a cererii n° 26718/04
presentată de Mohamed BOUCHIKHI
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a V-a), întrunită la 13 mai 2008 în ședință cu următoarea componență:
Peer Lorenzen,
președinte,
Rait Maruste,
Jean-Paul Costa
Renate Jaeger,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Zdravka Kalaydjieva,
judecători,
și Claudia Westerdiek,
grefiera secțiunii,
Având în vedere cererea sus-numită introdusă la 16 iulie 2004,
Având în vedere hotărârea Curții de a se prevala de art. 29 § 3 al Convenției și de a examina în mod împreună admisibilitatea și fondul cauzei,
Având în vedere observațiile depuse de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamantul,
După deliberare, emite următoarea hotărâre:
FAPTE
Reclamantul, d-l Mohamed Bouchikhi, este cetățean francez, născut în 1950 și rezident la Saint-Maur. Este reprezentat în fața Curții de d-na J. Biton, avocat la Paris. Guvernul francez ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, d-na E. Belliard, directoare a Afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul a fost născut în 1950 și locuiește la Saint-Maur.
La 29 decembrie 1997, serviciile de poliție au primit o informație anonimă conform căreia R. se ocupa de trafic de cannabis în regiunea pariziană în compania lui T., care ar fi avut relații directe cu importanți traficanti de cannabis stabiliti în regiunea Oujda, Maroc.
În cursul primei jumătăți a anului 1998, polițiștii au fost autorizați de procurorul general al tribunalului din Bobigny să infiltreze această rețea.
Agentul infiltrat, contactat de H., complice al lui T., s-a prezentat ca șofer de camion care propunea să efectueze transportul din Maroc în Franța, folosind camionul său, a unei cantități importante de haș cu o remunerație de 100.000 de franci francezi (FRF). O primă încercare de infiltrare a eșuat.
La 12 octombrie 1998, agentul ar fi fost contactat de reclamant, căruia i-ar fi remis apoi personal suma de 60.000 FRF și, prin intermediul lui B., suma de 14.000 FRF. Agentul ar fi întâlnit apoi de mai multe ori reclamantul în Maroc, întâlniri în cursul cărora i-ar fi precizat modalitățile transportului.
Cu toate acestea, la 12 noiembrie 1998, reclamantul ar fi încheiat brusc acest proiect de import în timp ce ghida agentul infiltrat pe străzile Casablancei spre locul livrării, observând că acesta din urmă era urmărit de poliția marocană.
Investigația și supravegherea au fost reluate în septembrie 1999 și au permis confiscarea a 400 de kilograme de cannabis pe 2 octombrie 1999. La ocazia acestei confiscări, T. a fost arestat.
La 13 aprilie 2000, reclamantul a fost interogat în cadrul unei comisii rogatoare internaționale la centrul de detenție din Ponent (Lérida) în Spania, unde ispășea o condamnare în cadrul unei alte cauze.
La 26 mai 2000, a fost emis un mandat de arestare împotriva reclamantului.
Printr-o ordonanță de lipsă de urmărire parțială și de trimis în fața tribunalului penal emisă la 28 septembrie 2000, primul judecător de instrucție al tribunalului din Bobigny a considerat că nu existau suficiente indicii pentru a urmări pe reclamant pentru infracțiunea de import, detenție, transport, cesionare, achiziție, săvârșire a delictelor vamale de contrabandă, detenție ilegală și interese ale fraude. Cu toate acestea, a estimat că existau suficiente indicii pentru participarea sa la o asociație formată sau la un înțelegere stabilit în vederea pregătirii concrete prin una sau mai multe fapte materiale, și anume importul, transportul, achiziția, cesionarea, detenția de substanțe stupefiante.
La 2 noiembrie 2000, a fost adresată o cerere de extradare autorităților spaniole.
Prin hotărâre a tribunalului penal din Bobigny din 30 ianuarie 2001, reclamantul a fost condamnat în lipsă la șase ani și șase luni de închisoare. Efectele mandatului de arestare emis împotriva sa au fost menținute.
Extradarea reclamantului a intervenit în jurul datei de 22 martie 2002. La acea dată, a format opoziție la hotărârea din 30 ianuarie 2001.
La ședința tribunalului penal și înainte de orice apărare pe fond, reclamantul a ridicat nulitatea citației de comparare și a hotărârii din 30 ianuarie 2001, estimând că citația a fost transmisă la o adresă greșită.
Prin hotărâre contradictorie din 24 mai 2002, tribunalul penal din Bobigny a respins excepția de nulitate ridicată de reclamant, l-a găsit vinovat de infracțiunea de asociație de răufăcători și l-a condamnat la cinci ani de închisoare.
La 25 mai 2002, reclamantul a declarat apel împotriva acestei hotărâri. În sprijinul apelului, a solicitat achitarea din infracțiunea de asociație de răufăcători susținând că a acționat singur. A contestat în acest sens, pe baza articolului 6 §§ 1 și 3 al Convenției, faptul că nu a fost niciodată confruntat cu agentul infiltrat în cursul investigației și nici în cursul procesului în fața tribunalului penal.
Prin hotărâre a curții de apel din Paris din 9 decembrie 2002, aceasta a confirmat hotărârea din 24 mai 2002 în toate aspectele sale, în special pe următoarele motive:
"(...) Din procedură rezultă că la 24 aprilie 1998, d-na [D.], șef al DACRIDO [Hotărârea Infracțiunilor Penale și Luptei împotriva Criminalității Organizate] la parchetul din Bobigny, informată de funcționarii de poliție cu privire la rezultatele investigațiilor lor referitoare la un trafic de stupefiante, a acordat investigatorilor autorizația pentru o operație de infiltrare sub acoperire, pentru ca un agent special pregătit pentru acest tip de misiune să întâlnească unu dintre membri acestei organizații.
Agentul F 5105-91 a fost încărcat cu această misiune, deci bine că un agent duly autorizat de procurorul general a acționat în cadrul procedurii de infiltrare.
Curtea constată că recurgerea la procedura de infiltrare aplicabilă constatării infracțiunilor prevăzute de articolele 222-34 până la 222-38 al Codului Penal a fost utilizată regulat, că elementele strânse în cursul acestor investigații au arătat existența unei organizații având ca obiect pregătirea uneia dintre infracțiunile prevăzute de articolele anterioare, că investigatorii au putut deci consta regulat existența unei asociații de răufăcători având ca obiect pregătirea uneia dintre infracțiunile prevăzute de art. 706-32 al Codului de Procedură Penală.
Curtea consideră că condițiile în care agentul infiltrat a intervenit, fiind vorba, pentru a consta infracțiunile prevăzute de articolele 222-34 până la 222-38 al Codului Penal, de a efectua operațiunile prevăzute de art. 706-32 al Codului de Procedură Penală, justifică, având în vedere circumstanțele particulare ale cauzei, că agentul infiltrat a putut rămâne anonim și să nu fie confruntat cu BOUCHIKHI Mohamed.
BOUCHIKHI Mohamed a beneficiat astfel de un proces echitabil în sensul art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Curtea observă că constatările agentului infiltrat transmise ierarhiei sale și retranscrise în procese-verbale figurând în procedură nu constituie singurul element de învinuire figurând în dosar împotriva inculpatului.
Curtea constată de fapt, la fel ca Tribunalul, că BOUCHIKHI Mohamed a recunoscut că a propus agentului infiltrat să transporte cannabis din Maroc în Franța, că a remis agentului acea suma de 60.000 de franci, că a invitat [B.] să-i remită 14.000 de franci, că a avut numeroase contacte cu agentul respectiv atât în Franța cât și în Maroc pentru a-i preciza modalitățile de transport ale substanțelor stupefiante.
Curtea constată de asemenea că [B.] a confirmat că a remis 14.000 de franci unui individ la solicitarea BOUCHIKHI Mohamed care era deja plecat în Maroc, că BOUCHIKHI Mohamed a încheiat brusc proiectul de import pe 12 noiembrie 1998 în timp ce ghida prin telefon agentul infiltrat pe străzile Casablancei spre locul livrării observând că acesta din urmă era urmat de poliția marocană, conform informațiilor furnizate de agentul infiltrat.
Curtea observă că acesta din urmă, după o primă întâlnire cu [H.] pe 11 iunie 1998, a fost contactat de BOUCHIKHI Mohamed care s-a prezentat ca prieten al acestuia, că BOUCHIKHI Mohamed nu contestă că a avut contact cu agentul infiltrat, că a trebuit să obțină informații de la [H.] pentru a putea intra în relație cu acest agent.
Curtea constată că organizarea transportului a fost apoi pusă în practică, că BOUCHIKHI Mohamed a întâlnit agentul, ceea ce nu contestă, la Hotelul Novotel din Bagnolet, că era însoțit de un individ de tip nord-african purtând ochelari, individ revedu la Hotelul Mohemadia în Maroc în compania inculpatului, conform informațiilor comunicate de agentul infiltrat.
Curtea consideră că BOUCHIKHI Mohamed nu poate deci pretinde în mod serios că a acționat singur. Elementele participării sale la un înțelegere format în vederea comiterii unui trafic de stupefiante sunt astfel perfect caracterizate. (...)"
Reclamantul a depus un recurs în casație în sprijinul căruia a ridicat în special o problemă bazată pe o presupusă violare a art. 6 §§ 1 și 3 al Convenției contestând faptul că nu a fost confruntat cu agentul infiltrat, în timp ce mărturisul acestuia a fondat în mare parte condamnarea sa.
Prin hotărâre a Curții de Casație din 10 decembrie 2003, aceasta a confirmat constatările curții de apel și a estimat că problema bazată pe o presupusă violare a art. 6 §§ 1 și 3 al Convenției era neîntemeiată. A respins recursul.
Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 5 februarie 2004.
B.
Dreptul intern relevant
1.
Codul de procedură penală
art. 222-34 se citește după cum urmează:
"Faptul de a conduce sau de a organiza o grupare având ca obiect producția, fabricarea, importul, exportul, transportul, detenția, oferta, cesionarea, achiziția sau folosirea ilegale ale substanțelor stupefiante este pedepsit cu închisoare pe viață și amendă de 7.500.000 de euro.
Primele două paragrafe ale art. 132-23 referitoare la perioada de siguranță sunt aplicabile infracțiunii prevăzute de prezentul articol."
art. 222-36 enunță:
"Importul sau exportul ilegal al substanțelor stupefiante sunt pedepsite cu zece ani de închisoare și amendă de 7.500.000 de euro.
Aceste fapte sunt pedepsite cu treizeci de ani de închisoare și amendă de 7.500.000 de euro atunci când sunt comise de o bandă organizată.
Primele două paragrafe ale art. 132-23 referitoare la perioada de siguranță sunt aplicabile infracțiunilor prevăzute de prezentul articol."
art. 222-37 este redactat după cum urmează:
"Transportul, detenția, oferta, cesionarea, achiziția sau folosirea ilegale ale substanțelor stupefiante sunt pedepsite cu zece ani de închisoare și amendă de 7.500.000 de euro.
Sunt pedepsite cu aceleași pedepse faptul de a facilita, prin orice mijloc, folosirea ilegală a substanțelor stupefiante, de a se face a acorda stupefiante prin înscrisuri fictive sau de complezență, sau de a acorda stupefiante la prezentarea unor asemenea înscrisuri știind caracterul lor fictiv sau de complezență.
Primele două paragrafe ale art. 132-23 referitoare la perioada de siguranță sunt aplicabile infracțiunilor prevăzute de prezentul articol."
art. 706-32, abrogat de art. 14 VII al legii n° 2004-204 din 9 martie 2004, era redactat după cum urmează:
"Pentru constatarea infracțiunilor prevăzute de art. 222-34 la 222-38 ale codului penal, pentru identificarea autorilor și complicilor și pentru efectuarea confiscărilor prevăzute de prezentul cod, ofițerii de poliție judiciară și, sub autoritatea acestora, agenții de poliție judiciară pot, după ce au informat procurorul general, să procedeze la supravegherea transportului de stupefiante sau produse provenite din comiterea acestor infracțiuni.
Nu sunt răspunzători penal atunci când, pentru aceleași scopuri, cu autorizația procurorului general sau a judecătorului de instrucție sesizat, care informează anterior parchetul, aceștia achiziționează, dețin, transportă sau livrează aceste stupefiante sau aceste produse sau pun la dispoziția persoanelor care se ocupă cu infracțiunile menționate în paragraful anterior, mijloace de caracter juridic, precum și mijloace de transport, depozitare, stocaj, conservare și comunicare. Autorizația poate fi acordată doar pentru acte care nu determină comiterea infracțiunilor vizate în paragraful inițial.
Dispozițiile celor doi paragrafi anteriori sunt, pentru aceleași scopuri, aplicabile substanțelor care sunt utilizate pentru fabricarea ilegală a substanțelor stupefiante și a căror listă este stabilită prin decret, precum și materialelor care servesc acestei fabricații."
art. 706-61, în versiunea sa în vigoare între 16 noiembrie 2001 și 1 octombrie 2004, se citea după cum urmează (acest pasaj neschimbat constituie acum §1 al acestui articol):
"Persoana pusă în examen sau trimisă în fața jurisdicției de judecată poate solicita să fie confruntată cu un martor (...) prin intermediul unui dispozitiv tehnic care permite ascultarea martorului la distanță sau să facă interogat acest martor de avocatul său prin același mijloc. Vocea martorului este apoi făcută neidentificabilă prin procedee tehnice corespunzătoare."
2.
Legea 2004-204 din 9 martie 2004, intrate în vigoare la 1 octombrie 2004, referitoare la adaptarea justiției la evoluțiile criminalității
art. 1 al acestei legi a introdus în codul de procedură penală un articol 706-86, care se citește după cum urmează:
"Ofițerul de poliție judiciară sub a cărui responsabilitate se desfășoară operația de infiltrare poate fi audiat numai în calitate de martor asupra operației.
Cu toate acestea, [dacă] (...) persoana pusă în examen sau comparând în fața jurisdicției de judecată este direct pusă în cauză prin constatări efectuate de un agent care a realizat personal operațiunile de infiltrare, această persoană poate solicita să fie confruntată cu acest agent în condițiile prevăzute de art. 706-61. Întrebările adresate agentului infiltrat la ocazia acestei confruntări nu trebuie să aibă ca scop sau efect să dezvăluie, direct sau indirect, adevărata sa identitate."
art. 1 al acestei legi a de asemenea introdus în codul de procedură penală un articol 706-87, care dispune:
"Nicio condamnare nu poate fi pronunțată pe baza unică a declarațiilor făcute de ofițerii sau agenții de poliție judiciară care au efectuat o operație de infiltrare.
Dispozițiile prezentului articol nu sunt aplicabile atunci când ofițerii sau agenții de poliție judiciară depun sub adevărata lor identitate."
GRIEF
1.
Invocând art. 5 § 2 al Convenției, reclamantul se plânge că nu a fost informat în mod corespunzător cu privire la urmăririle penale pe care le-a suportat. Contestă în special faptul că a fost judecat, în prima instanță, în lipsă.
2.
Invocând art. 6 §§ 1 și 3 al Convenției, reclamantul, susținând că a acționat singur și, în consecință, nu poate fi găsit vinovat de infracțiunea de asociație de răufăcători, contestă faptul că a fost condamnat pe baza aproape exclusivă a informațiilor strânse de agentul infiltrat, fără să fi avut vreodată posibilitatea de a interoga sau face întrebate acest agent.
3.
Invocând în fine art. 7 al Convenției, se plânge că a fost condamnat pentru acuzații diferite de cele care au motivat extradarea sa.
1.
Reclamantul se plânge că nu a fost informat în mod adecvat cu privire la urmăririle penale pe care le-a suportat și, în particular, de faptul că a fost judecat, într-o primă instanță, în lipsă. Invocă art. 5 § 2 al Convenției, care se citește după cum urmează:
"Orice persoană arestată trebuie informată, cât mai curând posibil și într-o limbă pe care o înțelege, cu privire la motivele arestării sale și la toate acuzațiile care i se aduc."
Curtea constată mai întâi că, la 22 martie 2002, reclamantul a format regulat opoziție la hotărârea din 30 ianuarie 2001, prin care a fost condamnat în lipsă, și că a fost astfel pe deplin rejudecat în cadrul procesului care a dus la hotărârea din 24 mai 2002. Prin urmare, estimează că reclamantul nu mai este victimă a hotărârii adoptate în lipsă la 30 ianuarie 2001.
Curtea observă apoi că reclamantul nu prezintă nici un element susceptibil să susțină ipoteza conform căreia n-ar fi fost duly informat cu privire la acuzațiile pe care le-a suportat. Estimează, în acest sens, că faptul că reclamantul a efectiv format opoziție la hotărârea din 30 ianuarie 2001 implică că această hotărâre i-a fost rapid notificată după extradarea sa și contribuie la demonstrarea că autoritățile au duly informat pe reclamant cu privire la starea procedurii litigioase.
Acest grief nu mai poate subsista. Trebuie declarat, în ceea ce privește hotărârea din 30 ianuarie 2001, incompatibil ratione personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3 și, pentru restul, evident neîntemeiat în sensul acestui art. 35 § 3. Curtea decide deci să-l respingă în aplicarea art. 35 § 4.
2.
Reclamantul se plânge că nu a obținut o confrontare cu agentul infiltrat în cursul procedurii penale întreprinse împotriva sa. Estimează că din această absență de confrontare cu un martor de acuzare rezultă o lipsă de echitate a procedurii litigioase. Invocă o violare a art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției, ale cărui dispozițiuni relevante se citesc după cum urmează:
"1.
Orice persoană are dreptul la o judecată echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială stabilită prin lege, care să decidă (...) asupra fondului oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa. (...)
3.
Orice inculpat are dreptul în special la:
(...)
d)
să pună întrebări martorilor de acuzare și să obțină citarea și interogarea martorilor de apărare în aceleași condiții ca ale martorilor de acuzare
;
(...)"
Guvernul subliniază mai întâi că reclamantul nu a depus nicio cerere de confrontare cu agentul infiltrat în fața tribunalului penal din Bobigny. Consideră apoi că, deși reclamantul a susținut în fața curții de apel că nu a fost confruntat cu agentul infiltrat, nu este stabilit că această argumentație avea efectiv drept scop obținerea unei asemenea confruntări. Guvernul consideră dimpotrivă că această problemă avea drept scop doar obținerea nulității urmăririlor și că, prin urmare, acest scop este străin garanțiilor art. 6 al Convenției. Concluzionează că acest grief este, din acest motiv, inadmisibil.
Pe fond, Guvernul indică mai întâi că păstrarea anonimatului agentului infiltrat era necesară pentru a se asigura de siguranța sa și a celor dragi. De asemenea, subliniază interesul de a conserva anonimatul agentului pentru a putea eventual beneficia de experiența sa în cadrul unor noi proceduri de infiltrare. În plus, Guvernul estimează că, în circumstanțele particulare ale cauzei, nu s-a adus atingere echității procedurii.
Reclamantul contestă excepția de inadmisibilitate astfel ridicată. Se referă la termenii problemelor depuse în fața judecătorilor de apel, prin care a contestat în special absența confruntării cu agentul infiltrat și a invocat art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției.
Curtea reamintește că conform art. 35 § 1 al Convenției, ea poate fi sesizată doar după epuizarea căilor de recurs interne. Subliniază că fiecare reclamant trebuie să fi acordat juridicțiunilor interne ocazia pe care art. 35 § 1 are drept scop s-o asigure în principiu pentru statele contractante: evitarea sau remedierea violărilor pretinse împotriva sa (Cardot c. Franța, hotărâre din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36). Această dispozițiune nu impune numai sesizarea jurisdicțiilor naționale competente și exercitarea căilor de recurs destinate combaterii unei hotărâri deja date: ea obliga, în principiu, la ridicarea în fața acestor aceleași jurisdicții, cel puțin în substanță și în formele și termenele prescrise de dreptul intern, a grefelor pe care se intenționează formularea ulterior la Strasbourg, și comandă de asemenea folosirea mijloacelor de procedură proprii să prevină o violare a Convenției (ibidem, § 34).
În cauza prezentă, Curtea constată, la fel ca Guvernul, că reclamantul nu a depus nicio cerere de confrontare cu agentul infiltrat în fața tribunalului penal din Bobigny, deși a ridicat o excepție de nulitate înainte de apărarea sa pe fond. Observă de asemenea că ulterior, în fața curții de apel din Paris și apoi în fața Curții de Casație, reclamantul s-a plâns că nu a fost confruntat cu agentul infiltrat în cursul investigației și în cursul procesului în fața tribunalului penal.
Curtea constată, prin urmare, că reclamantul, reprezentat în fața instanțelor naționale de un avocat, s-a mulțumit să se plângă de absența confruntării fără a solicita însă expresamente o asemenea măsură. Jurisdicțiile naționale, care au justificat absența confruntării prin condițiile intervenției agentului infiltrat fără a ordona măsura, au deci răspuns argumentației reclamantului.
Prin urmare, Curtea estimează că reclamantul nu a folosit mijloacele de procedură proprii să prevină o violare a Convenției și că nu a, în conformitate cu scopul art. 35 § 1 al Convenției, acordat juridicțiunilor franceze posibilitatea de a evita sau remedia violarea pretinsă.
Din aceasta rezultă că acest grief trebuie respins pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 al Convenției.
3.
Reclamantul susține că a fost găsit vinovat de infracțiuni diferite de cele care au motivat extradarea sa. Invocă art. 7 al Convenției, ale cărui dispozițiuni relevante se citesc după cum urmează:
"1.
Nicio persoană nu poate fi condamnată pentru o acțiune sau o omisiune care, la momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform dreptului național sau internațional. (...)"
Curtea reamintește, încă o dată, că scopul regulii de epuizare a căilor de recurs interne este de a asigura statelor contractante ocazia de a preveni sau remedia - în mod normal prin intermediul instanțelor - violările pretinse împotriva lor înainte ca acestea să fie depuse în fața Curții.
Curtea constată că reclamantul nu a ridicat, la nicio etapă a procedurii, în fața jurisdicțiilor interne, o problemă bazată expres sau în substanță pe o presupusă violare a art. 7 al Convenției.
Din aceasta rezultă că acest grief trebuie respins pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 al Convenției.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefiera
Președintele
de la requête n
o
26718/04
présentée par Mohamed BOUCHIKHI
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 13 mai 2008 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Rait Maruste,
Jean-Paul Costa
Renate Jaeger,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Zdravka Kalaydjieva,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 16 juillet 2004,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Mohamed Bouchikhi, est un ressortissant français, né en 1950 et résidant à St Maur. Il est représenté devant la Cour par M
e
J.
Biton, avocat à Paris. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est né en 1950 et réside à Saint-Maur.
Le 29 décembre 1997, les services de police recueillaient un renseignement anonyme selon lequel R. se livrait à un trafic de cannabis en région parisienne en compagnie de T., lequel aurait été en relation directe avec d’importants trafiquants de cannabis installés dans la région d’Oujda, au Maroc.
Au cours du premier semestre 1998, les policiers furent autorisés par le procureur de la République du tribunal de grande instance de Bobigny à infiltrer ce réseau.
L’agent infiltré, contacté par H., comparse de T., se fit alors passer pour un chauffeur routier proposant d’effectuer le transport du Maroc en France, au moyen de son camion, d’une importante quantité de haschich moyennant une rémunération de 100
000 francs français (FRF). Une première tentative d’infiltration échoua.
Le 12 octobre 1998, l’agent aurait été contacté par le requérant, lequel lui aurait ensuite remis personnellement la somme de 60
000 FRF puis, par l’intermédiaire de B., celle de 14
000 FRF. L’agent aurait rencontré ensuite à plusieurs reprises le requérant au Maroc, entretiens au cours desquels il lui précisa les modalités du transport.
Cependant, le 12 novembre 1998, le requérant aurait brusquement mis fin à ce projet d’importation alors qu’il guidait l’agent infiltré dans les rues de Casablanca vers le lieu de livraison, constatant que ce dernier était suivi par la police marocaine.
L’enquête et les surveillances furent reprises en septembre 1999 et permirent la saisie de 400 kilogrammes de cannabis le 2 octobre 1999. Au cours de cette saisie, T. fut arrêté.
Le 13 avril 2000, le requérant fut interrogé dans le cadre d’une commission rogatoire internationale au centre de détention de Ponent (Lérida) en Espagne où il purgeait une condamnation dans le cadre d’une autre affaire.
Le 26 mai 2000, un mandat d’arrêt fut émis à l’encontre du requérant.
Par une ordonnance de non-lieu partiel et de renvoi devant le tribunal correctionnel datée du 28 septembre 2000, le premier juge d’instruction au tribunal de grande instance de Bobigny considéra qu’il n’y avait pas de charges suffisantes contre le requérant aux fins de le poursuivre du chef d’avoir importé, détenu, transporté, cédé, acquis, commis les délits douaniers de contrebande, de détention illégale et d’intérêts à la fraude. Il estima cependant qu’il existait des charges suffisantes contre lui d’avoir participé à une association formée ou à une entente établie en vue de la préparation concrétisée par un ou plusieurs faits matériels, en l’espèce l’importation, le transport, l’acquisition, la cession, la détention de produits stupéfiants.
Le 2 novembre 2000, une demande d’extradition fut adressée aux autorités espagnoles.
Par un jugement du tribunal correctionnel de Bobigny du 30
janvier 2001, le requérant fut condamné par défaut à six ans et six mois d’emprisonnement. Les effets du mandat d’arrêt décerné à son encontre furent maintenus.
L’extradition du requérant intervint aux alentours du 22 mars 2002. A cette dernière date, il fit opposition au jugement du 30 janvier 2001.
A l’audience du tribunal correctionnel, et avant toute défense au fond, le requérant souleva la nullité de la citation à comparaître et du jugement du 30 janvier 2001 estimant que la citation avait été délivrée à une mauvaise adresse.
Par un jugement contradictoire du 24 mai 2002, le tribunal correctionnel de Bobigny rejeta l’exception de nullité soulevée par le requérant, le reconnut coupable du délit d’association de malfaiteurs et le condamna à cinq ans d’emprisonnement.
Le 25 mai 2002, le requérant interjeta appel de ce jugement. A l’appui de son recours, il réclama la relaxe du délit d’association de malfaiteurs soutenant avoir agi seul. Il contesta à cet égard, sur le fondement de l’article
6 §§ 1 et 3 de la Convention, le fait de ne jamais avoir été confronté à l’agent infiltré au cours de l’instruction ni au cours de l’instance devant le tribunal correctionnel.
Par un arrêt du 9 décembre 2002, la cour d’appel de Paris confirma le jugement du 24 mai 2002 en toutes ses dispositions, notamment aux motifs suivants
:
«
(...) Il ressort de la procédure que le 24 avril 1998 M
me
[D.], chef de la DACRIDO [Direction des affaires criminelles et de la lutte contre la délinquance organisée]
au parquet de Bobigny, informée par les fonctionnaires de police du résultat de leurs investigations relatives à un trafic de stupéfiants, délivrait aux enquêteurs l’autorisation d’une opération d’infiltration sous couverture, afin qu’un agent spécialement formé à ce type de mission rencontre un des membres de cette organisation.
L’agent F 5105-91 était chargé de cette mission, que c’est donc bien un agent dûment autorisé par le Procureur de la République qui a agi dans le cadre de la procédure d’infiltration.
La Cour constate que le recours à la procédure d’infiltration applicable à la constatation des infractions prévues par les articles 222-34 à 222-38 du Code Pénal a été régulièrement utilisé, que les éléments recueillis au cours de ces investigations ont fait apparaître l’existence d’une organisation ayant pour objet de préparer l’une des infractions prévues par les articles précités, que les enquêteurs ont donc pu régulièrement constater l’existence d’une association de malfaiteurs ayant pour objet de préparer l’une des infractions prévues par l’article 706-32 du Code de Procédure Pénale.
La Cour considère que les conditions dans lesquelles l’agent infiltré est intervenu, s’agissant, afin de constater les infractions prévues par les articles 222-34 à 222-38 du Code Pénal, de procéder aux opérations prévues par l’article 706-32 du Code de Procédure Pénale justifiait eu égard aux circonstances particulières de la cause, que l’agent infiltré ait pu conserver l’anonymat et ne soit pas confronté à BOUCHIKHI Mohamed.
BOUCHIKHI Mohamed a ainsi bénéficié d’un procès équitable au sens de l’article
6 de la Convention Européenne des Droits de l’Homme.
La Cour observe que les constatations de l’agent infiltré transmises à sa hiérarchie et retranscrites dans les procès-verbaux figurant à la procédure ne constituent pas le seul élément à charge figurant au dossier à l’encontre du prévenu.
La Cour relève en effet, comme le Tribunal, que BOUCHIKHI Mohamed a reconnu avoir proposé à l’agent infiltré de transporter du cannabis du Maroc en France, avoir remis à cet agent la somme de 60
000 Francs, avoir invité [B.] à lui remettre 14
000
Francs, avoir eu de nombreux contacts avec ledit agent tant en France qu’au Maroc pour lui préciser les modalités du transport des produits stupéfiants.
La Cour relève également que [B.] a confirmé avoir remis 14
000 Francs à un individu à la demande de BOUCHIKHI Mohamed qui était déjà parti pour le Maroc, que BOUCHIKHI Mohamed a mis brusquement fin au projet d’importation le 12
novembre 1998 alors qu’il guidait par téléphone l’agent infiltré dans les rues de Casablanca vers le lieu de livraison en constatant que ce dernier était suivi par la police marocaine, d’après les informations fournies par l’agent infiltré.
La Cour observe que ce dernier, après avoir eu une première entrevue avec [H.] le 11
juin 1998, a été contacté par BOUCHIKHI Mohamed qui s’est présenté comme un ami de ce dernier, que BOUCHIKHI Mohamed ne conteste pas avoir eu un contact avec l’agent infiltré, qu’il a donc eu nécessairement des informations de [H.] pour pouvoir entrer en relation avec cet agent.
La Cour constate que l’organisation du transport s’est ensuite mise en place, que BOUCHIKHI Mohamed a rencontré l’agent, ce qu’il ne conteste pas, au Novotel de Bagnolet, qu’il était accompagné d’un individu de type nord africain portant des lunettes, individu revu à l’Hôtel de M
ohemadia
au Maroc en compagnie du prévenu, d’après les renseignements communiqués par l’agent infiltré.
La Cour considère que BOUCHIKHI Mohamed ne saurait dès lors sérieusement prétendre avoir agi seul. Les éléments de sa participation à une entente formée en vue de commettre un trafic de stupéfiants sont ainsi parfaitement caractérisés. (...)
»
Le requérant forma un pourvoi en cassation à l’appui duquel il souleva notamment un moyen tiré d’une violation alléguée de l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention contestant le fait de ne pas avoir été confronté à l’agent infiltré, alors que le témoignage de ce dernier fondait en grande partie sa condamnation.
Par un arrêt du 10 décembre 2003, la Cour de cassation confirma les constatations de la cour d’appel et estima que le moyen tiré de la violation alléguée de l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention était non fondé. Elle rejeta le pourvoi.
Cet arrêt fut notifié au requérant le 5 février 2004.
B.
Le droit interne pertinent
1.
Le code de procédure pénale
L’article 222-34 se lit comme suit
:
«
Le fait de diriger ou d’organiser un groupement ayant pour objet la production, la fabrication, l’importation, l’exportation, le transport, la détention, l’offre, la cession, l’acquisition ou l’emploi illicites de stupéfiants est puni de la réclusion criminelle à perpétuité et de 7
500
000 euros d’amende.
Les deux premiers alinéas de l’article 132-23 relatif à la période de sûreté sont applicables à l’infraction prévue par le présent article.
»
L’article 222-36 énonce
:
«
L’importation ou l’exportation illicites de stupéfiants sont punies de dix ans d’emprisonnement et de 7
500
000 euros d’amende.
Ces faits sont punis de trente ans de réclusion criminelle et de 7
500
000
euros d’amende lorsqu’ils sont commis en bande organisée.
Les deux premiers alinéas de l’article
132-23 relatif à la période de sûreté sont applicables aux infractions prévues par le présent article.
»
L’article 222-37 est rédigé ainsi
:
«
Le transport, la détention, l’offre, la cession, l’acquisition ou l’emploi illicites de stupéfiants sont punis de dix ans d’emprisonnement et de 7
500
000
euros d’amende.
Est puni des mêmes peines le fait de faciliter, par quelque moyen que ce soit, l’usage illicite de stupéfiants, de se faire délivrer des stupéfiants au moyen d’ordonnances fictives ou de complaisance, ou de délivrer des stupéfiants sur la présentation de telles ordonnances en connaissant leur caractère fictif ou complaisant.
Les deux premiers alinéas de l’article 132-23 relatif à la période de sûreté sont applicables aux infractions prévues par le présent article.
»
L’article 706-32, abrogé par l’article 14 VII de la loi n
o
2004-204 du 9
mars 2004, était écrit comme suit
:
«
Afin de constater les infractions prévues par les articles 222-34 à 222-38 du code pénal, d’en identifier les auteurs et complices et d’effectuer les saisies prévues par le présent code, les officiers et, sous l’autorité de ceux-ci, les agents de police judiciaire peuvent, après en avoir informé le procureur de la République, procéder à la surveillance de l’acheminement de stupéfiants ou de produits tirés de la commission desdites infractions.
Ils ne sont pas pénalement responsables lorsque, aux mêmes fins, avec l’autorisation du procureur de la République ou du juge d’instruction saisi, qui en avise préalablement le parquet, ils acquièrent, détiennent, transportent ou livrent ces stupéfiants ou ces produits ou mettent à la disposition des personnes se livrant aux infractions mentionnées à l’alinéa précédent des moyens de caractère juridique, ainsi que des moyens de transport, de dépôt, de stockage, de conservation et de communication. L’autorisation ne peut être donnée que pour des actes ne déterminant pas la commission des infractions visées au premier alinéa.
Les dispositions des deux alinéas précédents sont, aux mêmes fins, applicables aux substances qui sont utilisées pour la fabrication illicite de stupéfiants et dont la liste est fixée par décret, ainsi qu’aux matériels servant à cette fabrication.
»
L’article 706-61, dans sa version en vigueur entre le 16 novembre 2001 et le 1
er
octobre 2004, se lisait ainsi (ce passage inchangé constitue désormais l’alinéa 1
er
de ce même article)
:
«
La personne mise en examen ou renvoyée devant la juridiction de jugement peut demander à être confrontée avec un témoin (...) par l’intermédiaire d’un dispositif technique permettant l’audition du témoin à distance ou à faire interroger ce témoin par son avocat par ce même moyen. La voix du témoin est alors rendue non identifiable par des procédés techniques appropriés.
»
2.
La loi 2004-204 du 9 mars 2004, entrée en vigueur le 1
er
octobre 2004, portant adaptation de la justice aux évolutions de la criminalité
L’article 1
er
de cette loi a inséré dans le code de procédure pénale un article 706-86, lequel se lit comme suit
:
«
L’officier de police judiciaire sous la responsabilité duquel se déroule l’opération d’infiltration peut seul être entendu en qualité de témoin sur l’opération.
Toutefois, [si] (...) la personne mise en examen ou comparaissant devant la juridiction de jugement est directement mise en cause par des constatations effectuées par un agent ayant personnellement réalisé les opérations d’infiltration, cette personne peut demander à être confrontée avec cet agent dans les conditions prévues par l’article 706-61. Les questions posées à l’agent infiltré à l’occasion de cette confrontation ne doivent pas avoir pour objet ni pour effet de révéler, directement ou indirectement, sa véritable identité.
»
L’article 1
er
de cette loi a également inséré dans le code de procédure pénale un article 706-87, lequel dispose
:
«
Aucune condamnation ne peut être prononcée sur le seul fondement des déclarations faites par les officiers ou agents de police judiciaire ayant procédé à une opération d’infiltration.
Les dispositions du présent article ne sont cependant pas applicables lorsque les officiers ou agents de police judiciaire déposent sous leur véritable identité.
»
1.
Invoquant l’article 5 § 2 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir été informé de manière adéquate des poursuites engagées à son encontre. Il conteste notamment le fait d’avoir été jugé, dans un premier temps, par défaut.
2.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant, soutenant avoir agi seul et, en conséquence, ne pas pouvoir être reconnu coupable du délit d’association de malfaiteurs, conteste le fait d’avoir été condamné sur le fondement quasi exclusif des renseignements recueillis par l’agent infiltré, sans jamais avoir eu la possibilité d’interroger ou de faire interroger ce dernier.
3.
Invoquant enfin l’article 7 de la Convention, il se plaint d’avoir été condamné pour des chefs de poursuite différents de ceux ayant motivé son extradition.
1.
Le requérant se plaint de ne pas avoir été informé de manière adéquate des poursuites engagées à son encontre et, en particulier, du fait d’avoir été, dans un premier temps, jugé par défaut. Il invoque l’article 5 § 2 de la Convention, qui se lit comme suit
:
«
Toute personne arrêtée doit être informée, dans le plus court délai et dans une langue qu’elle comprend, des raisons de son arrestation et de toute accusation portée contre elle.
»
La Cour relève tout d’abord que, le 22 mars 2002, le requérant a légalement formé opposition au jugement du 30 janvier 2001, par lequel il avait été condamné par défaut, et qu’il fut ainsi entièrement rejugé dans le cadre de l’instance ayant abouti au jugement du 24 mai 2002. Elle estime par conséquent que le requérant n’est plus victime du jugement adopté par défaut le 30 janvier 2001.
La Cour note ensuite que le requérant n’apporte aucun élément susceptible d’étayer l’hypothèse selon laquelle il n’aurait pas été dûment informé des chefs de la poursuite engagée à son encontre. Elle estime, à cet égard, que le fait que le requérant a effectivement formé opposition au jugement du 30 janvier 2001 implique que ce jugement lui a été rapidement notifié à la suite de son extradition et participe à démontrer que les autorités ont dûment informé le requérant de l’état de la procédure litigieuse.
Ce grief ne saurait dès lors subsister. Il convient de le déclarer, pour ce qui concerne le jugement du 30 janvier 2001, incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et, pour le surplus, manifestement mal fondé au sens de ce même article 35 § 3. La Cour décide donc de le rejeter en application de l’article 35 § 4.
2.
Le requérant se plaint de ne pas avoir obtenu de confrontation avec l’agent infiltré au cours de la procédure pénale menée à son encontre. Il estime qu’il découle de cette absence de confrontation avec un témoin à charge un défaut d’équité de la procédure litigieuse. Il invoque une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
;
(...)
»
Le Gouvernement souligne tout d’abord que le requérant n’a soumis aucune demande de confrontation avec l’agent infiltré devant le tribunal correctionnel de Bobigny. Il considère ensuite que, si le requérant a bien fait valoir devant la cour d’appel qu’il n’avait pas été confronté à l’agent infiltré, il n’est pas établi que cette argumentation avait effectivement pour fin d’obtenir une telle confrontation. Le Gouvernement estime au contraire que ce moyen n’avait pour finalité que d’obtenir la nullité des poursuites et que dès lors cette finalité est étrangère aux garanties de l’article 6 de la Convention. Il en conclut que ce grief est, de ce chef, irrecevable.
Sur le fond, le Gouvernement indique tout d’abord que la préservation de l’anonymat de l’agent infiltré était nécessaire afin de s’assurer de sa sécurité et de celle de ses proches. Il souligne également l’intérêt de conserver l’anonymat de l’agent afin de pouvoir éventuellement bénéficier de son expérience dans le cadre de nouvelles procédures d’infiltration. De plus, le Gouvernement estime que, dans les circonstances particulières de la cause, il n’a pas été porté atteinte à l’équité de la procédure.
Le requérant conteste l’exception d’irrecevabilité ainsi soulevée. Il renvoie aux termes des moyens déposés devant les juges d’appel, par lesquels il a notamment contesté l’absence de confrontation avec l’agent infiltré et visé l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. Elle souligne que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que l’article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants
: éviter ou redresser les violations alléguées contre lui (
Cardot c. France
, arrêt du 19 mars 1991, série A n
o
200, p. 19, §
36). Cette disposition n’exige pas seulement la saisine des juridictions nationales compétentes et l’exercice de recours destinés à combattre une décision déjà rendue
: elle oblige, en principe, à soulever devant ces mêmes juridictions, au moins en substance et dans les formes et délais prescrits par le droit interne, les griefs que l’on entend formuler par la suite à Strasbourg, et commande en outre l’emploi des moyens de procédure propres à empêcher une violation de la Convention (
ibidem
, § 34).
En l’espèce, la Cour constate à l’instar du Gouvernement que le requérant n’a formé aucune demande de confrontation avec l’agent infiltré devant le tribunal correctionnel de Bobigny alors même qu’il a soulevé une exception de nullité avant sa défense au fond. Elle observe également que par la suite, devant la cour d’appel de Paris puis devant la Cour de cassation, le requérant s’est plaint de ne pas avoir été confronté à l’agent infiltré au cours de l’instruction et au cours de l’instance devant le tribunal correctionnel.
La Cour constate par conséquent que le requérant, représenté devant les instances nationales par un avocat, s’est contenté de se plaindre de l’absence de confrontation sans toutefois solliciter expressément une telle mesure. Les juridictions nationales, qui ont justifié l’absence de confrontation par les conditions de l’intervention de l’agent infiltré sans ordonner la mesure, ont donc répondu à l’argumentation du requérant.
Dès lors, la Cour estime que le requérant n’a pas employé les moyens de procédure propres à empêcher une violation de la Convention et qu’il n’a pas, conformément à la finalité de l’article 35 § 1 de la Convention, donné aux juridictions françaises la possibilité d’éviter ou de redresser la violation alléguée.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
3.
Le requérant allègue avoir été reconnu coupable d’infractions différentes de celles ayant motivé son extradition. Il invoque l’article 7 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. (...)
»
La Cour rappelle, une nouvelle fois, que la finalité de la règle d’épuisement des voies de recours est de ménager aux Etats contractants l’occasion de prévenir ou de redresser – normalement par la voie des tribunaux – les violations alléguées contre eux avant qu’elles ne soient soumises à la Cour.
La Cour relève que le requérant n’a, à aucun moment de la procédure, soulevé devant les juridictions internes un moyen tiré expressément ou en substance d’une violation alléguée de l’article 7 de la Convention.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président