SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 20341/08 prezentate de A.M. împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se înscrie la 12 octombrie 2010 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Jean-Paul Costa, Karel Jungwiert, Rait Maruste, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, Ganna Yudkivska, judecători, și Claudia Westerdiek, graffière; Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 25 aprilie 2008, având în vedere măsura provizorie indicată guvernului pârât în temeiul articolului 39 din Regulamentul de procedură al Curții, având în vedere decizia de a trata cu prioritate cererea în temeiul articolului 41 din Regulamentul de procedură al Curții, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, A.M., este un cetățean sudanez, născut în 1977 și rezident în Nisa. El este reprezentat în fața Curții de către dl J.-L. Malterre, avocat la Paris. Guvernul francez (atl'a'a's) a fost reprezentat de agentul său, dl Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este un resortisant sudanez, de origine darfuri. El precizează, de asemenea, că are legături la Port Sudan de unde provine familia sa maternă. El spune că a trăit mai întâi, până la vârsta de patru ani, în provincia Nord-Darfour, înainte de a petrece câțiva ani în Port Sudan și apoi s-a întors în Darfur în 1992. La fața locului, familia sa trăia în principal din creșterea animalelor. În 2002, în timp ce reclamantul se dusese să vândă animale pe o piață vecină, satul său a fost atacat de milițiile Janjawid care au ucis aproximativ 35 de persoane și au ars casele. Considerând că autoritățile sudaneze nu erau în măsură să asigure protecția satului împotriva unor astfel de atacuri, câțiva locuitori, printre care și reclamantul, au decis să-și organizeze apărarea. Membrii acestui grup purtau arme și ofereau asistență, în special pentru reconstrucția locuințelor și pentru colectarea de alimente. Întrucât autoritățile sudaneze erau ostile acestui tip de inițiativă, au arestat douăzeci și cinci de oameni din sat, inclusiv pe reclamant, și au fost reținuți într-o închisoare fără să fi fost trimiși în fața unui judecător. În cursul lunilor în care au fost bătuți zilnic, reclamantul precizează că unii dintre deținuții săi vor rămâne în prezent cu handicap din cauza violenței suferite. La sfârșitul acestei perioade, ei au fost eliberați cu obligația de a se prezenta zilnic autorităților și de a interzice părăsi satul lor. La scurt timp după aceea, opt membri ai grupului au fost arestați din motive aparent arbitrare. Temându-se că nu va fi interpelat, reclamantul și-a vândut toate animalele și a decis, în 2004, să fugă din Sudan. El a plecat mai întâi în Ciad înainte de a merge în Libia, în Italia și apoi în Franța, unde a sosit în aprilie 2005. În mai 2005, reclamantul sesizează Oficiul Francez pentru Protecția Refugiaților și Apatridilor (OFPRA) cu privire la o cerere de azil în care se prezenta ca membru al etniei beja și pretindea că este căutat în Sudan din cauza originii sale etnice și a participării sale la un eveniment al Congresului Beja organizat în ianuarie 2005 împotriva discriminării suferite de această etnie. După ședința reclamantului la 5 iulie 2005, OFPRA a emis, la 19 iulie 2005, o decizie de respingere, însă această decizie nu a putut fi notificată la domiciliul reclamantului, care a fost interpelat între timp în cadrul unei anchete diligente în urma plângerilor depuse de străinii victime ale violenței comise de traficanți în Calais. Reclamantul a fost pus sub acuzare, împreună cu alte patru persoane, pentru violență voluntară agravată și ajutor pentru intrarea sau șederea ilegală și pus în detenție provizorie la 3 august 2005. Printr-o ordonanță din 2 decembrie 2005, judecătorul de instrucțiuni a ordonat eliberarea reclamantului sub supraveghere judiciară. La eliberarea sa, reclamantul a solicitat OFPRA o nouă notificare a deciziei din 19 iulie 2005, care a fost efectuată la 5 ianuarie 2006. Prin urmare, reclamantul a fost în măsură să conteste această decizie în fața Comisiei cu privire la acțiunile refugiaților (CRR), care și-a declarat recursul inadmisibil la 27 martie 2006, pe motiv că expunerea sa nu conținea niciun motiv. În aceeași perioadă, în martie 2006, reclamantul a fost repelat din motive legate, în opinia sa, de absența unui domiciliu fix și a fost pus în detenție în așteptarea hotărârii sale. La sfârșitul anului 2006, reclamantul a primit de la rudele sale rămase în Sudan o convocare emisă în 2005 de către autorități împotriva sa. În această privință, acesta prezintă un document redactat în arabă, precum și o traducere realizată de un particular în Calais la 28 aprilie 2008, conform acestei traduceri, reclamantului i se solicită să se prezinte, în temeiul dispozițiilor Codului de securitate generală, în spațiile din cadrul serviciului general de securitate. Se menționează, de asemenea, că, în cazul în care reclamantul nu se retrage la proces, cauza sa va fi transferată la tribunalul militar și va trece în fața unei Curți Marțiale la 2 noiembrie 2006, reclamantul a fost condamnat de tribunalul corecțional din Boulogne-sur-Mer la trei ani de închisoare și la o interdicție de pe teritoriul francez timp de zece ani. La apelul procuraturii publice, cauza a fost trimisă în fața Curții de Apel din Douai, care a confirmat, la 10 aprilie 2007, pedeapsa cu închisoarea împotriva reclamantului și și-a pronunțat interdicția definitivă asupra teritoriului. La eliberarea sa în noiembrie 2007, reclamantul a efectuat o scurtă trecere în Italia în circumstanțe nedeterminate înainte de a reveni în Franța. După ce a fost controlat la frontieră fără permis de ședere, a fost condamnat de instanțele franceze la o pedeapsă de trei luni de închisoare pentru încălcarea legislației privind străinii în ianuarie 2008. La data de 18 aprilie 2008, reclamantul a primit o notificare cu privire la un ordin prefectorial de detenție în vederea reluării în Sudan. Această detenție a fost prelungită printr-o ordonanță a judecătorului pentru libertăți și detenție din 19 aprilie 2008. La 25 aprilie 2008, reclamantul sesizează Curtea și a formulat o cerere de măsură provizorie în temeiul articolului 39 din Regulamentul de procedură al Curții. La 30 aprilie 2008, președintele camerei căreia i s-a atribuit cauza a decis să indice guvernului francez, în aplicarea dispoziției menționate anterior, că este de dorit să nu fie expulzat reclamantul în Sudan pe durata procedurii în fața Curții. Printr-un decret prefectal din 2 mai 2008, prefectul Alpilor-Maritimes a ordonat arest la domiciliu al reclamantului. La 3 iunie 2008, reclamantul sesizează OFPRA cu privire la o nouă cerere de azil în care a declarat că s-a alăturat forțelor păcii în 1996 O forță de interpoziție între beligeranții conflictului din Sudanul de Sud, pe care apoi l-a avut în Darfur, unde a fost arestat în 2003 pentru port de armă fără permis și deținut timp de trei luni înainte de a părăsi Sudanul în 2004 după un val de arestări ale opozanților Reclamantul precizează că această cerere a fost înregistrată în modul prioritar și că nu i s-a acordat o autorizație provizorie de ședere. Printr-o decizie din 17 iunie 2008, OFPRA a respins cererea reclamantului și a contestat această decizie în fața Curții Naționale a Drepturilor de Azil (CNDA, ex-CRR), în fața căreia se află în curs de desfășurare. Texte și documente internaționale privind situația din Sudan, Human Rights Watch, publicat în raportul său anual 2010, la 20 ianuarie 2010, următoarele considerații: Evenimente care au avut loc în 2009 la patru ani de la semnarea de către partidul aflat la putere în Sudan și de către rebelii din sudul Hotărâreaui global de pace (Inteligența pentru Pace) din 2005, care a pus capăt unui război civil de 21 de ani, populațiile civile din Sudan continuă să fie afectate de încălcări ale drepturilor omului și de o situație de nesiguranță (...) Agresiunile în materie de drepturi ale omului sunt comise într-o impunitate aproape totală (...) Darfur Milițiile sprijinite de guvern și mișcările rebele sau ex-rebelate sunt întotdeauna implicate în conflictul din Darfur, provocând decese și răniri în rândul civililor, precum și deplasări ale populației civile. Guvernul și - a lăsat în funcțiune mașina de război, cu desfășurari militare grele în Darfur, inclusiv forțe auxiliare, cum ar fi gărzile de frontieră care au încorporat milițiile Janjawid în armată... Guvernul a recurs la forță în mod orb, sub formă de bombardamente aeriene adesea combinate cu operațiuni terestre, pentru a ataca populațiile civile legate de mișcările rebele (...) Situația a 2,7 milioane de persoane strămutate și a altor persoane afectate de conflictul din sate neprotejate nu s-a îmbunătățit. Deportarea de către guvern a 13 organizații internaționale umanitare în urma mandatului de arestare al CPI pentru dl Al-Bashir a compromis grav distribuirea ajutorului umanitar în Darfur. Măsurile provizorii și distribuțiile punctuale au permis evitarea oricărui dezastru imediat, dar nu constituie decât soluții pe termen scurt și nu permit compensarea întreruperii programelor de protecție și drepturile omului în urma expulzărilor. 2009 Country Reports on Human Rights Practices martie 2010 de către Departamentul de Stat al Statelor Unite, raportează în special Conflictul și încălcările drepturilor omului au continuat în ciuda acordului de pace privind Darfur semnat în 2006 între guvern și facțiunea Minni Minawi a Armatei de Eliberare a Sudanului. Civilii din Darfur încă suferă consecințele genocidului. Forțele guvernamentale și milițiile sprijinite de guvern continuă să ucidă civili ; guvernul continuă să bombardeze zone civile (...). Au fost respectate următoarele încălcări ale drepturilor omului: restricții impuse dreptului cetățenilor de a-și schimba guvernul; execuții extrajudiciare și alte crime ilegale comise de forțele guvernamentale și de alte grupuri guvernamentale din întreaga țară ; tortură, bătăi, violuri și alte pedepse sau tratamente inumane sau degradante de către forțele de securitate ; condiții de detenție foarte dure ; arestări și detenții arbitrare, deținerea secretului persoanelor suspectate de a face parte din opoziție și detenție provizorie prelungită În Darfur, milițiile susținute de guvern au ucis și au rănit civili, în special în timpul atacurilor asupra satelor, violând femei și copii, distrugând și jefuind bunurile civililor și folosind copii soldați (...) GRIEFS Invocând art. 3 din convenție, reclamantul susține că ar fi expus riscului de a fi supus unor tratamente inumane și degradante în caz de trimitere la Sudan, susținând în special că autoritățile sudaneze au emis de la data plecării o citație împotriva sa și că ar fi întotdeauna căutat. Invocând art. 13 coroborat cu art. 3 din convenție, reclamantul se plânge că nu a putut participa la convocarea OFPRA cu ocazia primei sale cereri de azil, deoarece nu a primit o notificare în acest sens. Pe același temei, acesta critică caracterul nesustenabil al acțiunii în fața CNDA în cadrul procedurii de azil prioritare. Invocând art. 13 coroborat în esență cu art. 6 din convenție, reclamantul consideră că a furnizat suficiente elemente noi pentru ca cererea sa de reexaminare să fie declarată admisibilă de către OFPRA. ÎN DREPT, reclamantul consideră că punerea în aplicare a trimiterii sale către Sudan ar expune-o la un risc de tratament contrar articolului 3 din convenție, astfel cum a fost formulat Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Teze ale părților Guvernul, în prealabil, excită de neobosirea căilor de atac interne. În acest sens, el subliniază că reclamantul a omis să conteste interzicerea teritoriului pronunțat împotriva sa prin hotărârea Curții de Apel din Douai din 10 aprilie 2007, în măsura în care acesta nu s-a ocupat de casarea împotriva acestei hotărâri și nici nu a introdus o cerere de ridicare a interdicției de teritoriu. Reclamantul s-a abținut, de asemenea, de la a sesiza instanțele administrative cu privire la o acțiune împotriva deciziei prefectale din 18 aprilie 2008 de executare a interdicției definitive a teritoriului. În această privință, guvernul subliniază că reclamantul nu poate contesta o necunoaștere a dreptului intern pentru a justifica refuzul respectarea cerinței de epuizare a căilor de atac interne; în cele din urmă, la ieșirea din detenție, reclamantul a depus o nouă cerere de azil a cărei examinare este în curs de desfășurare în fața CNDA și prezintă un caracter suspensiv. În continuare, guvernul arată că, potrivit jurisprudenței Curții, răspunderea unui stat pârât nu poate fi angajată în temeiul articolului 3 decât dacă există motive serioase de a crede că reclamantul ar fi expus unui risc real și individual de maltratare. Guvernul indică faptul că existența unui astfel de risc este examinată în mod sistematic de organismele responsabile cu azilul, iar în acest caz cererea de azil a reclamantului a fost respinsă de două ori de către OFPRA în urma unei examinări detaliate și contradictorii, deoarece OFPRA a considerat în special că faptele invocate de solicitant nu pot fi considerate ca fiind stabilite. Reclamantul susține că, în perioada cuprinsă între 29 august 2005 și 19 aprilie 2008, s-a aflat în imposibilitatea de a exercita acțiunile care îi erau deschise în fața instanțelor interne. Într-adevăr, bariera lingvistică și necunoașterea dreptului francez l-au împiedicat să înțeleagă atât conținutul hotărârilor penale pronunțate împotriva sa, cât și căile de atac disponibile pentru a contesta aceste hotărâri. Lipsa resurselor financiare și aporturile sale în detenție nu i-au permis să aibă acces la asistența necesară pentru exercitarea acestor acțiuni. În special, reclamantul expune că a fost pus în detenție fără ca asociația care îl asista în demersurile administrative să fi fost informată cu privire la aceasta și adaugă că, odată eliberată și în măsură să beneficieze din nou de asistența structurilor asociative, nu mai era în măsură să depună o cerere de ridicare a interdicției teritoriului, aceasta nu poate fi formulat decât dacă reclamantul își are reședința în afara Franței sau se află în detenție; reclamantul concluzionează că, în această perioadă, recursurile disponibile în dreptul intern nu i-au fost puse la dispoziție în practică. În plus, în ceea ce privește cererea sa de azil pendinte în fața CNDA, reclamantul subliniază că această cerere a fost înregistrată în conformitate cu metoda prioritară și nu a condus la eliberarea unei autorizații provizorii de ședere și, prin urmare, acțiunea în fața CNDA, deși în timpul acesteia, nu are efect suspensiv și, prin urmare, nu constituie o utilizare care să fie epuizată în sensul convenției. Evaluarea Curții Curtea arată că excepția de neobosire a guvernului ridică, parțial, întrebări serioase, însă constată că acțiunea în fața CNDA fiind înregistrată în conformitate cu procedura prioritară, nu are efect suspensiv. În plus, Curtea constată că reclamantul susține că nu a fost în măsură să exercite aceste acțiuni în practică, ceea ce le-ar face inexistente și inaccesibile în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție. Or, Curtea constată că guvernul nu se pronunță cu privire la accesul efectiv al reclamantului la căile de atac interne în timpul detenției sale. Cu toate acestea, Curtea nu consideră necesar să soluționeze problema epuizării căilor de atac interne, motiv fiind, în orice caz, inadmisibil din următoarele motive. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care decurg din jurisprudența sa în materie (a se vedea, printre multe altele, Saadi c. Italia [GC], n 37201/06, § 124-133, CEDO 2008-...). În special, Curtea consideră că, în principiu, reclamantului îi revine sarcina de a prezenta elemente care ar putea demonstra că ar fi expus unui risc de tratament care contravine articolului 3, care îi revine ulterior guvernului să elimine eventualele îndoieli cu privire la aceste elemente (Saadi menționată anterior, punctul 129). În plus, existența unui risc de maltratare trebuie examinată în lumina situației generale din țara de trimitere și a circumstanțelor specifice în cazul persoanei în cauză. În cazul în care sursele de care dispune Curtea descriu o situație generală, afirmațiile specifice ale reclamantului trebuie să fie confirmate de alte elemente de probă (Saadi menționat anterior, §§ 130-131). Cu privire la situația generală din Sudan, Curtea ia notă de concluziile rapoartelor provenite din surse internaționale fiabile (a se vedea partea Cu toate acestea, se pune întrebarea dacă situația personală a reclamantului poate, în caz de trimitere, să îl expună unui risc real de a fi supus unor tratamente inumane sau degradante. În cazul de față, Curtea consideră mai întâi că credibilitatea relatării reclamantului este puternic supusă cauțiunii din cauza numeroaselor inconsecvențe ale acestuia. Întradevăr, relatările produse succesiv de solicitant cu ocazia primei sale cereri de azil în 2005, în fața Curții în 2007 și apoi în cadrul celei de a doua cereri de azil în 2008 prezintă divergențe serioase unele față de altele. Întradevăr, Curtea subliniază că aceste trei relatări nu coincid în niciun fel cu privire la motivele de îngrijorare invocate de solicitant, acestea fiind mai întâi legate de considerente etnice, apoi de apartenența reclamantului la un grup de săteni responsabili de apărarea satului lor din Darfur și, în sfârșit, de apartenența sa la o forță de interpoziție în Sudanul de Sud. Aceste relatări nu coincid în continuare cu privire la locurile și datele din jurul faptelor constitutive de motive de teamă, nici cu privire la circumstanțele plecării reclamantului din Sudan. Curtea constată apoi că a trecut un anumit interval de timp de la evenimentele care au dus la plecarea reclamantului din Sudan în 2004. Cu toate acestea, reclamantul nu a făcut nicio mențiune, de la emiterea unei convocari a poliției în 2005, cu privire la elemente de natură să demonstreze că ar fi continuat să ridice interesul negativ al autorităților sudaneze, în special că niciun element din dosar nu sugerează că autoritățile au manifestat un astfel de interes față de rudele reclamantului care au rămas la fața locului. În sfârșit, Curtea constată că documentul prezentat de solicitant ca o convocare de poliție emisă în temeiul codului sudanez al securității generale nu este însoțit de nicio traducere oficială, întrucât documentul prezentat în dosar provine de la un particular neaprobat și cu privire la care reclamantul nu aduce nicio precizare. Prin urmare, având în vedere caracterul neoficial al traducerii sale, în condiții neclare în care aceasta a fost obținută și având în vedere incoerența flagrantă a relatării reclamantului, autenticitatea documentului ridică, de asemenea, îndoieli serioase. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu a reușit să demonstreze existența unui risc personal la care ar fi expus din partea autorităților sudaneze. În lumina celor de mai sus, acest motiv trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Reclamantul se plânge de imposibilitatea de a participa la convocarea OFPRA cu ocazia primei sale cereri de azil și de caracterul nesuspensiv al acțiunii în fața CNDA în cadrul procedurii de azil prioritare. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Guvernul susține că reclamantul a fost ascultat de OFPRA în cadrul fiecăreia dintre cele două cereri de azil ale sale și consideră, având în vedere multiplele cereri de azil depuse de solicitant, că acesta din urmă a beneficiat de o cale de atac eficientă în sensul articolului 13 din convenție. Recurentul se opune, subliniind în special lipsa notificării deciziei OFPRA din 19 iulie 2005 în timp ce acesta era în detenție. Curtea amintește că art. 13 din convenție se aplică numai în prezența unor mențiuni de încălcare a Convenției care constituie obiecțiuni care pot fi apărate în sensul jurisprudenței sale (a se vedea în special Rotaru România [GC], n 28341/95, § 67, CEDO 2000-V. Acest lucru nu este valabil pentru motivul întemeiat pe art. 3 din Convenție, întrucât elementele din dosar nu permit să se considere că reclamantul ar prezenta un risc de tratamente inumane sau degradante în caz de trimitere la Sudan. Prin urmare, această parte a cererii trebuie, de asemenea, respinsă ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Reclamantul consideră că procedura de reexaminare în fața OFPRA a fost inechitabilă în măsura în care cererea sa a fost respinsă chiar dacă a furnizat suficiente elemente noi pentru ca aceasta să fie declarată admisibilă. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale stabilite, deciziile privind intrarea, șederea și expulzarea străinilor nu depășesc drepturile sau obligațiile cu caracter civil și nu se referă la justificarea unei acuzații în materie penală, în sensul articolului 1 din Convenție (Maauuia c. Franța [GC], n 39652/98, § 40, CEDO 2000-X). Prin urmare, decizia de refuz a OFPRA în litigiu privind dreptul la ședere al reclamantului nu poate intra în domeniul de aplicare al acestei dispoziții. Prin urmare, acest motiv este incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 alineatul (3) și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (4). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Modulul Președinte
de la requête n
o
20341/08
présentée par A.M.
contre la France
La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant le 12 octobre 2010 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Jean-Paul Costa,
Karel Jungwiert,
Rait Maruste,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Ganna Yudkivska,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière,
Vu la requête susmentionnée introduite le 25 avril 2008,
Vu la mesure provisoire indiquée au gouvernement défendeur en vertu de l'article
39 du règlement de la Cour,
Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l'article 41 du règlement de la Cour,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, A.M., est un ressortissant soudanais, né en 1977 et résidant à Nice. Il est représenté devant la Cour par M
e
J.-L. Malterre, avocat à Paris. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
E.
Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est un ressortissant soudanais, d'origine darfouri. Il précise avoir également des attaches à Port Soudan d'où est originaire sa famille maternelle. Il indique avoir d'abord vécu, jusqu'à l'âge de quatre ans, dans la province du Nord-Darfour avant de passer quelques années à Port Soudan puis de revenir au Darfour en 1992. Sur place, sa famille vivait essentiellement de l'élevage d'animaux.
En 2002, alors que le requérant était allé vendre des animaux dans un marché voisin, son village fut attaqué par des milices janjawid qui tuèrent environ trente-cinq personnes et brûlèrent les maisons.
Estimant que les autorités soudanaises n'étaient pas à même d'assurer la protection du village contre de telles attaques, quelques habitants, parmi lesquels le requérant, décidèrent d'organiser leur défense. Les membres de ce groupe portaient des armes et apportaient leur assistance, notamment pour la reconstruction des maisons et la collecte d'aliments.
Les autorités soudanaises étant hostiles à ce type d'initiative, elles procédèrent à l'arrestation de vingt-cinq hommes du village dont le requérant. Ils furent alors placés en détention dans un établissement pénitentiaire sans avoir été renvoyés devant un juge. Leur détention dura trois
mois au cours desquels ils furent battus quotidiennement. Le requérant précise que certains de ses codétenus resteraient aujourd'hui handicapés du fait des violences subies. A l'issue de cette période, ils furent libérés avec obligation de se présenter quotidiennement aux autorités et interdiction de quitter leur village.
Peu après, huit membres du groupe firent l'objet d'une nouvelle arrestation pour des motifs, semble-t-il, arbitraires.
Craignant d'être à son tour interpellé, le requérant vendit tous ses animaux et décida, en 2004, de fuir le Soudan. Il partit d'abord pour le Tchad avant de se rendre en Lybie, en Italie puis en France où il arriva en avril
2005.
En mai 2005, le requérant saisit l'Office français de protection des réfugiés et apatrides (OFPRA) d'une demande d'asile dans laquelle il exposait être membre de l'ethnie beja et alléguait être recherché au Soudan en raison de ses origines ethniques et de sa participation à une manifestation du Congrès Beja organisée en janvier 2005 contre les discriminations subies par cette ethnie. Après audition du requérant le 5 juillet 2005, l'OFPRA rendit, le 19 juillet 2005, une décision de rejet.
Cette décision ne put toutefois être notifiée au domicile du requérant, celui-ci ayant entre-temps été interpellé dans le cadre d'une enquête diligentée suite à des plaintes déposées par des étrangers victimes à Calais de violences commises par des passeurs. Le requérant fut mis en examen, avec quatre autres personnes, pour violences volontaires aggravées et aide à l'entrée ou au séjour irréguliers et placé en détention provisoire le 3
août 2005.
Par une ordonnance du 2 décembre 2005, le juge d'instruction ordonna la mise en liberté du requérant sous contrôle judiciaire. A sa libération, le requérant sollicita de l'OFPRA une nouvelle notification de la décision du 19
juillet 2005, ce qui fut effectué le 5 janvier 2006.
Le requérant fut dès lors en mesure de contester cette décision devant la Commission des recours des réfugiés (CRR), laquelle déclara son recours irrecevable, le 27 mars 2006, au motif que son exposé ne contenait aucun moyen.
A la même période, en mars 2006, le requérant fut de nouveau interpellé pour des raisons liées, selon lui, à son absence de domicile fixe et fut placé en détention dans l'attente de son jugement.
Fin 2006, le requérant reçut de ses proches restés au Soudan une convocation émise en 2005 par les autorités à son encontre. Il produit à cet égard un document rédigé en arabe ainsi qu'une traduction réalisée par un particulier à Calais le 28 avril 2008. Selon cette traduction, il est fait injonction au requérant de se présenter, en vertu des dispositions du code de la sécurité générale, dans les locaux de la «
Direction générale, service de la sécurité générale
» de son village. Il est également mentionné que si le requérant ne défère pas à la convocation, «
[son] affaire sera transférée au tribunal militaire et passera devant une cour martiale
».
Le 2 novembre 2006, le requérant fut condamné par le tribunal correctionnel de Boulogne-sur-Mer à trois ans d'emprisonnement et à une interdiction du territoire français pendant dix ans.
Sur appel du ministère public, l'affaire fut renvoyée devant la cour d'appel de Douai qui confirma, le 10 avril 2007, la peine de prison décidée à l'encontre du requérant et prononça son interdiction définitive du territoire.
A sa libération en novembre 2007, le requérant effectua un bref passage en Italie dans des circonstances non établies avant de revenir en France. Ayant été contrôlé à la frontière sans titre de séjour, il fut condamné par les juridictions françaises à une peine de trois mois d'emprisonnement pour infraction à la législation sur les étrangers en janvier 2008.
A sa sortie de prison, le 18 avril 2008, le requérant reçut notification d'un arrêté préfectoral de placement en rétention en vue de sa reconduite vers le Soudan. Cette rétention fut prolongée par une ordonnance du juge des libertés et de la détention du 19 avril 2008.
Le 25 avril 2008, le requérant saisit la Cour et formula une demande de mesure provisoire sur le fondement de l'article 39 du règlement de la Cour. Le 30 avril 2008, le président de la chambre à laquelle l'affaire avait été attribuée décida d'indiquer au gouvernement français, en application de la disposition précitée, qu'il était souhaitable de ne pas expulser le requérant vers le Soudan pour la durée de la procédure devant la Cour.
Par un arrêté préfectoral du 2 mai 2008, le préfet des Alpes-Maritimes ordonna l'assignation à résidence du requérant.
Le 3 juin 2008, le requérant saisit l'OFPRA d'une nouvelle demande d'asile dans laquelle il exposa qu'il avait rejoint en 1996 les «
Forces de la paix
», une force d'interposition entre les belligérants du conflit dans le Sud-Soudan, qu'il avait ensuite résidé au Darfour où il avait été arrêté en
2003 pour port d'arme sans permis et détenu pendant trois mois avant de quitter le Soudan en 2004 après une «
vague d'arrestations d'opposants
».
Le requérant précise que cette demande a été enregistrée selon le mode prioritaire et qu'il ne lui a pas été remis d'autorisation provisoire de séjour. Il joint copie des documents remis par l'OFPRA et confirmant ce caractère prioritaire.
Par une décision du 17 juin 2008, l'OFPRA rejeta la demande du requérant. Celui-ci contesta cette décision devant la Cour nationale du droit d'asile (CNDA, ex-CRR), devant laquelle son recours est pendant.
B.
Textes et documents internationaux
Quant à la situation au Soudan, Human Rights Watch formule dans son rapport annuel 2010, publié le 20 janvier 2010, les considérations suivantes
:
Evénements survenus en 2009
«
Quatre ans après la signature par le parti au pouvoir au Soudan et les rebelles du sud de l'Accord de paix global (
Comprehensive Peace Agreement
) de 2005, qui a mis fin à 21 ans de guerre civile, les populations civiles au Soudan continuent de subir des violations des droits de l'homme et une situation d'insécurité (...)
Les exactions en matière de droits de l'homme sont commises dans une impunité quasi-totale (...)
»
Darfour
«
Des milices soutenues par le gouvernement et des mouvements rebelles ou ex
‑
rebelles sont toujours impliqués dans le conflit au Darfour, causant des morts et des blessés parmi les civils, ainsi que des déplacements des populations civiles. Le gouvernement a laissé sa machine de guerre en place, avec de lourds déploiements militaires dans tout le Darfour, notamment des forces auxiliaires telles que les gardes frontières qui ont incorporé les milices janjawid dans l'armée (...)
Le gouvernement a eu recours à la force de manière aveugle, sous forme de bombardements aériens souvent combinés à des opérations terrestres, pour attaquer les populations civiles liées aux mouvements rebelles (...)
La situation pour 2,7 millions de personnes déplacées et d'autres personnes touchées par le conflit vivant dans des villages non protégés ne s'est pas améliorée. L'expulsion par le gouvernement de treize organisations internationales humanitaires à la suite du mandat d'arrêt de la CPI concernant M. Al-Bashir a gravement compromis la distribution de l'aide humanitaire au Darfour. Des mesures provisoires et des distributions ponctuelles ont permis d'éviter toute catastrophe dans l'immédiat, mais ne constituent que des solutions à court terme et ne permettent pas de compenser l'arrêt des programmes de protection et de droits de l'homme à la suite des expulsions.
»
Le
2009 Country Reports on Human Rights Practices – Sudan,
publié le 11
mars 2010 par le Département d'Etat américain, rapporte notamment
:
«
Le conflit et les violations des droits de l'homme se sont poursuivis malgré l'accord de paix sur le Darfour signé en 2006 entre le gouvernement et la faction de Minni Minawi de l'Armée de libération du Soudan. Les civils au Darfour subissent toujours les conséquences du génocide. Les forces gouvernementales et les milices soutenues par le gouvernement continuent de tuer des civils
; le gouvernement continue de bombarder des zones civiles (...).
Les violations des droits de l'homme suivantes ont été observées
: restrictions apportées au droit des citoyens de changer leur gouvernement
; exécutions extrajudiciaires et autres homicides illégaux perpétrés par les forces gouvernementales et d'autres groupes liés au gouvernement partout dans le pays
; torture, passages à tabac, viols et autres peines ou traitements inhumains ou dégradants par les forces de sécurité
; conditions de détention très dures
; arrestations et détentions arbitraires, détention au secret de personnes soupçonnées d'appartenir à l'opposition, et détentions provisoires prolongées
; ingérences du pouvoir exécutif dans l'ordre judiciaire et refus de tout procès équitable (...).
Au Darfour, les milices soutenues par le gouvernement ont tué et blessé des civils, notamment au cours d'attaques sur des villages, violé des femmes et des enfants, détruit et pillé les biens de civils et utilisé des enfants soldats (...)
».
Invoquant l'article 3 de la Convention, le requérant soutient qu'il serait exposé à un risque de subir des traitements inhumains et dégradants en cas de renvoi vers le Soudan. A cet égard, il fait notamment valoir que les autorités soudanaises ont émis depuis son départ une convocation à son encontre et qu'il serait toujours recherché.
Invoquant l'article 13 combiné avec l'article 3 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir pu se rendre à la convocation de l'OFPRA lors de sa première demande d'asile, faute pour lui d'en avoir reçu notification. Sur le même fondement, il critique le caractère non suspensif du recours devant la CNDA dans le cadre de la procédure d'asile prioritaire.
Invoquant l'article 13 combiné en substance avec l'article 6 de la Convention, le requérant estime avoir apporté suffisamment d'éléments nouveaux pour que sa demande de réexamen soit déclarée recevable par l'OFPRA.
1.
Le requérant considère que la mise à exécution de son renvoi vers le Soudan l'exposerait à un risque de traitements contraires à l'article 3 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
a)
Thèses des parties
Le Gouvernement, au préalable, excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il souligne à cet égard que le requérant a omis de contester l'interdiction du territoire prononcée à son encontre par l'arrêt de la cour d'appel de Douai du 10 avril 2007 dès lors qu'il ne s'est pas pourvu en cassation contre cet arrêt et qu'il n'a pas non plus introduit de requête en relèvement d'interdiction du territoire. Le requérant s'est également abstenu de saisir les juridictions administratives d'un recours contre la décision préfectorale du 18 avril 2008 portant exécution de l'interdiction définitive du territoire. A cet égard, le Gouvernement souligne que le requérant ne saurait alléguer une méconnaissance du droit interne pour justifier le non
‑
respect de l'exigence d'épuisement des voies de recours internes. Enfin, à sa sortie de rétention, le requérant a introduit une nouvelle demande d'asile dont l'examen est pendant devant la CNDA et présente un caractère suspensif.
Le Gouvernement expose ensuite que, selon la jurisprudence de la Cour, la responsabilité d'un Etat défendeur ne peut être engagée sur le fondement de l'article 3 que s'il existe des motifs sérieux de croire que le requérant serait exposé à un risque réel et individuel de mauvais traitements.
Le Gouvernement indique que l'existence d'un tel risque est systématiquement examinée par les organes en charge de l'asile. Or en l'espèce, la demande d'asile du requérant a été rejetée à deux reprises par l'OFPRA à l'issue d'un examen circonstancié et contradictoire, l'OFPRA ayant notamment estimé que les faits allégués par le requérant ne pouvaient être tenus pour établis.
Le requérant fait valoir que, durant la période comprise entre le 29
août 2005 et le 19 avril 2008, il s'est trouvé dans l'incapacité d'exercer les recours qui lui étaient ouverts devant les juridictions internes. De fait, la barrière linguistique et sa méconnaissance du droit français l'ont empêché de comprendre tant le contenu des décisions pénales rendues à son encontre que les voies de recours disponibles pour contester ces décisions. Son absence de ressources financières et ses placements en détention ne lui ont pas davantage permis d'avoir accès à l'assistance nécessaire pour exercer ces recours.
En particulier, le requérant expose avoir été placé en détention sans que l'association qui l'assistait dans ses démarches administratives n'en ait été informée. Il ajoute que, une fois libéré et en mesure de bénéficier de nouveau de l'assistance de structures associatives, il n'était plus à même d'introduire une requête en relèvement d'interdiction du territoire, celle
‑
ci ne pouvant être formulée que si le demandeur réside hors de France ou se trouve en détention.
Le requérant en conclut que, durant cette période, les recours disponibles en droit interne ne lui ont pas été accessibles en pratique.
Par ailleurs, s'agissant de sa demande d'asile pendante devant la CNDA, le requérant souligne que cette demande a été enregistrée selon le mode prioritaire et n'a pas donné lieu à la délivrance d'une autorisation provisoire de séjour. Il en résulte que le recours devant la CNDA, bien que pendant, est dépourvu d'effet suspensif et ne constitue donc pas un recours à épuiser au sens de la Convention.
b)
Appréciation de la Cour
La Cour relève que l'exception de non-épuisement du Gouvernement soulève, en partie, de sérieuses questions, mais observe en revanche que le recours devant la CNDA étant enregistré selon la procédure prioritaire, il est dépourvu d'effet suspensif. De plus, la Cour note que le requérant soutient ne pas avoir été en mesure d'exercer ces recours en pratique, ce qui les rendraient ineffectifs et inaccessibles au sens de l'article 35 § 1 de la Convention. Or, la Cour constate que le Gouvernement ne se prononce pas quant à l'accès effectif du requérant aux voies de recours internes lors de sa détention.
Néanmoins, la Cour n'estime pas nécessaire de trancher la question relative à l'épuisement des voies de recours internes, le grief étant, en tout état de cause, irrecevable pour les raisons suivantes.
La Cour renvoie aux principes fondamentaux qui se dégagent de sa jurisprudence en la matière (voir, parmi de nombreux autres,
Saadi c.
Italie
[GC], n
o
En particulier, la Cour considère qu'il appartient en principe au requérant de produire des éléments susceptibles de démontrer qu'il serait exposé à un risque de traitements contraires à l'article 3, à charge ensuite pour le Gouvernement de dissiper les doutes éventuels au sujet de ces éléments (
Saadi
,
précité, § 129).
En outre, l'existence d'un risque de mauvais traitements doit être examinée à la lumière de la situation générale dans le pays de renvoi et des circonstances propres au cas de l'intéressé. Lorsque les sources dont la Cour dispose décrivent une situation générale, les allégations spécifiques du requérant doivent être corroborées par d'autres éléments de preuve (
Saadi
,
précité, §§ 130-131).
Sur la situation générale au Soudan, la Cour prend note des conclusions des rapports émanant de sources internationales fiables (voir la partie «
Textes et documents internationaux
» ci-dessus) et faisant état d'atteintes graves et persistantes aux droits de l'homme, en particulier pour les populations civiles du Darfour. Se pose toutefois la question de savoir si la situation personnelle du requérant est susceptible, en cas de renvoi, de l'exposer à un risque réel de subir des traitements inhumains ou dégradants.
En l'espèce, la Cour considère d'abord que la crédibilité du récit du requérant est fortement sujette à caution en raison des nombreuses incohérences de celui-ci. En effet, les récits produits successivement par le requérant lors de sa première demande d'asile en 2005, devant la Cour en
2007 puis dans le cadre de sa seconde demande d'asile en
2008 présentent de sérieuses divergences les uns par rapport aux autres. La Cour relève en effet que ces trois récits ne coïncident aucunement quant aux motifs de craintes invoqués par le requérant, ceux-ci étant d'abord liés à des considérations ethniques, puis à l'appartenance du requérant à un groupe de villageois en charge de la défense de leur village au Darfour et enfin à son appartenance à une force d'interposition au Sud-Soudan. Ces récits ne coïncident pas davantage s'agissant des lieux et dates entourant les faits constitutifs de motifs de crainte, ni s'agissant des circonstances du départ du requérant du Soudan.
La Cour observe ensuite qu'un certain laps de temps s'est écoulé depuis les événements à l'origine du départ du requérant du Soudan en 2004. Or, le requérant ne fait aucunement état, depuis la délivrance d'une convocation de police en 2005, d'éléments de nature à démontrer qu'il aurait continué depuis de susciter l'intérêt négatif des autorités soudanaises. En particulier, aucun élément du dossier ne laisse présumer que les autorités aient manifesté un tel intérêt auprès des proches du requérant restés sur place.
Enfin, la Cour note que le document présenté par le requérant comme une convocation de police émise sur le fondement du code soudanais de la sécurité générale n'est assorti d'aucune traduction officielle. En effet, celle produite au dossier émane d'un particulier non assermenté et à propos duquel le requérant n'apporte aucune précision. Dès lors, eu égard au caractère non officiel de sa traduction, aux conditions peu claires dans lesquelles celle-ci a été obtenue et à la lumière des incohérences flagrantes du récit du requérant, l'authenticité du document soulève également de sérieux doutes.
Dès lors, la Cour estime que le requérant a failli à démontrer l'existence d'un risque personnel auquel il serait exposé de la part des autorités soudanaises.
A la lumière de ce qui précède, ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint de l'impossibilité dans laquelle il s'est trouvé de se rendre à la convocation de l'OFPRA lors de sa première demande d'asile et du caractère non suspensif du recours devant la CNDA dans le cadre de la procédure d'asile prioritaire. Il invoque l'article 3 précité, combiné avec l'article 13 de la Convention, lequel est rédigé comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.
»
Le Gouvernement affirme que le requérant a bien été entendu par l'OFPRA dans le cadre de chacune de ses deux demandes d'asile. Il estime par ailleurs, au vu des multiples demandes d'asile déposées par le requérant, que ce dernier a bénéficié d'un recours effectif au sens de l'article 13 de la Convention.
Le requérant s'y oppose, soulignant notamment l'absence de notification de la décision de l'OFPRA du 19 juillet 2005 alors qu'il était en détention.
La Cour rappelle que l'article 13 de la Convention ne s'applique qu'en présence d'allégations de violations de la Convention constituant des griefs défendables au sens de sa jurisprudence (voir notamment
Rotaru
c.
Roumanie
[GC], n
o
28341/95, § 67, CEDH 2000-V). Tel n'est pas le cas du grief tiré de l'article 3 de la Convention, les éléments figurant au dossier ne permettant pas de considérer que le requérant encourrait, en cas de renvoi vers le Soudan, un risque de traitements inhumains ou dégradants.
Il s'ensuit que cette partie de la requête doit également être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Le requérant estime que la procédure de réexamen devant l'OFPRA a été inéquitable dans la mesure où sa demande a été rejetée alors même qu'il avait apporté suffisamment d'éléments nouveaux pour qu'elle soit déclarée recevable. Il allègue en substance une violation de l'article 6 § 1 de la
Convention, libellé comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence établie, les décisions relatives à l'entrée, au séjour et à l'éloignement des étrangers n'emportent pas contestation sur des droits ou obligations de caractère civil ni n'ont trait au bien-fondé d'une accusation en matière pénale, au sens de l'article
6
§
1 de la Convention (
Maaouia c. France
[GC], n
o
39652/98, §
2000-X). Dès lors, la décision de refus de l'OFPRA litigieuse ayant trait au droit au séjour du requérant, elle ne saurait relever du champ d'application de cette disposition.
Il s'ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l'article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l'article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président