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 19 octombrie 2017. Fatoș Aracı Luis López Guerra Președintele adjunct al grefierului
Application no. 67295/10
Mounir ISMAIL
against the Netherlands
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 26
September 2017 as a Committee composed of:
Luis López Guerra,
President,
Dmitry Dedov,
Jolien Schukking,
judges,
and Fatoș Aracı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 20 October 2010,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS
1.
The applicant, Mr Mounir Ismail, is a Tunisian national, who was born in 1959 and lives in Veenhuizen. He was represented before the Court by Mr B. van Dijk, a lawyer practising in Groningen.
2.
The Dutch Government (“the Government”) were represented by their former Agent, Mr R.A.A. Böcker, and their Deputy Agent, Ms K. Adhin, of the Ministry of Foreign Affairs.
3.
An exclusion order (
ongewenstverklaring
) was imposed on the applicant in 2007, which became final in 2010. In 2011, the applicant was expelled to Tunisia, where he was subsequently joined by his wife and four children, who are all Dutch nationals.
4.
The applicant complained under Article 8 of the Convention that the decision to impose an exclusion order on him constituted a disproportionate interference with the right to respect for his family life. He claimed that the Government had accorded insufficient weight to his interests, as well as to those of his wife and children, in being able to continue family life in the Netherlands.
5.
On 30 June 2017 the Government wrote to the Court in the following terms:
“ ... concerning the above application, I have the honour to inform you as follows.
On 25 January 2017, the applicant’s objection to the refusal to grant him a provisional residence visa ... was declared well-founded. Subsequently, the applicant has been granted a temporary residence permit, valid from 21 February 2017 until 21
February 2022.
In the light of this new development ..., the Government requests the Court to strike the case off its list of pending cases under Article 37, paragraph 1 of the Convention.”
6.
On 25 July 2017 the applicant, having been invited to comment, replied that he did not wish to withdraw the application, the issuance of a residence permit not entailing a justification for the actions of the Dutch authorities forming the basis of his complaint. He further claimed 30,000
euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage, namely the family’s alleged emotional distress.
7.
The Court observes that the applicant’s complaint under Article 8 of the Convention concerned the exclusion order that was imposed on him and the consequences which it had had on the exercise of his family life with his wife and children, who are all Dutch citizens, in the Netherlands. While indeed the applicant was removed from the Netherlands to Tunisia, and his family had later joined him there, he is no longer subject to an exclusion order and has been granted a temporary residence permit. The object of the application, namely to be able to exercise family life in the Netherlands, has thus been achieved.
8.
In the light of the above, the Court considers that the matter has been resolved within the meaning of Article
37 §
1
(b) of the Convention.
9.
In respect of the applicant’s claim for compensation of non-pecuniary damage, the Court reiterates that Article 41 of the Convention allows it to award just satisfaction to the “injured party” only if it has previously “[found] that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto” (see
Sisojeva and Others v. Latvia
[GC], no.
60654/00
, § 132, ECHR 2007-I), which it has not in this case.
10.
Furthermore, in accordance with Article 37 § 1
in fine
, the Court finds no special circumstances regarding respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols which require the continued examination of the case. Accordingly, it is appropriate to strike the case out of the list.
For these reasons, the Court, unanimously,
Decides
to strike the application out of its list of cases.
Done in English and notified in writing on 19 October 2017.
Fatoș Aracı
Luis López Guerra
Deputy Registrar
President