Antović și Mirković împotriva Muntenegrului

Reclamanții s-au născut în 1969 și, respectiv, 1961 și trăiesc în Podgorica. La 1 februarie 2011, decanul școlii de matematică a Universității din Muntenegru (Prirodno-matematički fakultet), la o sesiune a consiliului școlii, a informat profesorii care predau acolo, inclusiv reclamanții, că “a fost introdusă supraveghere video” (da je uveden video nadzor) și că a fost în auditoriile unde au fost desfășurate clasele. La 24 februarie 2011, Dean a emis o decizie de introducere a supravegherii video în șapte anfiteaturi și în fața Biroului Dean (ispred dekanata). Decizia precizează că obiectivul măsurii a fost asigurarea siguranței proprietăților și a persoanelor, inclusiv a studenților, precum și supravegherea predarii (praćenje izvršavanja nastavnih aktivnosti).

Decizia a afirmat că accesul la datele colectate era protejat de coduri cunoscute doar de Dean. Datele trebuiau să fie stocate timp de un an. La 14 martie 2011, reclamanții s-au plâns la Agenția de Protecție a Datelor Personale (Agencija zaštitu ličnih podataka, „agenția”), cu privire la supraveghere video și la colectarea datelor cu privire la acestea, fără consimțământul lor. Ei se bazează pe Legea privind protecția datelor personale (a se vedea punctele 2427 de mai jos).Reclamanții au susținut, în special, că anfiteatrul unde au predat a fost blocat atât înainte, cât și după clase, că singura proprietate a existat birouri fixe și scaune și un tablou negru, că ei știau de nici un motiv să se teamă pentru siguranța cuiva și că, în orice caz, există alte metode de protecție a persoanelor și a claselor de proprietate și de monitorizare.

Ei au cerut să îndepărteze camerele şi să ştergă datele. La 21 martie 2011, doi inspectori ai agenției au emis un raport (zapisnik) după vizita școlii de matematică, declarând că supravegherea video a fost în conformitate cu Legea privind protecția datelor personale. Potrivit lor, au existat cazuri de distrugere a proprietăţii universitare, aducând animale, băuturi şi tutun şi prezenţa persoanelor care nu erau studenţi. De asemenea, au remarcat că camerele au furnizat „o imagine de la o distanță fără o rezoluție clară, adică caracteristicile oamenilor [nu ar putea fi] recunoscute cu ușurință”, că acestea nu ar putea să reducă și să nu înregistreze niciun audio (ne reprodukuju audio zapis). În timp ce decizia privind introducerea supravegherii video prevedea că datele vor fi stocate timp de un an, capacitatea serverelor a fost astfel încât datele au fost stocate timp de treizeci de zile și apoi șterse automat prin noi înregistrări.

Inspectorii au remarcat, de asemenea, faptul că au fost furnizate informații cu privire la un „plan de introducere a monitorizării video” (planiranje uvoשenja video nadzora) la o sesiune a Consiliului școlar la 1 februarie 2011. 10. La 22 martie 2011, reclamanții au depus o opoziție la raport, depunând, printre altele, faptul că nu erau conștienți de niciunul dintre presupusele incidente și că, în orice caz, nu era clar cum astfel de camere ar putea asigura siguranța persoanelor și a bunurilor. Ei au fost de acord că camerele de peste intrarea şi ieşirile din clădirea universităţii ar putea fi, probabil, o formă adecvată de a asigura o astfel de securitate. Ei au susținut, de asemenea, că angajații nu au fost „notificați în scris cu privire la introducerea de supraveghere video înainte de a începe” (nijesu bili obavješteni o uvoשenju video nadzora u psianom ombliku prije početka vršenja istog).

În mod deosebit, decizia a fost eliberată la 24 februarie 2011, în timp ce supravegherea a început cu câteva săptămâni înainte. Acestea nu au specificat atunci când exact, dar se referă la procesul-verbal al sesiunii din 1 februarie 2011 (a se vedea punctul 6 de mai sus). 11. La 28 aprilie 2011, după opoziția reclamanților la raport, Consiliul Agenției (Savjet Agencije zaštit ličnih podataka) a emis o decizie (rješenje) care ordona școala de matematică să îndepărteze camerele din auditoriul în termen de 15 zile, deoarece supravegherea video nu a fost în conformitate cu Legea privind protecția datelor personale, în special secțiunea 10, 35 și 36 (a se vedea punctele 24 și 26-27 mai jos).

În special, Consiliul a susținut că nu s-au îndeplinit motivele de introducere a supravegherii video prevăzute la secțiunea 36, având în vedere că nu există dovezi că există vreun pericol pentru siguranța persoanelor și proprietăților în auditoriile, încă mai puțin pentru datele confidențiale, și că supravegherea predarii nu este printre motivele legitime pentru supraveghere video. Niciuna dintre părți nu a inițiat un litigiu administrativ în instanță împotriva acestei decizii. 12. La 25 ianuarie 2012, școala de matematică a fost servită cu decizia Consiliului Agenției din 28 aprilie 2011. Camerele au fost eliminate până la 27 ianuarie 2012 cel târziu. Se pare că datele colectate au fost, de asemenea, şterse la o dată neespecificată.

13. La 19 ianuarie 2012, reclamanții au introdus o cerere de compensare împotriva Universității Muntenegru, a Agenției pentru Protecția Datelor Personale și a statului Muntenegru, pentru încălcarea dreptului lor la o viață privată, în special prin colectarea și prelucrarea neautorizate a datelor cu privire la acestea. Acestea au susținut, în special, că o astfel de interferență cu viața lor privată, fără nicio posibilitate de a controla acest proces, nu a fost prevăzută de nicio parte a legislației și că, prin urmare, nu a fost în conformitate cu legea, în sensul articolului 8 § 2 din convenție. De asemenea, ei au susținut că nu a urmărit niciun obiectiv legitim și nu a fost necesar într-o societate democratică.

Acestea se bazează pe dispozițiile relevante ale Legii privind protecția datelor cu caracter personal, la art. 8 din Convenție și la jurisprudența relevantă a Curții. 14. La 27 decembrie 2012, Tribunalul de Primă Instanță (Osnovni sud) din Podgorica a hotărât împotriva reclamanților. Curtea a constatat că noțiunea de viață privată includea cu siguranță activitățile în sferele de afaceri și profesionale. Totuşi, universitatea a fost o instituţie publică care desfăşoară activităţi de interes public, predarea fiind una dintre ele (poziv redevnog profesora [je] takoשe javan), şi că nu a fost posibilă supravegherea video a auditoriilor ca locuri publice să violeze dreptul solicitanţilor la respectarea vieţii lor private.

A fost o zonă de lucru, la fel ca o sala de judecată sau parlament, unde profesorii nu au fost niciodată singuri, și, prin urmare, nu au putut invoca nici un drept la intimitate care ar putea fi încălcat. Datele care au fost colectate nu au putut, de asemenea, fi considerate date cu caracter personal. Nu a fost autorizată faptul că universitatea nu a reluat imediat camerele, dar nu a putut fi clasificată ca o interferență cu viața privată a reclamanților și, prin urmare, este irelevantă. În plus, instanța a susținut că o astfel de concluzie este în conformitate cu jurisprudența Curții, având în vedere că monitorizarea acțiunilor care au avut loc în public nu este o interferență cu viața privată a unei persoane atunci când acestea înseamnă doar înregistrată (bilježi) ceea ce alții ar putea vedea dacă se întâmplă să fie în același loc în același timp.

Curtea a susținut, de asemenea, că monitorizarea acțiunilor unui individ într-un loc public prin utilizarea de echipamente fotografice care doar înregistrate instantanee date vizuale nu au dus la o interferență cu viața privată a acestui individ, care ar putea apărea după ce orice înregistrare a acestui material a devenit disponibilă public. Acesta a concluzionat că instalarea și utilizarea videosurvegherii și colectarea datelor nu au încălcat astfel dreptul reclamanților la confidențialitate (pravo na privatnost) și, prin urmare, nu le-au cauzat nici o anxietate mentală. În timpul procedurii, unul dintre martori a declarat că au existat cazuri de furt și de daune la interiorul clădirii și că, într-o ocazie, cinci laptop-uri au dispărut dintr-un laborator.

Aceste evenimente au dus la angajarea unei agenții de securitate privată cu doi sau trei ani mai devreme. Potrivit martorului, poliția a sugerat instalarea de echipamente de supraveghere video pe sediul școlii. Curtea, din partea sa, nu s-a ocupat de aceste probleme. 15. La 31 decembrie 2012, reclamanții au apelat. Acestea se bazează, printre altele, pe art. 8 din Convenție. Acestea au susținut, în special, că interferența cu dreptul lor la respectarea vieții lor private nu a fost în conformitate cu nici o lege și, prin urmare, au fost împotriva articolului 8 alineatul (2) din convenție. De asemenea, nu a fost necesar într-o societate democratică. În plus, Tribunalul nu s-a bazat pe nicio dispoziție juridică în hotărârea împotriva acestora și nu a reușit să-și evalueze argumentele.

16. La 17 iulie 2013, Curtea Înaltă (Viši sud) din Podgorica a susținut hotărârea de primă instanță, susținând motivele sale substanțiale. Curtea Înaltă a susținut în special că reclamanții nu au dovedit că dreptul lor la intimitate a fost încălcat și a constatat că instanța de primă instanță a avut „întâmpinarea suficientă a jurisprudenței Curții cu cazul în cauză (dao jasan osvrt na odnos prakse Evorpskog suda za ljudska prava i kankretnog slučaja) ... Curtea a luat în considerare celelalte argumente și a constatat că nu au justificat hotărârea contrară în cazul în cauză...”. 17. Reclamanții nu au depus un recurs constituțional.

5. The applicants were born in 1969 and 1961 respectively and live in Podgorica. 6. On 1 February 2011 the Dean of the School of Mathematics of the University of Montenegro (Prirodno-matematički fakultet), at a session of the School’s council, informed the professors teaching there, including the applicants, that “video surveillance has been introduced” (da je uveden video nadzor) and that it was in the auditoriums where classes were held. 7. On 24 February 2011 the Dean issued a decision introducing video surveillance in seven amphitheatres and in front of the Dean’s Office (ispred dekanata). The decision specified that the aim of the measure was to ensure the safety of property and people, including students, and the surveillance of teaching (praćenje izvršavanja nastavnih aktivnosti).

The decision stated that access to the data that was collected was protected by codes which were known only to the Dean. The data were to be stored for a year. 8. On 14 March 2011 the applicants complained to the Personal Data Protection Agency (Agencija za zaštitu ličnih podataka, “the Agency”) about the video surveillance and the collection of data on them without their consent. They relied on the Personal Data Protection Act (see paragraphs 2427 below).The applicants submitted, in particular, that the amphitheatre where they taught was locked both before and after the classes, that the only property there was fixed desks and chairs and a blackboard, that they knew of no reason to fear for anybody’s safety and that, in any event, there were other methods for protecting people and property and monitoring classes.

They requested that the cameras be removed and the data erased. 9. On 21 March 2011 two Agency inspectors issued a report (zapisnik) after visiting the School of Mathematics, stating that the video surveillance was in accordance with the Personal Data Protection Act. According to them, there had been cases of destruction of university property, the bringing in of animals, drink and tobacco, and the presence of people who were not students. They also noted that the cameras provided “a picture from a distance without clear resolution, that is people’s features [could not] be easily recognised”, that they could not zoom in and out and did not record any audio (ne reprodukuju audio zapis). While the decision on introducing video surveillance had provided that data would be stored for a year, the servers’ capacity was such that the data was stored for thirty days and then automatically erased by new recordings.

The inspectors also noted that information on a “plan to introduce video surveillance” (planiranje uvođenja video nadzora) had been given at a session of the School Council on 1 February 2011. 10. On 22 March 2011 the applicants filed an objection to the report, submitting, inter alia, that they were not aware of any of the alleged incidents and that, in any event, it was unclear how such cameras could ensure the safety of people and property. They agreed that cameras over the entrances and exits from the university building might perhaps be an adequate form of ensuring such security. They also submitted that employees had not been “notified in writing on the introduction of video surveillance before it started” (nijesu bili obavješteni o uvođenju video nadzora u pisanom obliku prije početka vršenja istog).

Notably, the decision had been issued on 24 February 2011 whereas surveillance had commenced a few weeks before. They did not specify when exactly but referred to the minutes of the session of 1 February 2011 (see paragraph 6 above). 11. On 28 April 2011, after the applicants’ objection to the report, the Agency’s Council (Savjet Agencije za zaštitu ličnih podataka) issued a decision (rješenje) ordering the School of Mathematics to remove the cameras from the auditoriums within fifteen days as the video surveillance was not in accordance with the Personal Data Protection Act, notably sections 10, 35 and 36 (see paragraphs 24, and 26-27 below).

In particular, the Council held that the reasons for the introduction of video surveillance provided for by section 36 had not been met, given that there was no evidence that there was any danger to the safety of people and property in the auditoriums, still less to confidential data, and that the surveillance of teaching was not among the legitimate grounds for video surveillance. None of the parties initiated an administrative dispute in court against that decision. 12. On 25 January 2012 the School of Mathematics was served with the Agency Council’s decision of 28 April 2011. The cameras were removed by 27 January 2012 at the latest. It appears that the data that had been collected was also erased on an unspecified date.

13. On 19 January 2012 the applicants brought a compensation claim against the University of Montenegro, the Personal Data Protection Agency and the State of Montenegro, for a violation of their right to a private life, notably by the unauthorised collection and processing of data on them. They submitted in particular that such an interference with their private lives, without any possibility to control that process, was not provided for by any piece of legislation and that therefore it had not been in accordance with the law, within the meaning of Article 8 § 2 of the Convention. They also maintained that it had not pursued any legitimate aim and had not been necessary in a democratic society.

They relied on the relevant provisions of the Personal Data Protection Act, Article 8 of the Convention and the relevant case-law of the Court. 14. On 27 December 2012 the Court of First Instance (Osnovni sud) in Podgorica ruled against the applicants. The court found that the notion of private life certainly included activities in the business and professional spheres. It also held, however, that the university was a public institution performing activities of public interest, teaching being one of them (poziv redovnog profesora [je] takođe javan), and that it was thus not possible for video surveillance of the auditoriums as public places to violate the applicants’ right to respect for their private life.

It was a working area, just like a courtroom or parliament, where professors were never alone, and therefore they could not invoke any right to privacy that could be violated. The data that had been collected could thereby also not be considered as personal data. The university’s failure to remove the cameras immediately had been unauthorised, but it could not be classed as an interference with the applicants’ private life and was therefore irrelevant. The court further held that such a conclusion was in accordance with the Court’s case-law given that the monitoring of actions taking place in public was not an interference with a person’s private life when those means just recorded (bilježi) what others could see if they happened to be in the same place at the same time.

The court also held that the monitoring of the actions of an individual in a public place by the use of photographic equipment which just instantaneously recorded visual data did not give rise to an interference with that individual’s private life, which could arise once any footage of such material became publicly available. It concluded that the installation and use of video surveillance and the collection of data thereby had not violated the applicants’ right to privacy (pravo na privatnost) and had therefore not caused them any mental anguish. During the proceedings one of the witnesses stated that there had been cases of theft and of damage to the interior of the building and that on one occasion five laptops had disappeared from a laboratory.

Those events had led to the hiring of a private security agency two or three years earlier. According to the witness, the police had suggested installing video surveillance equipment on the School’s premises. The court, for its part, did not deal with those issues. 15. On 31 December 2012 the applicants appealed. They relied, inter alia, on Article 8 of the Convention. They maintained, in particular, that the interference with their right to respect for their private lives had not been in accordance with any law and had therefore been contrary to Article 8 § 2 of the Convention. It had also not been necessary in a democratic society. Furthermore, the Court of First Instance had not relied on any legal provision in ruling against them and had failed to assess their arguments.

16. On 17 July 2013 the High Court (Viši sud) in Podgorica upheld the first-instance judgment, endorsing its reasons in substance. The High Court held in particular that the applicants had not proved that their right to privacy had been violated and found that the first-instance court had “sufficiently related the Court’s case-law to the case at issue (dao jasan osvrt na odnos prakse Evropskog suda za ljudska prava i konkretnog slučaja) ... The court considered the [applicants’] other arguments and found that they did not justify ruling otherwise in the present case...”. 17. The applicants did not file a constitutional appeal.