Comunicat la 9 ianuarie 2018 CINCEA SECȚIUNE Cerere nr. 45581/15 Julien SANCHEZ împotriva Franței introdusă la 15 septembrie 2015 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, Julien Sanchez, este un resortisant francez născut în 1983 și rezident în Beaucaire. Este reprezentat în fața Curții de către D. Dassa Le Deist, avocat la Paris. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este primarul orașului Beaucaire, consilier regional și reprezentant al partidului Frontului Național în Gard. La momentul faptelor, el a fost candidat la alegerile legislative în circumscripția ÖV. F.P. a fost unul dintre adversarii săi la alegeri. La 24 octombrie 2011, reclamantul a pus pe peretele său Facebook, pe care îl administra personal, o publicație despre adversarul său. F.P. și care se citea în timp ce FN a lansat noul său site național la timp prevăzut, un gând pentru deputatul european UMP nîlamez F.P., al cărui site care trebuia lansat astăzi afișat într-un triplu zero predestinat (...) S.B. a comentat acest articol în aceste cuvinte Acest om mare a transformat în Alger, nu o stradă fără Khebab lui și moscheea sa ; dealeri și prostituate domină ca un maestru. Nu e de mirare că este ales Bruxelles capital al noii ordini mondiale cea a charia(.) Vă mulțumim cel puțin l ; , J adoră Club Med versiunea gratuită ... Vă mulțumesc Frank și Kiss la Leila ; În cele din urmă un blog care ne schimbă viața ... (sic) L.R., în ceea ce-l, a scris ceea ce urmează Bar de Chichas de peste tot în centrul orașului și voaluri .... iat-o , așa-numitul oraș roman....L.UMP și PS sunt aliați ai musulmanilor. (sic) Un trafic de droguri ținut de musulmanii de pe strada zombilor, care durează de ani de zile (...). Cu camere video pe stradă (...), un alt trafic de droguri, având în vedere toată lumea Avenue General Leclerc sau rahați, își vând drogurile toată ziua, fără ca poliția să intervină și în fața colegiilor și a școlilor, piedici pe mașinile care aparțin unor persoane de culoare albă. La 25 octombrie 2011, Leila T. Tovarășă a F.P., a citit aceste comentarii pe peretele Facebook al reclamantului. Ea s-a dus la locul de muncă al S.B. pe care o cunoștea personal, deoarece se simțea insultată direct și personal de vorbele sale rasiste, care își asocia numele cu consonanța maghrebinei cu politica F.P. imediat după întâlnirea lor, S.B., care aparent nu știa că peretele Facebook era public, și-a retras cuvintele. La 26 octombrie 2011, Leila T. a depus o plângere împotriva reclamantului, S.B. și L.R. pe lângă procurorul Republicii Agha, din cauza discursurilor jignitoare, agresive și rasiste, publicate pe peretele Facebook al reclamantului. La 27 octombrie 2011, reclamantul a pus pe peretele Facebook un mesaj prin care îi invită pe vorbitori să monitorizeze conținutul comentariilor lor. La 6 decembrie 2011 de către jandarmii din Nîmes, Leila T. a precizat ca răspuns la o întrebare pe care o putea confirma că L.R. era într-adevăr o identitate reală și nu virtuală, pe care o recunoscuse într-un birou de votare din martie 2011 prin fotografia sa Facebook. Ea a precizat că nu l-a frecventat niciodată personal și cu alte cuvinte a fost angajat la primărie, care a fost ulterior confirmat nu ancheta de jandarmerie. Într-un proces-verbal din data de 6 decembrie 2011, un ofițer de poliție judiciară a menționat faptul că un membru al Brigăzii de jandarmerie și-a făcut legătura cu peretele Facebook al reclamantului și a făcut o captură de ecran. S-a constatat că cuvintele reclamantului, precum și comentariile L.R. erau încă prezente. La 28 februarie 2013, tribunalul corecțional din Nîmes și-a pronunțat hotărârea. Reclamantul, S.B. și L.R., au fost informați că, prin punerea online a textelor pe site-ul Facebook, a provocat ura sau violența împotriva unui grup de persoane, în special a dnei Leila T., pe baza originii lor sau a apartenenței lor sau a apartenenței lor la o anumită rasă, națiune sau religie. Tribunalul s-a referit la art. 24 din Legea din 29 iulie 1881. El a considerat că afirmațiile în cauză au definit în mod perfect grupul de persoane vizat, cel al musulmanilor În opinia instanței, atât prin consimțământul său, cât și prin domeniul său de aplicare, a avut tendința de a stârni un puternic sentiment de respingere față de grupul de persoane de confesiuni musulmane, reale sau presupuse. În ceea ce privește Leila T., tribunalul a considerat că afirmațiile în cauză erau de natură să fie de natură să-i asimileze pe cei care se presupuneau că sunt responsabili de transformarea Cu privire la art. 93-3 din Legea din 29 iulie 1982 (a se vedea mai jos), Tribunalul a amintit că răspunderea penală a producătorului unui site de comunicare către public online, care pune la dispoziția publicului mesaje adresate de utilizatorii de internet, nu este angajată din cauza conținutului acestor mesaje că, în cazul în care este stabilit că are cunoștință de acest lucru înainte de punerea lor pe internet sau că, în caz contrar, a avut posibilitatea de a acționa pentru a le retrage din momentul în care a avut cunoștință de acestea. Reclamantul a explicat că nu a avut timp să citească comentariile în această perioadă, că nu știa că pe peretele Facebook La 25 octombrie 2011, tribunalul a considerat inadmisibil aceste argumente. El a amintit că comentariile nu pot fi postate pe peretele de pe perete. În plus, este responsabilitatea oricărui titular de cont de sine să asigure conținutul cuvintelor persoanelor care comunică. În cele din urmă, reclamantul nu putea ignora decât contul său, prezentat ca fiind cel al lui Julien Sanchez, ales Frontul Național al Consiliului Regional din Languedoc-Roussillon De asemenea, a fost informat cu privire la întâlnirea dintre S.B. și Leila T., el nu a putut susține că nu era interesat de schimburile care au motivat furia acesteia. 11. Tribunalul a constatat că reclamantul a luat inițiativa de a crea un sistem de comunicare către public prin mijloace electronice în vederea schimbului de opinii. El a luat act de faptul că a lăsat comentarii în litigiu vizibile la 25 octombrie 2011 și care erau încă pe peretele său 6 Prin urmare, nu a putut fi considerat că a încetat imediat această difuzare și a menționat încă că reclamantul a declarat în fața jandarmilor că aceste cuvinte rămân în limitele libertății de exprimare, nu văd niciun apel la crimă sau la violență 12. Tribunalul l-a declarat pe reclamant vinovat de provocare la discriminare, ură sau violență față de persoanele de confesiune musulmană și față de Leila T., în calitate de autor principal, și l-a condamnat la 4 000 de euro pe zi, din care 1 000 de euro cu suspendare și i-a acordat reclamantei 10 000 de euro daune care trebuiau plătite solidar de cei trei inculpați. 13. Reclamantul și S.B. au făcut apel la această decizie. (14) Instanța de apel a pronunțat hotărârea sa la 18 octombrie 2013 și și-a amintit faptele și a estimat că, atât în sensul lor, cât și în domeniul lor de aplicare, textele incriminate tindeau să ridice un puternic sentiment de respingere sau de ostilitate față de un grup de persoane, în speță grupul de persoane de mărturisire musulmană. Aceasta a arătat că textul care stă la baza urmăririi penale vizează discriminarea unei persoane sau a unui grup de persoane și că expresia "kiss" din Leila mai mult decât Leila T., asociată cu F.P., era de natură să o implice pe aceasta în transformarea orașului și, prin urmare, să-i stârnească ura și violența, fapta fiind astfel constituită 15. Referindu-se la legea din 29 iulie 1982 privind comunicarea audiovizuală, instanța de apel a declarat că nimic nu poate stabili că reclamantul a fost informat cu privire la conținutul comentariilor înainte de publicarea lor. Cu toate acestea, ales al Frontului Național și al Personajului Public, el și-a făcut public în mod conștient peretele Facebook și, prin urmare, i-a autorizat pe prietenii săi să publice comentarii. Prin acest demers, el a devenit responsabil pentru conținutul cuvintelor publicate, iar calitatea sa de personaj politic îi impunea o vigilență și mai mare. Instanța de apel a considerat încă că reclamantul nu putea susține că nu a avut cunoștință de ceea ce a spus pe site-ul său la 24 octombrie 2011, chiar dacă a declarat, în cursul anchetei, că îl consulta în fiecare zi. Curtea a arătat că nu a retras totuși aceste observații, S.B. care le-a retras el însuși. Avertizat de acesta din urmă de răspunsul Leilei T., acesta nu a eliminat nici observația lui L. care se afla încă pe site-ul său la 6 decembrie 2011. Prin urmare, Comisia a considerat, la fel ca instanța, că reclamantul nu putea fi considerat că a pus imediat capăt difuzării declarațiilor în litigiu. Instanța a menționat încă o dată că reclamantul și-a legitimat poziția prin prevederea că astfel de comentarii păreau compatibile cu libertatea de exprimare și concluzionează că aceasta era în mod intenționat pe care le lăsase pe peretele său. Ea a confirmat declarația de vinovăție a reclamantului și l-a condamnat la o amendă de 3 În hotărârea sa din 17 martie 2015, Curtea de Casație a reamintit în mare parte faptele. : pe de o parte infracțiunea de provocare prevăzută și reprimată de art. 24, alineatul (6) din Legea din 29 iulie 1881 se caracterizează atunci când, la fel ca în speță, judecătorii constată că, atât prin simțurile lor, cât și prin domeniul lor de aplicare, textele incriminate tind să ridice un sentiment de respingere sau de ostilitate, ură sau violență, față de un grup de persoane sau de o persoană cu o anumită religie Pe de altă parte, textul menționat anterior care intră în restricțiile prevăzute la alin. (2) din art. 10 din Convenție, necunoașterea principiului libertății de exprimare afirmat de alin. (1) din articolul menționat anterior nu putea fi invocat. Prin urmare, Curtea de Casație a respins recursul. Dreptul și practica internă relevantă Legea din 29 iulie 1881 (astfel cum este în vigoare la data faptelor) art. 23 vor fi pedepsiți ca complici ai unei acțiuni calificate infracțiuni sau infracțiuni pe aceia care, (...) fie prin orice mijloc de comunicare către public prin mijloace electronice, vor fi direct declarați autori sau autori ai acțiunii respective, dacă provocarea a fost urmată cu efect. Această dispoziție va fi aplicabilă și în cazul în care provocarea nu va fi urmată decât de o tentativă de infracțiune prevăzută în art. 2 din Codul penal. Vor fi pedepsiți cu cinci ani de închisoare și cu 45 000 de euro de închisoare, cei care, prin unul din mijloacele prevăzute în articolul precedent, vor fi provocat direct, în cazul în care această provocare nu ar fi fost urmată cu efect, la comiterea uneia dintre următoarele infracțiuni (...) Cei care, prin intermediul unuia dintre mijloacele prevăzute la art. 23, vor fi cauzat discriminarea, mânia sau violența împotriva unei persoane sau a unui grup de persoane pe motiv de origine sau de apartenență sau de neparticipare la o etnie, o națiune, o rasă sau o religie determinată vor fi pedepsiți pe o perioadă de un an de închisoare și pe o perioadă de 45 000 de euro pe zi sau numai pe una din aceste două părți. [...] Legea nr. 82-652 din 29 iulie 1982 privind comunicarea audiovizuală art. 93-3 în cazul în care una dintre infracțiunile prevăzute în capitolul IV din Legea din 29 iulie 1881 privind libertatea presei este comisă printr-un mijloc de comunicare către public prin mijloace electronice, directorul publicării sau, în cazul prevăzut la al doilea paragraf al articolului 93-2 din prezenta lege, codirectorul publicării va fi urmărit ca autor principal, atunci când mesajul incriminat a făcut obiectul unei fixări prealabile comunicării sale către public. În caz contrar, autorul, și în lipsa autorului, producătorul va fi urmărit ca autor principal. Când directorul sau codirectorul publicării va fi pus sub semnul întrebării, autorul va fi acuzat ca complice. De asemenea, va putea fi acuzat ca complice orice persoană căreia i se va aplica art. 121-7 din Codul Penal. În cazul în care serviciul de comunicare publică este pus la dispoziția publicului dintr-un spațiu de contribuții personale identificat ca atare, directorul sau codirectorul de publicare nu își poate vedea responsabilitatea penală angajată ca autor principal al site-ului se stabilește că nu are cunoștință efectiv de mesajul înainte de a fi pus pe internet sau dacă, din momentul în care a avut cunoștință de acesta, a acționat rapid pentru a retrage acest mesaj. NOTA: În Decizia nr. 2011-164 QPC din 16 septembrie 2011 (NOR CSCX1125370S), Consiliul Constituțional a declarat, sub rezerva prevăzută la considerentul (7), art. 93-3 din Legea nr. 82-652 din 29 iulie 1982 modificată privind comunicarea audiovizuală în conformitate cu Constituția. Hotărârea Curții de Casație (camera criminală) din 30 octombrie 2012, n 10-8825 Deținut că se deduce din acest text [art. 93-3 din Legea din 29 iulie 1982] că responsabilitatea penală a producătorului unui site de comunicare către public online care pune la dispoziția publicului mesaje adresate de către utilizatorii de internet nu este angajată, pe baza conținutului acestor mesaje, că dacă este stabilit că are cunoștință de acest lucru înainte de punerea lor pe internet sau că, în caz contrar, el nu are obligația de a acționa pentru a le retrage din momentul în care a avut cunoștință de acest lucru. Totuși, s - a așteptat să se determine astfel, fără să caute dacă, în calitate de producător, M. X... a avut cunoștință, înainte de punerea sa online, de conținutul mesajului în litigiu sau că, în caz contrar, el s-a abținut să acționeze prompt pentru a-l retrage imediat după ce a avut cunoștință de acest lucru, instanța de apel nu a făcut la fel de aplicare a articolului 93-3 din Legea din 29 iulie 1982 modificată privind comunicarea audiovizuală, în conformitate cu rezerva Consiliului Constituțional menționată anterior; În acest context, textele relevante adoptate de Comitetul miniștrilor Consiliului Europei, de Uniunea Europeană și de Organizația Națiunilor Unite sunt expuse la punctele 44-49 din Hotărârea Delfi AS c. Estonia [GC], nr. 64569/09, CEDH 2015. GRIEF 19. Invocând art. 10 din Convenție, reclamantul declară că instanțele interne au fost condamnate pentru provocare la ură sau discriminare rasială cu privire la Leila T., în timp ce aceasta nu era menționată sau identificabilă în comentariile în litigiu. El se plânge încă că a fost condamnat pentru afirmații puse pe peretele său În timp ce Facebook este un om politic și nu poate consulta în fiecare zi conținutul mesajelor. El adaugă că a explicat că aceste comentarii nu păreau să depășească limita admisibilă a libertății de exprimare, deoarece aceste cuvinte au fost puse pe peretele unui politician și într-o controversă în vederea alegerilor. În ceea ce privește art. 93-3 din Legea privind comunicarea audiovizuală, acesta a susținut că a fost condamnat atunci când nu s-a demonstrat că a luat cunoștință de mesajul în cauză. În cele din urmă, acesta susține că instanțele au pus în sarcina sa o responsabilitate care nu este prevăzută de lege și că ar trebui, în special, să-și monitorizeze pagina, deoarece profilul său era de natură să atragă observații cu conținut politic. A fost afectată libertatea de exprimare a reclamantului, în special dreptul său de a comunica informații, în sensul art. 10 alin. În ce măsură obligațiile și responsabilitățile pe care le implică rolul social al unui ales ca reclamant sunt relevante pentru Ö Õ și pentru marja de apreciere a statului în acest domeniu Guvernul este invitat să aducă clarificări cu privire la noțiunea de (a) un site de comunicare către public online a unui site de comunicare, astfel cum se menționează în hotărârea Curții de Casație din 30 octombrie 2012 care a pronunțat art. 93-3 din Legea din 29 iulie 1982. Guvernul este, de asemenea, invitat să furnizeze, dacă este cazul, jurisprudența națională privind răspunderea unui anumit titular al unui perete mai multe comentarii ale terților publicate pe acest perete.
Communiquée le 9 janvier 2018
Requête n
o
45581/15
Julien SANCHEZ
contre la France
introduite le 15 septembre 2015
Le requérant, M. Julien Sanchez, est un ressortissant français né en 1983 et résidant à Beaucaire. Il est représenté devant la Cour par M
e
Deist, avocat à Paris.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
1.
Le requérant est maire de la ville de Beaucaire, conseiller régional et représentant du parti du Front national dans le Gard. À l’époque des faits, il était candidat aux élections législatives dans la circonscription de Nîmes. F.P. était l’un de ses adversaires aux élections.
2.
Le 24 octobre 2011, le requérant mit sur son mur Facebook, qu’il gérait personnellement, une publication concernant son adversaire. F.P. et qui se lisait
:
«
Alors que le FN a lancé son nouveau site Internet national à l’heure prévue, une pensée pour le Député européen UMP nîmois F.P., dont le site qui devait être lancé aujourd’hui affiche en une un triple zéro prédestiné (...)
»
S.B. commenta cet article en ces termes
:
«
Ce grand homme a transformer Nîmes en Alger, pas une rue sans son Khebab et sa mosquée
; dealers et prostitués règnent en maître. Pas étonnant qu’il est choisi Bruxelles capital du nouvel ordre mondial celui de la charia(...). Merci l’UMPS au moins ça nous fait économiser le billet d’avion et les nuits d’hôtels
; J’adore le Club Med version gratuite... Merci Franck et kiss à Leilla
; Enfin un blog qui nous change la vie...
»
(sic)
L.R., quant à lui, écrivit ce qui suit
:
«
Des bars à chichas de partout en centre ville et des voilées .... Voilà c’est Nîmes, la ville romaine soi-disant....L’UMP et le PS sont des alliés des musulmans.
» (sic)
«
Un trafic de drogue tenu par les musulmans rue des lombards qui dure depuis des années (...). Avec des caméras dans la rue (...), un autre trafic de drogue au vu de tout le monde avenue Général Leclerc ou des racailles vendent leur drogue toute la journée sans que la police intervienne et devant des collèges et lycées, des caillassages sur des voitures appartenant à des «
blancs
» route d’Arles aux feux sans arrêt (...). Nîmes capitale de l’insécurité du Languedoc-Roussillon.
» (sic)
«
P., l’élu au développement économique lol développement économique hallal boulevard Gambetta et rue de la république (islamique).
» (sic)
3.
Le 25 octobre 2011, Leila T. compagne de F.P., lut ces commentaires sur le mur Facebook du requérant.
Elle se rendit sur le lieu de travail de S.B. qu’elle connaissait personnellement, car elle se sentait insultée directement et personnellement par ses propos à caractère raciste, qui associaient son prénom à consonance maghrébine à la politique de F.P. Immédiatement après leur rencontre, S.B., qui n’avait apparemment pas connaissance du fait que le mur Facebook était public, retira ses propos.
4.
Le 26 octobre 2011, Leila T. porta plainte contre le requérant, S.B. et L.R. auprès du procureur de la République de Nîmes en raison des propos «
malveillants, insultants, agressifs et racistes
» publiés sur le mur Facebook du requérant.
5.
Le 27 octobre 2011, le requérant mit sur son mur Facebook un message invitant les intervenants à
«
surveiller le contenu de [leurs] commentaires
».
6.
Entendue le 6 décembre 2011 par les gendarmes de Nîmes, Leila T. précisa en réponse à une question qu’elle pouvait confirmer que L.R. était bien une identité réelle et non virtuelle, qu’elle l’avait reconnu dans un bureau de vote en mars 2011 grâce à sa photo Facebook. Elle précisa ne l’avoir jamais fréquenté personnellement et pensait qu’il était employé à la mairie de Nîmes, ce qui fut confirmé ultérieurement pas l’enquête de gendarmerie.
7.
Dans un procès-verbal daté du 6 décembre 2011, un officier de police judiciaire mentionna le fait qu’un membre de la brigade de gendarmerie s’était connecté au mur Facebook du requérant et en avait fait une capture d’écran. Il fut constaté que les propos du requérant, ainsi que les commentaires de L.R. y figuraient toujours.
8.
Le 28 février 2013, le tribunal correctionnel de Nîmes rendit son jugement. Le requérant, S.B. et L.R. étaient prévenus d’avoir, par la mise en ligne de textes sur le site Facebook, provoqué la haine ou la violence à l’égard d’un groupe de personnes, notamment Mme Leila T., à raison de leur origine ou de leur appartenance ou non appartenance à une ethnie, une nation ou une religion déterminée.
Le tribunal se référa à l’article 24 de la loi du 29 juillet 1881. Il considéra que les propos en cause définissaient parfaitement le groupe de personnes visé, celui des «
musulmans
». En outre, l’assimilation qui était faite avec des «
dealers et des prostituées
», «
des racailles qui vendent leur drogue toute la journée
» ou les auteurs de «
caillassages sur des voitures appartenant à des blancs
», tendait clairement, selon le tribunal, tant par son sens que par sa portée, à susciter un fort sentiment de rejet envers le groupe des personnes de confession musulmane, réelle ou supposée.
Quant à Leila T., le tribunal estima que les propos en cause étaient de nature à l’assimiler aux responsables supposés de la transformation de «
Nîmes en Alger
» et de susciter à son égard haine ou violence.
9.
Se référant à l’article 93-3 de la loi du 29 juillet 1982 (voir cidessous), le tribunal rappela que la responsabilité pénale du producteur d’un site de communication au public en ligne, mettant à la disposition du public des messages adressés par des internautes, n’est engagée à raison du contenu de ces messages que s’il est établi qu’il en avait connaissance avant leur mise en ligne ou que, dans le cas contraire, il s’est abstenu d’agir promptement pour les retirer dès le moment où il en a eu connaissance.
Le requérant exposa qu’il n’avait pas le temps de lire les commentaires à cette période, qu’il ne savait pas que le «
mur Facebook
» pouvait être rendu privé et qu’en ce qui concernait les propos litigieux il n’était pas au courant jusqu’à quelques jours auparavant, sauf pour ceux de S.B., qui l’avait informé de sa rencontre avec Leila T., et avaient été supprimés par leur auteur le 25 octobre 2011.
10.
Le tribunal jugea ces arguments irrecevables.
Il rappela que les commentaires ne peuvent être postés sur le «
mur
» d’un titulaire de compte Facebook qu’après que celui-ci a autorisé ses «
amis
» à y accéder. De plus, il est de la responsabilité de tout titulaire de compte de s’assurer de la teneur des propos des personnes qui communiquent. Enfin, le requérant, ne pouvait ignorer que son compte, présenté comme étant celui de «
Julien Sanchez, élu Front national au Conseil régional du Languedoc-Roussillon
», était de nature à attirer des commentaires ayant une teneur politique, par essence polémique, dont il devait assurer plus particulièrement la surveillance. En outre, avisé de la rencontre entre S.B. et Leila T., il ne pouvait soutenir ne pas s’être intéressé aux échanges qui avaient motivé la colère de celle-ci.
11.
Le tribunal constata que le requérant avait pris l’initiative de créer un système de communication au public par voie électronique en vue d’échanger des opinions. Il releva qu’il avait laissé des commentaires litigieux visibles le 25 octobre 2011 et qui figuraient encore sur son mur le 6
décembre 2011. Il ne pouvait donc être considéré comme ayant promptement mis fin à cette diffusion. Il nota encore que le requérant avait déclaré devant les gendarmes que ces propos «
restent dans les limites de la liberté d’expression, je n’y vois aucun appel au meurtre ou à la violence
».
12.
Le tribunal déclara le requérant coupable de provocation à la discrimination, à la haine ou à la violence envers les personnes de confession musulmane et à l’égard de Leila T., en tant qu’auteur principal. Il le condamna à 4
000 euros d’amende dont 1
000 euros avec sursis. Il alloua à la plaignante 10
000 euros de dommages intérêts à payer solidairement par les trois accusés.
13.
Le requérant et S.B. firent appel de cette décision.
14.
La cour d’appel de Nîmes rendit son arrêt le 18 octobre 2013.
Elle rappela les faits et estima que, tant dans leur sens que dans leur portée, les textes incriminés tendaient à susciter un fort sentiment de rejet ou d’hostilité envers un groupe de personnes, en l’espèce le groupe de personnes de confession musulmane.
Elle releva que le texte fondant les poursuites vise la discrimination à l’égard d’une personne ou d’un groupe de personnes et que l’expression «
kiss à Leila
» désignant Leila T., associée à F.P., était de nature à associer celle-ci à la transformation de la ville et donc de susciter à son égard haine et violence, le délit étant ainsi constitué.
15.
Se référant à la loi du 29 juillet 1982 sur la communication audiovisuelle, la cour d’appel releva que rien ne permettait d’établir que le requérant avait été informé de la teneur des commentaires avant leur publication. Cependant, élu du Front national et personnage public, il avait sciemment rendu public son mur Facebook et donc autorisé ses amis à y publier des commentaires. Par cette démarche, il était devenu responsable de la teneur des propos publiés et sa qualité de personnage politique lui imposait une vigilance d’autant plus importante. La cour d’appel estima encore que le requérant ne pouvait soutenir ne pas avoir eu connaissance des propos publiés sur son site le 24 octobre 2011, alors même qu’il avait déclaré, lors de l’enquête, qu’il le consultait tous les jours. La cour souligna qu’il n’avait cependant pas retiré ces commentaires, S.B. les ayant retirés lui-même. Averti par ce dernier de la réaction de Leila T., il n’avait pas non plus supprimé le commentaire de L. R. qui se trouvait encore sur son site le 6
décembre 2011. Elle estima donc, comme le tribunal, que le requérant ne pouvait être considéré comme ayant promptement mis fin à la diffusion des propos litigieux.
La cour nota encore que le requérant avait légitimé sa position en stipulant que de tels commentaires lui paraissaient compatibles avec la liberté d’expression et en conclut que c’était délibérément qu’il les avait laissés sur son mur.
Elle confirma la déclaration de culpabilité du requérant et le condamna à une amende de 3
000 euros. Elle confirma également le montant des dommages-intérêts dus à Leila T. et y ajouta 1
000 euros au titre des frais.
16.
Le requérant se pourvut en cassation contre cet arrêt en invoquant notamment l’article 10 de la Convention.
17.
Dans son arrêt du 17 mars 2015, la Cour de cassation rappela l’essentiel des faits. Elle estima que la cour d’appel avait justifié sa décision
: d’une part le délit de provocation prévu et réprimé par l’article
24, alinéa 6, de la loi du 29 juillet 1881 est caractérisé lorsque, comme en l’espèce, les juges constatent que, tant par leur sens que par leur portée, les textes incriminés tendent à susciter un sentiment de rejet ou d’hostilité, la haine ou la violence, envers un groupe de personnes ou une personne à raison d’une religion déterminée
; d’autre part, le texte précité entrant dans les restrictions prévues au paragraphe 2 de l’article 10 de la Convention, la méconnaissance du principe de la liberté d’expression affirmé par le paragraphe 1
er
dudit article ne pouvait être invoquée.
La Cour de cassation rejeta donc le pourvoi.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
Loi du 29 juillet 1881 (telle qu’en vigueur à la date des faits)
Article 23
«
Seront punis comme complices d’une action qualifiée crime ou délit ceux qui, (...), soit par tout moyen de communication au public par voie électronique, auront directement provoqué l’auteur ou les auteurs à commettre ladite action, si la provocation a été suivie d’effet.
Cette disposition sera également applicable lorsque la provocation n’aura été suivie que d’une tentative de crime prévue par l’article 2 du code pénal.
»
Article 24
«
Seront punis de cinq ans d’emprisonnement et de 45 000 euros d’amende ceux qui, par l’un des moyens énoncés à l’article précédent, auront directement provoqué, dans le cas où cette provocation n’aurait pas été suivie d’effet, à commettre l’une des infractions suivantes
:
(...)
2.
(...)
Ceux qui, par l’un des moyens énoncés à l’article 23, auront provoqué à la discrimination, à la haine ou à la violence à l’égard d’une personne ou d’un groupe de personnes à raison de leur origine ou de leur appartenance ou de leur nonappartenance à une ethnie, une nation, une race ou une religion déterminée, seront punis d’un an d’emprisonnement et de 45 000 euros d’amende ou de l’une de ces deux peines seulement. (...)
»
2.
Loi n
o
82-652 du 29 juillet 1982 sur la communication audiovisuelle
Article 93-3
«
Au cas où l’une des infractions prévues par le chapitre IV de la loi du 29
juillet 1881 sur la liberté de la presse est commise par un moyen de communication au public par voie électronique, le directeur de la publication ou, dans le cas prévu au deuxième alinéa de l’article 93-2 de la présente loi, le codirecteur de la publication sera poursuivi comme auteur principal, lorsque le message incriminé a fait l’objet d’une fixation préalable à sa communication au public.
À défaut, l’auteur, et à défaut de l’auteur, le producteur sera poursuivi comme auteur principal.
Lorsque le directeur ou le codirecteur de la publication sera mis en cause, l’auteur sera poursuivi comme complice.
Pourra également être poursuivie comme complice toute personne à laquelle l’article 121-7 du code pénal sera applicable.
Lorsque l’infraction résulte du contenu d’un message adressé par un internaute à un service de communication au public en ligne et mis par ce service à la disposition du public dans un espace de contributions personnelles identifié comme tel, le directeur ou le codirecteur de publication ne peut pas voir sa responsabilité pénale engagée comme auteur principal s’il est établi qu’il n’avait pas effectivement connaissance du message avant sa mise en ligne ou si, dès le moment où il en a eu connaissance, il a agi promptement pour retirer ce message.
»
NOTA
: Dans sa décision n
o
2011-164 QPC du 16 septembre 2011 (NOR
:
CSCX1125370S), le Conseil constitutionnel a déclaré, sous la réserve énoncée au considérant 7, l’article 93-3 de la loi n
o
82-652 du 29 juillet 1982 modifiée sur la communication audiovisuelle conforme à la Constitution.
3.
Arrêt de la Cour de Cassation (Chambre criminelle) du 30
octobre 2012, n
o
10-88825
«
Attendu qu’il se déduit de ce texte [article 93-3 de la loi du 29 juillet 1982] que la responsabilité pénale du producteur d’un site de communication au public en ligne mettant à la disposition du public des messages adressés par des internautes n’est engagée, à raison du contenu de ces messages, que s’il est établi qu’il en avait connaissance avant leur mise en ligne ou que, dans le cas contraire, il s’est abstenu d’agir promptement pour les retirer dès le moment où il en a eu connaissance
;
(...)
Mais attendu qu’en se déterminant ainsi, sans rechercher si, en sa qualité de producteur, M. X...avait eu connaissance, préalablement à sa mise en ligne, du contenu du message litigieux ou que, dans le cas contraire, il s’était abstenu d’agir avec promptitude pour le retirer dès qu’il en avait eu connaissance, la cour d’appel n’a pas fait l’exacte application de l’article 93-3 de la loi du 29 juillet 1982 modifiée sur la communication audiovisuelle, au regard de la réserve du Conseil constitutionnel susvisée ;
D’où il suit que l’annulation est encourue de ce chef
;
»
C.
Instruments internationaux
18.
Les textes pertinents en la matière adoptés par le Comité des Ministres du Conseil de l’Europe, l’Union européenne et les Nations Unies sont exposés aux paragraphes 44 à 49 de l’arrêt
Delfi AS
c. Estonie
[GC], n
o
GRIEF
19.
Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant allègue que les juridictions internes l’ont condamné pour provocation à la haine ou à la discrimination raciale à l’égard de Leila T., alors que celle-ci n’était pas citée ou identifiable dans les commentaires litigieux.
Il se plaint encore d’avoir été condamné pour des propos mis sur son «
mur
» Facebook alors qu’il est un homme politique et ne peut consulter tous les jours le contenu des messages. Il ajoute qu’il a expliqué que ces commentaires ne lui paraissaient pas dépasser la limite admissible de la liberté d’expression, ces propos ayant été mis sur le «
mur
» d’un homme politique et s’inscrivant dans une polémique en vue d’élections.
Se référant à l’article 93-3 de la loi sur la communication audiovisuelle, il allègue qu’il a été condamné alors qu’il n’a pas été démontré qu’il avait pris connaissance du message litigieux. Il soutient enfin que les juridictions ont mis à sa charge une responsabilité non prévue par la loi en estimant qu’il devait plus particulièrement surveiller sa page du fait que son profil était de nature à attirer des commentaires ayant une teneur politique.
1.
Y a-t-il eu atteinte à la liberté d’expression du requérant, et spécialement à son droit de communiquer des informations, au sens de l’article 10 § 1 de la Convention
?
Dans l’affirmative, cette atteinte était-elle prévue par la loi et nécessaire, au sens de l’article 10 § 2
?
Dans quelle mesure les devoirs et responsabilités que comporte le rôle social d’un élu comme le requérant sont-ils pertinents pour son grief et pour la marge d’appréciation de l’État dans ce domaine
?
2.
Le Gouvernement est invité à apporter des précisions sur la notion de «
producteur
d’un site de communication au public en ligne» telle que mentionnée dans l’arrêt de la Cour de cassation du 30 octobre 2012 interprétant l’article 93-3 de la loi du 29 juillet 1982.
3.
Le Gouvernement est également invité à fournir, le cas échéant, de la jurisprudence nationale portant sur la responsabilité d’un particulier détenteur d’un «
mur
» facebook à l’égard de commentaires de tiers publiés sur ce mur.