AFFAIRE VARADINOV c. BULGARIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 15347/08) împotriva Republicii Bulgaria, depusă la Curt de un cetățean al acestui stat, dl. Pavel Georgiev Varadinov („reclamantul"), la data de 29 februarie 2008, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de dna V. Stoyanov, avocat la Pazardzhik. Guvernul bulgar („Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, dna K. Radkova, din Ministerul Justiției.

Reclamantul susține în special că a fost privat de dreptul de acces la tribunal pentru a contesta o decizie administrativă prin care i s-a impus o sancțiune pentru o infracțiune de circulație, însoțită de retragerea unor puncte din foaia permisului de conducere. În acest privință, invocă articolele 6, 8 și 13 ale Convenției.

La data de 2 decembrie 2015, cererea a fost comunicată Guvernului. PE FAPT I.

La 16 septembrie 2007, în jurul orelor 11:20, în timp ce și-a oprit recent vehiculul pe o stradă din Plovdiv, reclamantul a fost oprit de către agenți ai poliției rutiere. Aceștia au întocmit un act constatând comiterea unei infracțiuni administrative (акт за установяване на административно нарушение) pentru oprire sau parcare la un loc unde prezența unui vehicul crea un pericol sau un obstacol pentru circulație, sancționate de art. 98, alineatul 1, punctul 1 al Legii privind circulația rutieră. Reclamantul a semnat actul precizând că locul în cauză nu era marcat prin vreo semnalizare rutieră.

La 17 septembrie 2007, reclamantul a depus obiecții scrise la directorul poliției regionale.

Prin hotărâre (наказателно постановление) din 21 septembrie 2007, directorul poliției regionale i-a impus reclamantului o sancțiune administrativă sub forma unei amenzi în cuantum de 50 de leva bulgare (BGN), aproximativ 25 de euro (EUR), cumulată cu retragerea a cinci puncte de control (контролни точки) din foaia aferentă permisului de conducere.

La 15 octombrie 2007, reclamantul a depus o contestație la Tribunalul de District din Plovdiv, susținând că vehiculul nu era parcat și că nu a creat o situație de pericol pentru alții. La ședința fixată pentru 11 decembrie 2007, tribunalul de district a încheiat procedura în aplicarea articolului 189 al Legii privind circulația rutieră, conform căruia deciziile care impun amenzi mai mici de 50 BGN nu puteau fi supuse unui examen judecătoresc. II.

Dispozițiile relevante ale acestei legi sunt redactate astfel: art. 6 „Utilizatorii circulației: 1. și-au adaptat comportamentul la (...) semnalizări și marcaje pe carosabil: (...)" art. 98 „(1) Oprirea și parcarea nu sunt permise: 1. la un loc unde vehiculul creează un pericol sau constituie un obstacol, sau ascunde o semnalizare de vederea altor utilizatori ai circulației; (...)" art. 180 „(1) Va fi pedepsit cu amendă între 20 și 150 BGN orice conducător care: 1. încalcă regulile privind utilizarea luminilor vehiculului, oprirea sau parcarea, circulația pe cale (...), atunci când nerespectarea are ca efect crearea unui pericol imediat pentru circulație; (...)" B. Regimul permisului de conducere însoțit de foaia cu puncte de control

Foaia cu puncte de control pentru infracțiunile rutiere comise, parte integrantă a permisului de conducere, are ca fundament legal art. 157 din Legea privind circulația rutieră din 1999. Această dispoziție a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000 și a fost ulterior modificată în 2002 și 2007. Prevede, în alineatul 3, că ministrul de interne determină numărul inițial maxim de puncte de control, condițiile și procedura pentru retragerea și restabilirea lor, lista infracțiunilor pentru comiterea cărora conducătorul poate vedea retrase puncte, și în sfârșit, condițiile și procedura conform căreia o formare suplimentară poate fi efectuată pentru obținerea unui nou permis.

Pe parcursul perioadei relevante, și anume 2007 – 2011, au intervenit succesiv două decrete de implementare a articolului 157, alineatul 3. Primul era în vigoare din 4 octombrie 2002 până la 15 februarie 2008, iar al doilea din această ultimă dată până la 4 februarie 2013. Un alt decret în vigoare de la acea dată reglementează materia în prezent.

Potrivit tuturor acestor dispoziții, permisul de conducere este însoțit de o foaie afectată de 39 de puncte de control. Acest total de puncte este redus de drept pe baza unei decizii de poliție care a devenit definitivă conform căreia deținătorul permisului este autorul uneia din infracțiunile rutiere desemnate în mod explicit în decretul de aplicare al legii. Infracțiunile menționate în articolele 179-183 ale Legii privind circulația rutieră fac parte din această listă. Organele însărcinate cu pronunțarea sancțiunilor sunt obligate să aplice retragerea de puncte conform definirii în acest dispozitiv.

Atunci când un act de poliție constatând o infracțiune la regulile de circulație este întocmit, organele de poliție păstrează foaia cu puncte de control a conducătorului. Actul de poliție înlocuiește această foaie pe o perioadă de o lună și permite conducătorului să continue să conducă. Foaia cu puncte de control este predată conducătorului la momentul notificării deciziei privind sancțiunea și cu condiția ca acesta să plătească amenda. În caz de neplată, decizia de poliție înlocuiește foaia cu puncte de control pe o perioadă de o lună după cum urmează: a) în caz de necontestate la instanțele judecătorești, acest termen curge de la data când decizia devine definitivă, sau b) în caz de contestare a deciziei, acest termen începe la data deciziei definitive a instanțelor judecătorești.

Un conducător care și-a văzut retrase toate punctele de control își pierde capacitatea de a conduce și este obligat să predea permisul serviciilor de poliție. Are dreptul să se prezinte din nou la examenele de conducere după scurgerea unei perioade de șase luni de la data predării permisului. C. Controlul deciziilor care impun sancțiuni administrative pentru infracțiuni rutiere

Actele și deciziile administrative referitoare la infracțiunile rutiere sunt întocmite pe baza Legii privind circulația rutieră și a Legii privind infracțiunile și sancțiunile administrative (Закон за административните нарушения и наказания) din 28 noiembrie 1969.

Potrivit articolului 189 al Legii privind circulația rutieră, faptele care constituie o infracțiune rutieră sunt stabilite într-un act emanând din organele Ministerului de Interne. Veridicitatea faptelor constatate este prezumată până la proba contrarie. În aplicarea articolului 44 al Legii privind infracțiunile și sancțiunile administrative, persoana vizată ca autoare a unei infracțiuni poate formula obiecții consemnate în act și/sau prezentate în termen de trei zile. Actul semnat, însoțit după caz de obiecții, probe și alte anexe la dosar, este transmis organelor competente pentru a impune sancțiuni administrative - în cazul de față organele de poliție. Articolele 52 și 53 ale acestei din urmă legi prevăd că aceste organe examinează dosarul și pronunță, prin hotărâre, sancțiunea penală dacă constată că o infracțiune a fost comisă.

O amendare la art. 189 al Legii privind circulația rutieră intervenit la 26 iunie 2007 prevedea că deciziile care impun amenzi mai mici de 50 BGN (aproximativ 25 EUR) nu puteau fi supuse unui control, excludând astfel recursul la instanțele judecătorești. Această dispoziție a fost examinată de Curtea Constituțională care a declarat-o contrară Constituției prin hotărâre pronunțată la 1 martie 2012. Curtea Constituțională a considerat în special că activitatea administrativă legată de reprimarea infracțiunilor rutiere era de natură penală. De aceea, orice sancțiune sub forma unei amenzi în acest domeniu implica pentru persoana în cauză dreptul de acces la tribunal pentru a controla legalitatea acestei măsuri. Cuantumul mic al amenzii sau caracterul minor al infracțiunii nu pot fi considerate ca motive care să permită excluderea acestui drept, o asemenea restricție nefiind, conform Curții Constituționale, compatibilă cu spiritul Convenției, în special articolele 6 și 35 § 3 b) și cu art. 56 al Constituției proclamând dreptul la apărare al oricărui cetățean.

În alt context, conform articolului 151, alineatul 2 al Constituției din 1991, deciziile Curții Constituționale intră în vigoare trei zile după publicarea lor în Monitorul Oficial. Actele sau părțile lor declarate neconstituționale nu se mai aplică de la această dată. De aceea, deciziile Curții Constituționale au efect doar pentru viitor. În sfârșit, art. 70 al Legii privind infracțiunile și sancțiunile administrative prevede exhaustiv cazurile în care procurorul regional poate cere, conform articolului 72 al acestei legi, redeschiderea procedurilor administrative încheiate prin decizii administrative definitive sau decizii judecătorești care au pus capăt procedurii. Această listă nu include declarația de neconstituționalitate a unei dispoziții legale ca motiv de redeschidere a unei proceduri. EN DROIT I.

Guvernul se opune acestei teze. A. Cu privire la admisibilitate

Guvernul ridică trei excepții de inadmisibilitate ale acestui motiv bazate pe absența unui „prejudiciu grav" pentru reclamant (art. 35 § 3 b) al Convenției), pe absența calității de victimă pentru acesta și pe neepuizarea căilor de atac interne. 1. art. 35 § 3 b) al Convenției

Guvernul consideră mai întâi că reclamantul nu a suferit niciun „prejudiciu grav" cum este vizat de art. 35 § 3 b) al Convenției (a se vedea, printre altele, Adrian Mihai Ionescu c. România (hotărâre), nr. 36659/04, 1 iunie 2010, și Korolev c. Rusia (hotărâre), nr. 25551/05, CEDO 2010). Subliniază în special că reclamantul nu pretinde că a suferit un impact asupra situației sale economice, prin amenda impusă, cum ar fi că finalizarea litigiului ar fi avut consecințe importante asupra vieții sale personale. Guvernul adaugă că nu este necesar pentru Curt să adopte în cauza de față o decizie de principiu care să indice instanțelor naționale jurisprudența privind aplicarea articolului 6 în cazuri similare. Se referă într-adevăr la decizia Curții Constituționale din 1 martie 2012 care a declarat contrară Constituției dispozițiile care excludeau recursul judecătoresc împotriva amenzilor contravenționale de mic cuantum (§18 mai sus) și concluzionează că această protecție judiciară este acum garantată în dreptul bulgar.

Reclamantul contrareplică că în măsura în care Curtea Constituțională și Curtea Supremă de Casație recunosc caracterul penal al sancțiunii, cuantumul mic al amenzii nu poate declanșa criteriul de inadmisibilitate legat de importanța prejudiciului suferit.

Curtea observă că motivul reclamantului privește absența unui recurs judecătoresc care să permită contestarea amenzii de aproximativ 25 EUR care i-a fost impusă, cumulată cu retragerea automată a cinci puncte de control din foaia aferentă permisului de conducere. Observă în acest privință că nimic nu permite să se stabilească că sancțiunea impusă reclamantului să fi avut, în circumstanțele cauzei, consecințe semnificative asupra situației sale personale, și reamintește jurisprudența constantă a acesteia conform căreia faptul că un reclamant consideră soluția litigiului ca o chestiune de principiu nu poate fi suficient la acest privință (Korolev c. Rusia (hotărâre), nr. 25551/05, 1 iulie 2010, și Fernandez c. Franța (hotărâre), nr. 65421/10, 17 ianuarie 2012). Curtea consideră totuși că nu este necesar să se pronunțe asupra existenței sau nu a unui prejudiciu grav pentru reclamant, în măsura în care pare că cauza de față nu corespunde uneia din cele două clauze salvatoare menționate în art. 35 § 3 b), și anume aceea care cere ca chestiunea să fi fost „examinată corespunzător" de o instanță internă (Adrian Mihai Ionescu (hotărâre), citate mai sus, și Giuran c. România, nr. 24360/04, § 24, CEDO 2011 (extrase)). Într-adevăr, Curtea observă că motivul reclamantului constă în denunțarea excluderii chiar a examinării cazului de către instanțele judecătorești și că accesul la tribunal i-a fost explicit refuzat (§9 mai sus). Curtea observă că la nicio altă ocazie instanțele interne nu s-au pronunțat asupra susținerii reclamantului.

În consecință, în măsura în care cel puțin una din condițiile criteriului de admisibilitate vizat de art. 35 § 3 b) nu este îndeplinită, Curtea nu va căuta prezența celorlalte două, și respinge excepția Guvernului ridicată în acest privință. 2. Cu privire la calitatea de victimă a reclamantului

Guvernul continuă susținând că reclamantul nu mai are calitatea de victimă conform articolului 34 al Convenției considerând că decizia Curții Constituționale avea ca efect să facă nulă decizia poliției regionale, precum și procedura respectivă.

Reclamantul consideră că în absența unui efect retroactiv al deciziilor Curții Constituționale, nu a pierdut calitatea sa de victimă potrivit Convenției din cauza deciziei din 1 martie 2012 a acestei curți. De asemenea, contestă afirmația Guvernului că actul de poliție privind cauza sa ar fi devenit nul din cauza acestei aceleași decizii.

Curtea observă că chestiunea care se pune în cauza de față este aceea dacă reclamantul a pierdut calitatea de victimă ținând cont de decizia Curții Constituționale care a declarat contrară Constituției art. 189 al Legii privind circulația rutieră. Reamintește că, conform jurisprudenței sale, un reclamant poate pierde calitatea de victimă a unei încălcări, în sensul articolului 34 al Convenției, dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau substanțial, apoi au remediat această încălcare (a se vedea printre multe altele, Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, § 36, Recueil des arrêts et décisions 1996-III, și Scordino c. Italia (nr. 1) [GC], nr. 36813/97, § 180, CEDO 2006-V).

Referindu-se la cauza care i-a fost supusă, Curtea observă că printr-o decizie din 11 decembrie 2007, tribunalul de district a refuzat să examineze pe fond motivul reclamantului, în aplicarea legii care era în vigoare. Dispozițiile în cauză au fost declarate contrare Constituției de Curtea Constituțională la 1 martie 2012, adică mai mult de patru ani mai târziu. Pare Curții, și Guvernul nu prezintă argumente relevante care să dovedească contrariul, că decizia Curții Constituționale are ca efect să facă această dispoziție inaplicabilă doar pentru viitor (§19 mai sus) și că de aceea reclamantul nu a putut beneficia de schimbarea legislativă. În alt context, guvernul nu a demonstrat că a existat o procedură sau o practică judecătorească conform cărora, în cazuri precum al reclamantului, persoanele în cauză ar fi putut căuta o indemnizație pentru a fi suferit prejudicii din cauza aplicării unor legi care au fost abrogare sau declarate contrare Constituției la o dată ulterioară faptelor pretinse. De asemenea, nu pare că reclamantul a beneficiat de o recunoaștere explicită a încălcării drepturilor sale protejate de art. 6.

Curtea consideră de aceea că poate în continuare să se pretindă victimă conform Convenției și respinge excepția Guvernului. 3. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne

În sfârșit, Guvernul ridică o excepție bazată pe neepuizarea căilor de atac interne. Consideră că reclamantul ar fi putut să se adreseze instanțelor interne prin depunerea unei cereri de redeschidere a procedurii privind impunerea sancțiunii administrative, pe baza articolului 70 al Legii privind infracțiunile și sancțiunile administrative, pentru ca aceste instanțe să constate nulitatea deciziei litigioase a directorului poliției. Această nulitate ar fi găsit temei în faptul că art. 189 al Legii privind circulația rutieră a fost declarat contrară Constituției de Curtea Constituțională. Dacă reclamantul ar fi obținut această constatare, ar fi putut, conform Guvernului, cere o indemnizație pentru prejudiciul suferit.

Reclamantul contestă această teză.

La acest punct, Curtea observă că pretinsa absență a oricărui recurs judecătoresc pentru a face examinată decizia directorului poliției se află în inima motivului reclamantului bazat pe art. 6.

Trebuie deci să se unească această excepție ridicată de Guvern cu examinarea pe fond a motivului bazat pe art. 6. 4. Concluzie privind admisibilitatea

Curtea constată în alt context că acest motiv nu este manifestă nefondat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Îl declară deci admisibil, sub rezerva chestiunii privind epuizarea căilor de atac interne, unită cu examinarea pe fond a acestui motiv. B. Pe fond

Reclamantul consideră că legislația aplicabilă, care excludea în mod explicit controlul judecătoresc asupra legalității sancțiunii impuse, a creat pentru el o situație contrară articolului 6, care îi garantează dreptul de a-și face ascultată cauza de un tribunal.

Guvernul consideră, în lumina deciziei Curții Constituționale din 1 martie 2012 (§18 mai sus), că procedura de impunere a sancțiunii în cauză intră sub domeniu penalului și ar fi trebuit de aceea să cuprindă o fază judiciară, ținând cont de cerințele articolului 6 al Convenției. Nu contestă faptul că reclamantul a fost privat de control judecătoresc și justifică această situație prin starea legislației aplicabile. Subliniază că tribunalul de district a cărui competență era în mod expres excludere prin lege nu putea face altceva decât să declare recursul inadmisibil și să pună capăt procedurii (§9 mai sus).

Curtea reamintește, la fel ca în cazurile similare examinate de ea, că caracterul general al dispoziției legale încălcate de reclamant în cauza de față, precum și scopul disuasiv și penal al sancțiunii infligite, în ciuda relativei micimi a enjeutului, sunt suficiente pentru a arăta că infracțiunile în cauză aveau caracter penal conform articolului 6 al Convenției (Öztürk c. Germania, 21 februarie 1984, §§ 53-54, seria A nr. 73, și Lauko c. Slovacia, 2 septembrie 1998, §§ 56-58, Recueil des arrêts et décisions 1998-VI). Mai departe, sancțiunea litigioasă includea retragerea de puncte din permisul de conducere și poate deci intra sub domeniu al „materiei penale" în sensul articolului 6 § 1 și din acest motiv de asemenea (Malige c. Franța, 23 septembrie 1998, §§ 35-40, Recueil des arrêts et décisions 1998-VII). Curtea observă la acest capitol că în sistemul bulgar retragerea de puncte intervine de drept imediat ce o decizie privind infracțiunea și care impune o amendă, cum ar fi cea în cauză, devine definitivă (§13 mai sus). Curtea observă în alt context că această retragere de puncte poate duce la sfârgit la pierderea valabilității permisului de conducere. Este incontestabil că dreptul de a conduce un autovehicul se dovedește a fi de mare utilitate pentru viața cotidiană și exercitarea unei activități profesionale. De aceea, chiar dacă măsura retragerii punctelor este considerată de dreptul intern ca fiind o măsură administrativă preventivă care nu intră sub domeniu penal, trebuie constatat caracterul ei penal și disuasiv (Malige c. Franța, citate mai sus, § 39).

De aceea, nu poate fi nicio îndoială că art. 6 se aplică în cauza de față.

Curtea observă apoi că direcțiile regionale de poliție, structuri ale Ministerului de Interne, sunt încărcate cu urmărirea și reprimarea infracțiunilor rutiere. Conform jurisprudenței stabile, dacă încredințarea acestei sarcini autorităților administrative nu este incompatibilă cu Convenția, trebuie totuși ca persoanele interesate să poată să seize o instanță care oferă garanțiile articolului 6 în privința oricărei decizii luate împotriva lor (Öztürk c. Germania, citate mai sus, § 56, și Lauko c. Slovacia, citate mai sus, § 64).

Or, în cazul de față, reclamantul nu a putut face să fie reexaminată decizia directorului poliției regionale din 21 septembrie 2007 de o instanță independentă și imparțială deoarece această posibilitate a fost excludere de art. 189 al Legii privind circulația rutieră, cum a fost modificat la 26 iunie 2007, în vigoare la data faptelor relevante, iar tribunalul de district din Plovdiv a respins recursul pentru acest același motiv.

Curtea observă de asemenea argumentul Guvernului conform căruia o cerere de redeschidere a procedurii pe baza articolului 70 al Legii privind infracțiunile și sancțiunile administrative ar fi putut furniza reclamantului accesul la o instanță cum se prevede de art. 6 (paragrafele 19 și 32 mai sus). La acest privință Curtea trebuie să constate de la început că deciziile Curții Constituționale au un efect ex nunc și că nu poate fi deci concluzionat că art. 189 al Legii privind circulația rutieră nu era valid la momentul faptelor litigioase. Observă apoi că art. 70 al Legii privind infracțiunile și sancțiunile administrative nu prevede posibilitatea de redeschidere a unei proceduri administrative pe motiv că o dispoziție legală a fost declarată contrară Constituției după o procedură administrativă și că în orice caz o asemenea cerere nu poate fi depusă decât de procurorul regional (§19 mai sus). În aceste condiții, pare că nici accesul la acest recurs nici conținutul acestuia nu sunt deschise reclamantului și Guvernul nu prezintă niciun exemplu jurisprudențial care să dovedească contrariul. Curtea nu poate specula în continuare asupra chestiunii dacă reclamantul ar fi putut obține o reexaminare judiciară asupra legalității sancțiunii litigioase, conformă cerințelor articolului 6. Trebuie deci să concluzioneze că, chiar dacă dispozițiunea legală care închidea accesul la instanțele judecătorești pentru a contesta decizia directorului poliției a fost declarată contrară Constituției de Curtea Constituțională bulgară la 1 martie 2012, această schimbare nu l-a favorizat pe reclamant (a se vedea de asemenea §30 mai sus).

Observă în alt context că Guvernul nu invocă alte căi de atac care ar fi putut oferi reclamantului acces la justiție judiciară pentru a verifica legalitatea sancțiunii impuse de directorul poliției.

În această situație, Curtea consideră că a existat o încălcare a dreptului reclamantului de a-și face ascultată cauza de o instanță independentă și imparțială.

De aceea, Curtea respinge excepția Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de atac interne și spune că a existat o violare a articolului 6 § 1. II.

Reclamantul cere 1 000 de euro (EUR) ca titlu de prejudiciu moral suferit.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Ținând cont de circumstanțele cauzei, Curtea consideră că constatarea violării constituie o reparație suficientă. B. Cheltuieli și taxe

Reclamantul cere de asemenea 300 EUR pentru cheltuielile și taxele angajate la Curt pentru reprezentarea sa. Prezintă o notă de cheltuieli pentru sfatul și reprezentarea juridică pentru un total de aproximativ trei ore.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caractatul rezonabil al ratei acestora. În cazul de față, ținând cont de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 300 EUR pentru procedura la ea și o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzilor moratorii să fie aliniată ratei dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Unește cu fondul excepția privind neepuizarea căilor de atac interne ridicată de Guvern și o respinge; 2. Declară cererea admisibilă; 3. Spune că a existat o violare a articolului 6 al Convenției; 4. Spune că constatarea unei încălcări furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant; 5. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, următoarea sumă, de convertit în leva bulgare, la cursul aplicabil la data stingerii: 300 EUR (trei sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată de reclamant ca impozit, pentru cheltuieli și taxe; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 5 octombrie 2017, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Milan Blaško Angelika Nußberger Grefier adjunct Președintă

Le requérant a été représenté par M e V. Stoyanov, avocat à Pazardzhik. Le gouvernement bulgare (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me K. Radkova, du ministère de la Justice.

Le requérant allègue en particulier qu’il a été privé du droit d’accès à un tribunal pour contester une décision administrative lui infligeant une sanction pour infraction routière, accompagnée d’un retrait de points de la fiche de son permis de conduire. Il invoque à cet égard les articles 6, 8 et 13 de la Convention.

Le 2 décembre 2015, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Le 16 septembre 2007 à environ 11 heures 20, alors qu’il venait d’arrêter son véhicule dans une rue de Plovdiv, le requérant fut contrôlé par des agents de la police routière. Ceux-ci établirent un acte constatant la commission d’une infraction administrative ( акт за установяване на административно нарушение ) pour arrêt ou stationnement à un endroit où la présence d’un véhicule créait un danger ou un obstacle pour la circulation, visée dans l’article 98, alinéa 1, point 1 de la loi sur la circulation routière. Le requérant signa l’acte précisant que l’endroit en question n’était pas signalé par un panneau de circulation.

Le 17 septembre 2007, le requérant soumit des objections écrites au directeur de la police régionale.

Par une décision ( наказателно постановление ) du 21 septembre 2007, le directeur de la police régionale infligea au requérant une sanction administrative sous la forme d’une amende d’un montant de 50 levs bulgares (BGN), soit environ 25 euros (EUR), couplée d’un retrait de cinq points de contrôle ( контролни точки ) de la fiche accompagnant le permis de conduire. 9 . Le 15 octobre 2007, le requérant introduisit un recours devant le tribunal de district de Plovdiv en exposant que le véhicule n’était pas en stationnement et qu’il n’avait pas créé une situation de danger pour autrui. Lors de l’audience fixée le 11 décembre 2007, le tribunal de district mit fin à la procédure en application de l’article 189 de la loi sur la circulation routière selon lequel les décisions imposant une amende inférieure à 50 BGN ne pouvaient pas faire l’objet d’un examen judiciaire. II.

Les dispositions pertinentes de cette loi sont ainsi rédigées : Article 6 « Les usagers de la circulation : 1. adaptent leur comportement aux (...) panneaux de signalisation et au marquage au sol : (...) » Article 98 « (1) L’arrêt et le stationnement ne sont pas autorisés : 1. à un endroit où le véhicule crée un danger ou représente un obstacle, ou cache un panneau ou une signalisation de la vue des autres usagers de la circulation ; (...) » Article 180 « (1) Sera puni d’une amende allant de 20 à 150 BGN tout conducteur qui : 1. contrevient aux règles d’usage des feux du véhicule, d’arrêt ou de stationnement, de circulation sur la route (...), lorsque la contravention a pour effet de créer un danger immédiat pour la circulation ; (...) » B. Le régime du permis de conduire, accompagné de fiche à points de contrôle 11 . La fiche à points de contrôle des infractions routières commises, partie intégrante du permis de conduire, trouve sa base légale dans l’article 157 de la loi sur la circulation routière de 1999. Cette disposition est entrée en vigueur le 1 er janvier 2000 et a été ultérieurement amendée en 2002 et en 2007. Elle prévoit, dans son alinéa 3, que le ministre de l’Intérieur détermine le nombre initial maximal des points de contrôle, les conditions et la procédure pour leurs retrait et rétablissement, la liste des infractions pour la commission desquelles le conducteur peut se voir retirer des points, et enfin, les conditions et la procédure selon lesquelles une formation supplémentaire peut être effectuée pour l’obtention d’un nouveau permis.

Au cours de la période pertinente, à savoir 2007 – 2011, deux décrets de mise en œuvre de l’article 157, alinéa 3 sont intervenus successivement. Le premier était en vigueur du 4 octobre 2002 au 15 février 2008, et le deuxième à partir de cette dernière date jusqu’au 4 février 2013. Un autre décret en vigueur depuis cette date régit la matière à présent. 13 . Aux termes de l’ensemble de ces dispositions, le permis de conduire est accompagné d’une fiche affectée de 39 points de contrôle. Ce total de points est réduit de plein droit sur le fondement d’une décision de police devenue définitive selon laquelle le titulaire du permis est l’auteur d’une des infractions routières désignées explicitement dans le décret d’application de la loi. Les infractions visées aux articles 179 à 183 de la loi sur la circulation routière font partie de cette liste. Les organes chargés de prononcer la sanction sont tenus d’appliquer le retrait de points tel que défini par ce dispositif.

Lorsqu’un acte de police constatant une infraction aux règles de la circulation est établi, les organes de police conservent la fiche à points de contrôle du conducteur. L’acte de police remplace cette fiche pendant une durée d’un mois et permet au conducteur de continuer à conduire. La fiche à points de contrôle est remise au conducteur au moment de la notification de la décision relative à la sanction et à condition que celui-ci s’acquitte de l’amende. En cas de non-paiement, la décision de police remplace la fiche à points de contrôle pour une durée d’un mois comme suit : a) en cas de non ‑ contestation auprès des juridictions ce délai court à compter du moment où la décision devient définitive, ou b) en cas de contestation de la décision, ce délai début à la date de la décision définitive des tribunaux. 15 . Un conducteur qui s’est vu retirer tous les points de contrôle perd la capacité de conduire et est tenu de remettre son permis aux services de police. Il a le droit de se présenter à nouveau aux examens de conduite après l’écoulement d’un délai de six mois à partir de la date de la remise du permis. C. Le contrôle des décisions infligeant des sanctions administratives pour des infractions routières

Les actes et les décisions administratives relatifs aux infractions routières sont établis sur le fondement de la loi sur la circulation routière et de la loi sur les infractions et les sanctions administratives ( Закон за административните нарушения и наказания ) du 28 novembre 1969.

En vertu de l’article 189 de la loi sur la circulation routière les faits constitutifs d’une infraction routière sont établis dans un acte émanant des organes du ministère de l’Intérieur. La véracité des faits constatés est présumée jusqu’à la preuve du contraire. En application de l’article 44 de la loi sur les infractions et les sanctions administratives, la personne visée comme auteur d’une infraction peut faire des objections notées dans l’acte et/ou présentées dans un délai de trois jours. L’acte signé, accompagné le cas échéant des objections, des preuves et d’autres annexes au dossier, est envoyé auprès des organes compétents pour imposer des sanctions administratives - en l’occurrence les organes de la police. Les articles 52 et 53 de cette dernière loi prévoient que ces organes apprécient le dossier et prononcent, par une décision, la sanction pénale s’ils constatent qu’une infraction a été commise. 18 . Un amendement à l’article 189 de la loi sur la circulation routière intervenu le 26 juin 2007 prévoyait que les décisions infligeant une amende inférieure à 50 BGN (environ 25 EUR) ne pouvaient faire l’objet d’un contrôle, excluant ainsi le recours auprès des juridictions. Cette disposition a fait l’objet d’un examen par la Cour constitutionnelle qui l’a déclarée contraire à la Constitution par une décision rendue le 1 er mars 2012. La Cour constitutionnelle considéra en particulier que l’activité administrative liée à la répression des infractions routières était de nature pénale. Dès lors, toute sanction sous la forme d’une amende dans ce domaine impliquait pour la personne concernée le droit d’accès à un tribunal pour faire contrôler la légalité de cette mesure. Le faible montant de l’amende ou le caractère mineur de l’infraction ne sauraient être vus comme des motifs permettant d’exclure ce droit, une telle restriction n’étant pas, selon la Cour constitutionnelle, compatible avec l’esprit de la Convention, notamment ses articles 6 et 35 § 3 b) et avec l’article 56 de la Constitution proclamant le droit à la défense de tout citoyen. 19 . Par ailleurs, aux termes de l’article 151, alinéa 2 de la Constitution de 1991, les décisions de la Cour constitutionnelle entrent en vigueur trois jours après leur promulgation dans le Journal Officiel. Les actes ou leurs parties déclarées inconstitutionnels ne s’appliquent plus à partir de cette date. Partant, les décisions de la Cour constitutionnelles n’ont d’effet que pour l’avenir. Enfin, l’article 70 de la loi sur les infractions et les sanctions administratives prévoit de manière exhaustive les cas dans lesquels le procureur régional peut demander, selon l’article 72 de cette loi, la réouverture des procédures administratives terminées par des décisions administratives définitives ou des décisions judiciaires mettant fin à la procédure. Cette liste n’inclut pas la déclaration d’inconstitutionnalité d’une disposition légale comme motif de réouverture d’une procédure. EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soulève trois exceptions d’irrecevabilité de ce grief tirées de l’absence d’un « préjudice important » pour le requérant (article 35 § 3 b) de la Convention), de l’absence de la qualité de victime pour celui-ci et du non épuisement des voies de recours internes. 1. Article 35 § 3 b) de la Convention

Le Gouvernement estime d’abord que le requérant n’a subi aucun « préjudice important » tel que visé par l’article 35 § 3 b) de la Convention (voir, parmi d’autres, Adrian Mihai Ionescu c. Roumanie (déc.), n o 36659/04, 1 er juin 2010, et Korolev c. Russie (déc.), n o 25551/05, CEDH 2010). Il met en avant en particulier que le requérant ne prétend pas avoir subi un impact sur sa situation économique, de par l’amende imposée, tel que l’issue du litige aurait eu des répercussions importantes sur sa vie personnelle. Le Gouvernement ajoute qu’il n’est pas nécessaire pour la Cour d’adopter en l’espèce une décision de principe indiquant aux juridictions nationales la jurisprudence sur l’application de l’article 6 dans des cas similaires. Il se réfère en effet à la décision de la Cour constitutionnelle du 1 er mars 2012 déclarant contraire à la Constitution la disposition excluant le recours juridictionnelle contre les amendes contraventionnelles de faible montant (paragraphe 18 ci-dessus) et conclut que cette protection judiciaire est désormais garantie en droit bulgare.

Le requérant réplique que dans la mesure où la Cour constitutionnelle et la Cour suprême de cassation reconnaissent le caractère pénal de la sanction, le faible montant de l’amende ne peut faire entrer en jeu le critère d’irrecevabilité lié à l’importance du préjudice subi.

La Cour note que le grief du requérant porte sur l’absence d’un recours judiciaire permettant de contester l’amende qui lui a été infligée d’un montant d’environ 25 EUR, couplée à un retrait automatique de cinq points de contrôle de la fiche accompagnant son permis de conduire. Elle remarque à cet égard que rien ne permet d’établir que la sanction imposée au requérant ait eu, dans les circonstances de l’espèce, des conséquences significatives sur sa situation personnelle, et rappelle sa jurisprudence constante que le fait qu’un requérant considère la solution de son litige comme une question de principe ne saurait suffire à cet égard ( Korolev v. Russia (déc.), no. 25551/05, 1 er juillet 2010, et Fernandez c. France (déc.), n o 65421/10, 17 janvier 2012). La Cour estime toutefois qu’il n’est pas nécessaire de se prononcer sur la question de l’existence ou non d’un préjudice important pour le requérant dans la mesure où il apparaît que le cas d’espèce ne correspond pas à une des deux clauses de sauvegarde énoncées dans l’article 35 § 3 b), précisément celle qui exige que l’affaire ait été « dûment examinée » par un tribunal interne ( Adrian Mihai Ionescu (déc.) , précitée , et Giuran c. Roumanie , n o 24360/04, § 24, CEDH 2011 (extraits). En effet, la Cour observe que le grief du requérant consiste à dénoncer l’exclusion même de l’examen de son cas par les juridictions et que l’accès à un tribunal lui a été explicitement refusé (paragraphe 9 ci ‑ dessus). La Cour note qu’à aucune autre occasion les tribunaux internes ne se sont prononcés sur les allégations du requérant.

En conséquence, au moins une des conditions du critère de recevabilité visé l’article 35 § 3 b) n’étant pas remplie, la Cour ne recherchera pas la présence des deux autres, et rejette l’exception du Gouvernement soulevée à cet égard. 2. Sur la qualité de victime du requérant

Le Gouvernement poursuit que le requérant n’aurait plus la qualité de victime au sens de l’article 34 de la Convention estimant que la décision de la Cour constitutionnelle avait pour effet de rendre la décision de la police régionale, ainsi que la procédure respective nulles.

Le requérant considère qu’à défaut d’effet rétroactif des décisions de la Cour constitutionnelle, il n’a pas perdu sa qualité de victime au regard de la Convention en raison de la décision du 1 er mars 2012 de cette cour. De même, il conteste l’affirmation du Gouvernement que l’acte de police le concernant serait devenu nulle en raison de cette même décision.

La Cour note que la question qui se pose en l’espèce est celle de savoir si le requérant a perdu sa qualité de victime compte tenu de la décision de la Cour constitutionnelle déclarant contraire à la Constitution l’article 189 de la loi sur la circulation routière. Elle rappelle que, selon sa jurisprudence, un requérant peut perdre la qualité de victime d’une violation, au sens de l’article 34 de la Convention, si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé cette violation (voir parmi beaucoup d’autres, Amuur c. France , 25 juin 1996, § 36, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ III, et Scordino c. Italie (n o 1) [GC], n o 36813/97, § 180, CEDH 2006 ‑ V). 30 . Se tournant vers le cas qui lui est soumis, la Cour observe que par une décision du 11 décembre 2007, le tribunal de district refusa d’examiner le grief du requérant au fond, en application de la loi en vigueur. La disposition en cause a été déclaré contraire à la Constitution par la Cour constitutionnelle le 1 er mars 2012, soit plus de quatre ans plus tard. Il apparaît à la Cour, et le Gouvernement ne présente pas d’arguments pertinents prouvant le contraire, que la décision de la Cour constitutionnelle a pour effet de rendre cette disposition inapplicable uniquement à l’avenir (paragraphe 19 ci-dessus) et que dès lors le requérant n’a pas pu bénéficier du changement législatif. Par ailleurs, le gouvernement n’a pas démontré qu’il existait une procédure ou une pratique judiciaire selon lesquelles, dans des cas comme celui en l’espèce, les personnes concernées pouvaient chercher une indemnisation pour avoir subi des dommages en raison de l’application de lois qui ont été abrogées ou déclarées contraires à la Constitution à une date postérieure aux faits allégés. De même, il n’apparaît pas que le requérant ait bénéficié d’une reconnaissance explicite de violation de ses droits protégés par l’article 6.

La Cour estime dès lors qu’il peut toujours se prétendre victime au sens de la Convention et rejette l’exception du Gouvernement. 3. Sur l’épuisement des voies de recours internes 32 . Enfin, le Gouvernement soumet une exception tiré du non ‑ épuisement des voies de recours internes. Il considère que le requérant aurait pu s’adresser aux tribunaux internes par le biais d’une demande de réouverture de la procédure sur l’imposition de la sanction administrative, fondée sur l’article 70 de la loi sur les infractions et les sanctions administratives, afin que ces tribunaux constatent la nullité de la décision litigieuse du directeur de la police. Cette nullité aurait trouvé son fondement dans le fait que l’article 189 de la loi sur la circulation routière a été déclaré contraire à la Constitution par la Cour constitutionnelle. Si le requérant avait obtenu ce constat, il aurait pu, selon le Gouvernement, demander une indemnisation pour le préjudice encouru.

Le requérant conteste cette thèse.

Sur ce point, la Cour observe que l’absence alléguée de tout recours juridictionnel pour faire examiner la décision du directeur de la police se trouve au cœur du grief du requérant tiré de l’article 6.

Il convient dès lors de joindre cette exception soulevée par le Gouvernement à l’examen au fond du grief tiré de l’article 6. 4. Conclusion quant à la recevabilité

La Cour constate par ailleurs que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Elle le déclare donc recevable, sous réserve de la question de l’épuisement des voies de recours internes, jointe à l’examen au fond de ce grief. B. Sur le fond

Le requérant considère que la législation applicable excluant explicitement le contrôle judiciaire de la légalité de la sanction imposée a créé pour lui une situation contraire à l’article 6 lui garantissant le droit de faire examiner sa cause par un tribunal.

Le Gouvernement estime, à la lumière de la décision de la Cour constitutionnelle du 1 er mars 2012 (paragraphe 18 ci-dessus), que la procédure d’imposition de la sanction en cause relève de la matière pénale et elle devait dès lors comprendre une phase judiciaire, au regard des exigences de l’article 6 de la Convention. Il ne conteste pas le fait que le requérant a été privé de contrôle judiciaire et justifie cette situation par l’état de la législation applicable. Il met en avant que le tribunal de district dont la compétence était expressément exclue par la loi ne pouvait faire autrement que déclarer le recours irrecevable et mettre fin à la procédure (paragraphe 9 ci-dessus).

La Cour rappelle, à l’instar des affaires similaires examinées par elle, que le caractère général de la disposition légale transgressée par le requérant dans la présente espèce, ainsi que l’objectif dissuasif et punitif de la sanction infligée, malgré la faiblesse relative de l’enjeu, suffisent à montrer que les infractions en question revêtaient un caractère pénal au regard de l’article 6 de la Convention ( Öztürk c. Allemagne , 21 février 1984, §§ 53 ‑ 54, série A n o 73, et Lauko c. Slovaquie , 2 septembre 1998, §§ 56-58, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VI). De surcroît, la sanction litigieuse comportait le retrait de points du permis de conduire et peut donc relever de la « matière pénale » au sens de l’article 6 § 1 pour cette raison également ( Malige c. France , 23 septembre 1998, §§ 35-40, Recueil des arrêts et décisions 1998-VII). La Cour observe à ce titre que dans le système bulgare le retrait de points intervient de plein droit dès qu’une décision relative à l’infraction et infligeant une amende, telle que celle en cause, devient définitive (paragraphe 13 ci-dessus). La Cour relève par ailleurs que ce retrait des points peut entraîner à terme la perte de la validité du permis de conduire. Il est incontestable que le droit de conduire un véhicule à moteur se révèle d’une grande utilité pour la vie courante et l’exercice d’une activité professionnelle. Dès lors, même si la mesure de retrait de points est considérée par le droit interne comme une mesure administrative préventive ne ressortissant pas à la matière pénale, force est de constater son caractère punitif et dissuasif ( Malige c. France , précité, § 39).

Par conséquent, il ne fait pas de doute que l’article 6 trouve à s’appliquer en l’espèce.

La Cour relève ensuite que les directions régionales de police, structures du ministère de l’Intérieur, sont chargées de poursuivre et de réprimer les infractions routières. Selon la jurisprudence établie, si confier cette tâche aux autorités administratives n’est pas incompatible avec la Convention, il faut cependant que les intéressés puissent saisir de toute décision ainsi prise à leur encontre un tribunal offrant les garanties de l’article 6 ( Öztürk c. Allemagne , précité, § 56, et Lauko c. Slovaquie , précité, § 64).

Or, en l’occurrence, le requérant n’a pas pu faire réexaminer la décision du directeur de la police régionale datée du 21 septembre 2007 par un tribunal indépendant et impartial car cette possibilité a été exclue par l’article 189 de la loi sur la circulation routière, tel qu’amendé le 26 juin 2007, en vigueur à la date des faits pertinents, et le tribunal de district de Plovidiv a rejeté son recours pour ce même motif.

La Cour note aussi l’argument du Gouvernement selon lequel une demande de réouverture de la procédure fondée sur l’article 70 de la loi sur les infractions et les sanctions administratives pouvait fournir au requérant l’accès à un tribunal tel que prévu par l’article 6 (paragraphes 19 et 32 ci ‑ dessus). À cet égard la Cour se doit de constater d’emblée que les décisions de la Cour constitutionnelle ont un effet ex nunc et qu’il ne peut dès lors être conclu que l’article 189 de la loi sur la circulation routière n’était pas valide au moment des faits litigieux. Elle relève ensuite que l’article 70 de la loi sur les infractions et les sanctions administratives ne prévoit pas la possibilité de réouverture d’une procédure administrative au motif qu’une disposition légale a été déclarée contraire à la Constitution postérieurement à une procédure administrative et qu’en tout état de cause une telle demande ne peut être déposée que par le procureur régional (paragraphe 19 ci-dessus). Dans ces conditions, il semble que ni l’accès à ce recours ni son contenu soient ouverts au requérant et le Gouvernement ne présente aucun exemple jurisprudentiel prouvant le contraire. La Cour ne saurait spéculer plus loin sur la question de savoir si le requérant aurait pu obtenir un réexamen judiciaire sur la légalité de la sanction litigieuse, conforme aux exigences de l’article 6. Elle se doit dès lors de conclure que, même si la disposition légale fermant l’accès aux juridictions pour contester la décision du directeur de la police a été déclarée contraire à la Constitution par la Cour constitutionnelle bulgare, le 1 er mars 2012, ce changement n’a pas bénéficié au requérant (voir aussi paragraphe 30 ci-dessus).

Elle observe par ailleurs que le Gouvernement n’invoque pas d’autres recours qui auraient pu offrir au requérant l’accès à la justice judiciaire pour vérifier la légalité de la sanction imposée par la directeur de la police.

Dans cette situation, la Cour estime qu’il y a eu méconnaissance du droit du requérant à faire entendre sa cause par un tribunal indépendant et impartial.

Partant, la Cour rejette l’exception du Gouvernement tirée du non ‑ épuisement des voies de recours internes et dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.

Le requérant réclame 1 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Compte tenu des circonstances de la cause, la Cour estime que le constat de violation constitue une réparation suffisante. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 300 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour pour sa représentation. Il présente une note de frais de conseil et de représentation pour un total de trois heures environ.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 300 EUR pour la procédure devant elle et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Joint au fond l’exception de non-épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement, et la rejette ; 2. Déclare la requête recevable ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention ; 4. Dit que le constat d’une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant ; 5. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, la somme suivante, à convertir en levs bulgares, au taux applicable à la date du règlement : 300 EUR (trois cents euros), plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 octobre 2017, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Milan Blaško Angelika Nußberger Greffier adjoint Présidente