CASE OF D.M.D. v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Preliminary objection joined to merits and dismissed (Article 35-1 - Exhaustion of domestic remedies);Violation of Article 3 - Prohibition of torture (Article 3 - Effective investigation) (Procedural aspect);Violation of Article 6 - Right to a fair trial (Article 6 - Civil proceedings;Article 6-1 - Access to court;Fair hearing);Non-pecuniary damage - award (Article 41 - Non-pecuniary damage;Just satisfaction)
CASE OF D.M.D. v. ROMANIA (CtEDO, 2017)
Reclamantul s-a născut în 2001 şi locuieşte în Bucureşti. Părinţii lui, C.I. și D.D., separat în aprilie 2004 și divorțat în septembrie 2004, în principal din cauza comportamentului abuziv al D.D. față de soția și fiul său. Reclamantul a rămas cu mama lui. La 27 februarie 2004 C.I. denumită hotline a Autorității de Protecție a Copiilor din Bucureşti (Hotărârea Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului) pentru a raporta abuzul intern pe care ea și reclamanta le suferiseră de către D.D. De atunci, cazul a fost monitorizat de către Autoritate. La 7 octombrie 2008, Autoritatea de Protecție a Copilului a certificat că, din 2004, aceasta includea reclamantul într-un program de consiliere psihologică. Autoritatea de Protecție a Copilului a emis următoarea declarație privind monitorizarea cazului reclamantului (la 29 august 2005 în scopul procedurii judiciare): „Dna [C.I.] a ținut contact cu instituția noastră, cazul fiind monitorizat de Serviciul de Consiliere Legal (consiliere juridică privind expulzarea din domiciliu ...), precum și de Serviciul privind deplasarea de urgență și Centrul de Consiliere Psicologică pentru Părinți.” 6. La 5 martie, 16 aprilie, 7 mai și 30 iunie 2004 C.I. A depus plângeri la Poliția de la Bucureşti în legătură cu presupusa violență infligetă de soțul ei asupra reclamantului. Nu s-au luat măsuri cu privire la aceste plângeri. La 1 iulie 2004 C.I. A depus o nouă plângere la poliție cu privire la presupusul abuz. Poliția a auzit dovezi de la martori în numele reclamantului și a obținut informații despre situația reclamantului din centrul în care el și mama sa au fost mutate. Pe baza dovezilor adunate, poliția a trimis dosarul la biroul procurorului atașat la Curtea de District din Bucureşti („procurorul”). La 1 noiembrie 2005, procurorul a instituit o anchetă penală împotriva D.D. A auzit dovezi de la C.I., D.D. și șase martori și au examinat rapoartele de experți referitoare la evaluările psihologice ale reclamantului și D.D.. Acesta a concluzionat că reclamantul a suferit traumă în copilărie din cauza tatălui său care a făcut tot ce putea pentru a-l chinui şi pentru a-l face să sufere. La 27 decembrie 2007, procurorul a inculpat D.D. pentru comportamentul abuziv faţă de fiul său. Curtea de district din Bucureşti a auzit dovezi de la un psiholog care a observat reclamantul în timpul terapiei, de la C.I. şi alţi martori, precum şi de la D.D., ultima menţionată negând că şi-a rănit fiul. C.I. nu a solicitat daune în numele reclamantului. Într-o hotărâre din 9 iunie 2008, Curtea a achitat D.D. având în vedere că comportamentul său necorespunzător ocazional faţă de reclamant nu a fost suficient de sever pentru a constitui o infracţiune. Această decizie a fost susținută de Curtea județului la 19 februarie 2009, dar la 19 iunie 2009, Curtea de Apel a anulat această ultimă decizie și a trimis acest caz Curtea județului, deoarece a considerat că instanțele inferioare ar fi trebuit să audă dovezi de la reclamant și să se bazeze pe rapoartele psihologice. 10. La 14 decembrie 2009, Curtea județului a organizat o audiere privată și a interogat reclamantul. El a spus judecătorilor cum D.D. Obişnuia să-l lovească, să-l închidă într-o cameră mică fără lumini, să arunce apă pe el în timp ce dormea şi să-i spună nume. El a declarat că D.D. adesea s-a luptat cu mama sa și că uneori a aruncat bunica și mătușa mamă a reclamantului – care aducea mâncare copilului – din apartamentul lor. Reclamantul a spus instanței că nu a vrut să trăiască cu D.D. sau chiar îl întâlnesc pe stradă. A fost convins că D.D. ar vrea să-l rănească. El a declarat că el a dorit că D.D. ar fi pedepsit pentru ceea ce i-a făcut. 11. Într-o hotărâre dictată la 22 decembrie 2009, Tribunalul județului a condamnat D.D. de tratament nedrept pe un minor și l-a condamnat la o pedeapsă suspendată de patru ani de închisoare. Acesta a considerat că dovezile din dosarul urmăririi judiciare, în special rapoartele psihologice și mărturia dată de un psiholog, au confirmat că copilul a suferit traume ca urmare a comportamentului abuziv al tatălui său. Curtea a remarcat, de asemenea, că C.I. nu au solicitat daune în numele reclamantului (a se vedea punctul 9 de mai sus). Pe baza articolului 17 din Codul de Procedură Penală („CPC”, a se vedea punctul 24 de mai jos), instanța, pe proprie inițiativă, a acordat reclamantului 20.000 lei român (RON) în ceea ce privește prejudiciile morale. 12. Prin apel la punctele de drept depuse de D.D., la 7 aprilie 2010, Curtea de Apel din Bucureşti a trimis cazul Curţii de Conturi şi a ordonat acestuia să obţină o examinare expertă a reclamantului de către Institutul de Medicină Forensică. 13. La 26 aprilie 2012, Curtea județului a pronunțat o nouă hotărâre. Pe baza dovezilor dinaintea acesteia, în special evaluările experților, mărturia psihologului, declarațiile martorilor, precum și declarațiile părinților și ale reclamantului, Curtea județului a considerat că a stabilit că D.D. a abuzat fizic și verbal copilul său din 2002 până în 2004. Acesta a declarat: „Curtea județului remarcă că actele perpetrate de [D.D.] nu pot fi considerate drept acte izolate și aleatoare de pedeapsă fizică pe care părinții le pot administra copiilor lor minori, dar au devenit mai severe și au cauzat probleme de atașament copilăresc”. 14. D.D. a fost condamnat pentru răul tratament pe un minor. El a primit o condamnare suspendată de un an de închisoare; în plus, dreptul său de a fi ales și drepturile părintelor sale au fost suspendate în timpul condamnării și timp de doi ani în plus. 15. La condamnarea D.D., Curtea a luat în considerare lungimea nejustificată a procedurii penale și că au existat perioade semnificative de inactivitate de către autoritățile implicate, în special de către investigatori și Institutul de Medicină Forense. 16. Nu s-a făcut niciun premiu de daune. Curtea nu a dat nici o explicație în hotărârea sa cu privire la motivul pentru care a hotărât să nu acorde compensații reclamantului. 17. Toate părțile au apelat la puncte de drept. În baza articolului 17 din CCP (a se vedea punctul 24 de mai jos), reclamantul și procurorul s-au plâns, în special, cu privire la faptul că Curtea județului nu a acordat daune. 18. Curtea de Apel a examinat argumentele părților, având în vedere dovezile de față. Acesta a reafirmat că D.D. a abuzat fizic și verbal copilul său; sentința sa a fost recalculată pe baza aceleași criterii, inclusiv reducerea ca remediu pentru durata procesului. În consecință, instanța a crescut condamnarea la trei ani de închisoare și a suspendat-o. Pedeapsa suplimentară a restricției dreptului D.D. de a fi aleasă și drepturile părintelor sale au fost menținute. 19. Curtea a considerat, de asemenea, că atât procurorul, cât și reclamantul și-au limitat apelurile inițiale la numai aspectele penale ale hotărârii Curții de District din 9 iunie 2008, Curtea județului a avut dreptate în a nu acorda daune din proprie inițiativă. Partea relevantă a deciziei se citește după cum urmează: „În măsura în care biroul procurorului și partea vătămată au susținut că [Curtea Conturilor] ar fi trebuit să examineze atribuirea de daune pe propria inițiativă, deoarece partea vătămată a fost minoră, trebuie observat din conținutul deciziei examinate că atât biroul procurorului, cât și partea vătămată au limitat în mod expres apelurile lor la aspectele criminale ale cazului. În această situație, [Curtea Conținută] a avut dreptate în limitarea examinării sale strict la chestiunile aduse în fața acesteia.” 20. Curtea de Apel și-a exprimat decizia finală la 1 noiembrie 2012 și a rectificat textul părții operative la 22 noiembrie 2012.