cererei nr. 48878/09
prezentate de Ilirian SALIU
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), cu ședință pe 15 iunie 2010 într-un complet alcătuit din:
Peer Lorenzen,
președinte,
Jean-Paul Costa,
Karel Jungwiert,
Rait Maruste,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
judecători,
și de Claudia Westerdiek,
grефier de secție,
Văzând petiția menționată mai sus introdusă pe 7 august 2009,
După deliberări, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, d-l Ilirian Saliu, este cetățean albanez, născut pe 10 martie 1976 și rezident la Vénissieux. El este reprezentat în fața Curții de d-na J. Debray, avocat la Lyon.
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
În aprilie 1995, reclamantul, în vârstă de nouăsprezece ani, a intrat clandestin în Franța. Mama sa, sora sa și frații săi l-au urmărit ulterior.
La o dată neprecizată, reclamantul a prezentat, sub o identitate falsă, o cerere de alocare a statutului de refugiat politic, care a fost respingă pe 25 iulie 1996.
În același an, reclamantul l-a întâlnit pe S.H., o cetățeană franceză.
În 1997, suspectați că sunt implicați într-un important trafic de droguri în regiunea Lyon, reclamantul și alți indivizi au fost urmăriți pentru infracțiuni la legislația asupra substanțelor stupefaciente.
Pe 2 decembrie 1997, reclamantul s-a prezentat spontan la postul de poliție Lyon după arestarea mai multor membri ai familiei sale. A fost închis pe 4 decembrie 1997.
Printr-o sentință din 11 martie 1999, tribunalul de primă instanță al Lyon l-a declarat pe reclamant vinovat de achiziție, deținere, vânzare și folosire ilegale de heroină și sejur ilegal în Franța, l-a condamnat la o pedeapsă de trei ani de închisoare și a pronunțat împotriva sa o măsură de interzicere a teritoriului francez pe o perioadă de cinci ani.
Printr-o hotărâre din 26 noiembrie 1999, curtea de apel Lyon a reformulat parțial sentința, mărindu-i pedeapsa la patru ani de închisoare cu o interzicere definitivă a teritoriului francez. Cu privire la aceasta din urmă măsură, hotărârea a fost motivată după cum urmează:
«Considerând că, mai mult, dacă fiecare are dreptul la respectarea drepturilor decurgând din art. 8 al Convenției europene de apărare a drepturilor omului și libertăților fundamentale, alineatul 2 al articolului 8 al Convenției sus-menționate și art. 2 § 3 al protocolului suplimentar nr. 4 permit instanțelor, în cazurile prevăzute de lege, să interzică accesul pe teritoriul național al unei străinătăți atunci când această măsură este necesară pentru securitatea națională, pentru siguranța publică, pentru menținerea ordinii publice, pentru protejarea sănătății sau a moralei, precum și pentru prevenirea infracțiunilor penale și în special a celor relative la folosirea, deținerea, achiziția, transportul și importul ilegal al substanțelor stupefaciente (...); în aceste condiții, interzicerea definitivă a teritoriului francez pronunțată împotriva celor șapte condamnați, de o necesitate imperioasă, nu aduce o atingere disproporționată drepturilor pe care cei în cauză le-ar deține din art. 8 al Convenției sus-menționate».
Pe 20 decembrie 2000, reclamantul a depus o cerere de ridicare a măsurii de interzicere a teritoriului, care a fost respinsă pe 20 februarie 2001.
La o dată neprecizată, reclamantul a prezentat o nouă cerere de alocare a statutului de refugiat, care a fost respinsă pe 13 martie 2001.
După ce și-a ispășit pedeapsa de închisoare până pe 23 februarie 2001, reclamantul a trăit ca și cum ar fi fost în legătură maritală cu S.H. Pe 19 februarie 2002 și 7 noiembrie 2006, doi copii s-au născut din uniunea lor.
Pe 16 septembrie 2004, ministrul Afacerilor Interne a respins cererea de asignare la reședință a reclamantului, observând că fusese declarat vinovat de infracțiune la legislația asupra stupefacientelor, că i s-a refuzat statutul de refugiat și că nu stabilise în mod valid că nu ar putea reveni în țara sa de origine nici să fie admis legal într-o altă țară.
Pe 3 decembrie 2004 și 13 iunie 2005, cererea sa a fost din nou respinsă.
Pe 20 octombrie 2006, reclamantul a solicitat ridicarea măsurii de interzicere definitivă a teritoriului, pe baza articolului 8 al Convenției. El a susținut că a rezidat în Franța cu familia sa din octombrie 1995, că a trăit în concubinaj cu o femeie de naționalitate franceză din 1996, că era tată a doi copii și că părinții săi, frații și surorile sale trăiau în Franța.
Pe 1 iulie 2008, curtea de apel Lyon nu a admis cererea sa pe motiv că nu îndeplinea condițiile articolului L. 541-2 din codul de intrare și ședere ale străinilor și al dreptului de azil. Cu privire la încălcarea presupusă a articolului 8 al Convenției, hotărârea a fost motivată după cum urmează:
«(...) Trebuie constatat că imediat după sosirea sa clandestină în Franța în aprilie 1995, la vârsta de nouăsprezece ani, necăsătorit, fără copil nici concubină, s-a procurat un act de naștere fals și, puțin timp după aceea, a participat la un trafic de heroină și cocaină de amploare pentru a finanța parțial propria sa consum de droguri, demonstrând o anumită înrădăcinare în delincvență și o dorință deliberată de a încălca legile unui țară în care pretenția că dorește să se stabilească.
Ilirian Saliu care nu justifică, nici chiar nu susține, că aparține uneia din categoriile de străini enumerate în articolele 131-30-1 și 131-30-2 din codul penal, nu ar putea fi admis să scape de orice măsură de îndepărtare și cu atât mai puțin de condițiile de aplicare a articolului L. 541-2 din codul de intrare și ședere ale străinilor, în timp ce cei doi copii ai săi s-au născut ulterior condamnării sale în apel cu privire la măsura de îndepărtare de pe teritoriul francez cu titlu definitiv. El a creat astfel în mod deliberat situația de care se prevalează. Un asemenea comportament nu ar putea constitui drept în favoarea sa.
În timp ce se afla în ședere ilegală în Franța, a furnizat, în cadrul unui vast trafic de substanțe stupefaciente, heroină multor clienți pe tot parcursul anului 1997. Curtea a observat în sentința sa de condamnare că el însuși era afiliat la o rețea de traficanti albanezi cu ramificații internaționale și justifica interzicerea definitivă a teritoriului francez prin necesitatea imperioasă de a evita orice risc de amenințare gravă la adresa sănătății și securității publice pe care asemenea acțiuni delictuoase le creează.
Privind ansamblul acestor considerații, aplicarea dispozițiilor articolului L. 541-2 din codul de intrare și ședere ale străinilor nu constituie nici o restricție excesivă la dreptul de acces la o instanță definit de articolele 6 și 13 ale Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale, nici, după examinarea situației personale și familiale a celui în cauză, o atingere disproporționată la drepturile protejate de art. 8 al Convenției sus-menționate.
Ilirian SALIU nu ar putea se prevaleze de o atingere disproporționată la drepturile la viață privată și familiară protejate de art. 8 sus-menționat, cu atât mai mult cu cât indică Curții că a format recurs împotriva deciziei de refuz de asignare la reședință și a formulat o nouă cerere în fața ministerului Afacerilor Interne.»
Pe 7 ianuarie 2009, Curtea de Casație a declarat pourvuirea în casație a reclamantului neadmisibilă.
1.Codul de intrare și ședere ale străinilor și al dreptului de azil
Articolul L. 541-1
«Pedeapsa de interzicere a teritoriului francez susceptibilă de a fi pronunțată împotriva unui străin vinovat de o infracțiune sau de un delict este reglementată de dispozițiile articolelor 131-30, 131-30-1 și 131-30-2 din codul penal redate mai jos:
" Art. 131-30 din codul penal.
" Atunci când este prevăzută de lege, pedeapsa de interzicere a teritoriului francez poate fi pronunțată, cu titlu definitiv sau pe o perioadă de cel mult zece ani, împotriva oricărui străin vinovat de o infracțiune sau de un delict.
" Interzicerea teritoriului atrage de drept recondusul condamnatului la graniță, după caz, la expirarea pedepsei sale de închisoare sau de privare de libertate.
" Atunci când interzicerea teritoriului însoțește o pedeapsă privativă de libertate fără suspensie, aplicarea sa este suspendată pe perioada execuției pedepsei. Se reia, pentru durata fixată de decizia de condamnare, de la data când privația de libertate a luat sfârșit.
" Interzicerea teritoriului francez pronunțată în același timp cu o pedeapsă de închisoare nu este un obstacol în ceea ce privește faptul că această pedeapsă poate fi supusă, în scopul pregătirii unei cereri de ridicare, unor măsuri de semi-libertate, de plasament în exterior, de plasament sub supravegherea electronică sau de permisii de ieșire. (...)»
Articolul L. 541-2
«O cerere de ridicare a interzicerii teritoriului nu poate fi admisă decât dacă cetățeanul străin locuiește în afara Franței.
Cu toate acestea, această dispoziție nu se aplică:
1° În perioada în care cetățeanul străin suportă o pedeapsă de închisoare în Franța;
2° Atunci când străinul face obiectul unei comenzi de asignare la reședință luată în aplicarea articolelor L. 513-4, L. 523-3, L. 523-4 sau L. 523-5.»
art. 131-30-1
«În materia infracțiunilor, tribunalul nu poate pronunța interzicerea teritoriului francez decât printr-o decizie special motivată privind gravitatea infracțiunii și situația personală și familiară a străinului atunci când sunt în cauză:
1° Un străin care nu trăiește în poligamie și care este tată sau mamă a unui copil francez minor rezident în Franța, cu condiția ca el să dovedească că contribuie efectiv la întreținere și educația copilului în condițiile prevăzute de art. 371-2 din codul civil din naștere sau de cel puțin un an;
2° Un străin căsătorit de cel puțin trei ani cu un soț de naționalitate franceză, cu condiția ca acest căsătorie să fi fost anterioară faptelor care au dus la condamnarea sa, ca viața comună să nu fi încheiat din ziua căsătoriei și ca soțul să fi păstrat naționalitatea franceză;
3° Un străin care dovedește prin toate mijloacele că locuiește de obicei în Franța de mai mult de cincisprezece ani, cu excepția cazului în care a deținut pe toată perioada respectivă cartea de ședere temporară cu mențiunea "student";
4° Un străin care locuiește regulat în Franța de mai mult de zece ani, cu excepția cazului în care a deținut pe toată perioada respectivă cartea de ședere temporară cu mențiunea "student";
5° Un străin titularul unei rente de accident de muncă sau de boală profesională servită de un organism francez și al cărui grad de incapacitate permanentă este egal sau superior cu 20%.»
art. 131-30-2
«Pedeapsa de interzicere a teritoriului francez nu poate fi pronunțată atunci când sunt în cauză:
1° Un străin care dovedește prin toate mijloacele că locuiește de obicei în Franța din momentul în care a atins cel mult vârsta de treisprezece ani;
2° Un străin care locuiește regulat în Franța de mai mult de douăzeci de ani;
3° Un străin care locuiește regulat în Franța de mai mult de zece ani și care, fără a trăi în poligamie, este căsătorit de cel puțin patru ani cu un cetățean francez care a păstrat naționalitatea franceză, cu condiția ca această căsătorie să fi fost anterioară faptelor care au dus la condamnare și ca viața comună să nu fi încheiat din ziua căsătoriei, sau, în aceleași condiții, cu un cetățean străin care aparține punctului 1°;
4° Un străin care locuiește regulat în Franța de mai mult de zece ani și care, fără a trăi în poligamie, este tată sau mamă a unui copil francez minor rezident în Franța, cu condiția ca el să dovedească că contribuie efectiv la întreținere și educația copilului în condițiile prevăzute de art. 371-2 din codul civil din naștere sau de cel puțin un an;
5° Un străin care locuiește în Franța sub protecția titlului de ședere prevăzut de punctul 11° al articolului 12 bis al ordonanței nr. 45-2658 din 2 noiembrie 1945 referitoare la condițiile de intrare și ședere ale străinilor în Franța.
Dispozițiile prevăzute în punctele 3° și 4° nu se aplică totuși atunci când faptele la originea condamnării au fost comise împotriva soțului sau copiilor străinului sau a oricărui copil asupra căruia exercită autoritatea parentală.
Dispozițiile prezentului articol nu se aplică amenințărilor la interesele fundamentale ale națiunii prevăzute de capitolele I, II și IV ale titlului I al cărții IV și de articolele 413-1 la 413-4, 413-10 și 413-11, nici actelor de terorism prevăzute de titlul II al cărții IV, nici infracțiunilor în materia grupurilor de luptă și mișcărilor dizolvate prevăzute de articolele 431-14 la 431-17, nici infracțiunilor în materia monedei false prevăzute de articolele 442-1 la 442-4.»
Invocând art. 8 al Convenției, reclamantul consideră că respingerea cererii sale de ridicare a interzicerii definitive a teritoriului aduce o atingere vieții sale familiale și critică curtea de apel că a dat decizia sa luând ca dată de referință ziua în care interzicerea definitivă a teritoriului a devenit definitivă. Invocând art. 13 al Convenției, el consideră că legea împiedică ca el să poată prezenta o cerere de ridicare a măsurii de interzicere definitivă a teritoriului. În sfârșit, reclamantul susține că măsura de interzicere a teritoriului constituie un tratament inuman și degradant în sensul articolului 3 al Convenției, deoarece fiind toxicoman, ar avea nevoie de însoțire pentru a se vindeca de această dependență de droguri.
1.Motiv tirat din încălcarea articolului 8 al Convenției
Reclamantul denunță o încălcare a articolului 8 al Convenției, redactat după cum urmează:
«1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și a corespondenței sale.
2.Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept, decât pentru atât pe cât este prevăzută de lege și pentru atât pe cât constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, pentru siguranța publică, pentru bunăstarea economică a țării, pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, pentru protecția sănătății sau a moralei, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora.»
Curtea amintește că Convenția nu garantează, ca atare, niciun drept pentru un străin de a intra sau de a rezida pe teritoriul unui anumit stat. Cu toate acestea, excluderea unei persoane dintr-o țară în care trăiesc apropiații ei poate constitui o ingerință în dreptul la respectarea vieții familiale, așa cum este protejat de art. 8 § 1 al Convenției (Moustaquim c. Belgia, hotărâre din 18 februarie 1991, seria A nr. 193, p. 18, § 36; Benhebba c. Franța, nr. 53441/99, § 25, 10 iulie 2003).
O asemenea ingerință încalcă Convenția dacă nu îndeplinește cerințele paragrafului 2 al articolului 8. Trebuie deci să se cerceteze dacă era «prevăzută de lege», inspirată de uno sau mai multor scopuri legitime conform paragrafului menționat, și «necesară într-o societate democratică».
Curtea constată că dacă măsura de interzicere a teritoriului francez a devenit definitivă pe 26 noiembrie 1999, motiv formulat în fața sa nu privește această măsură, ci refuzul cererii de ridicare a măsurii datând din 7 ianuarie 2009. În consecință, pentru a examina chestiunea de a ști dacă reclamantul avea o viață privată și familiară, va reține aceasta din urmă dată (a se vedea Dalia c. Franța, 19 februarie 1998, § 45, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998).
Curtea constată că reclamantul a sosit în Franța la vârsta de nouăsprezece ani și că locuiește acolo de cincisprezece ani. El a fondat o familie acolo, este tată a doi copii care sunt astăzi în vârstă de patru și opt ani. Unii dintre apropiatele sale l-au urmat de asemenea după sosirea sa în Franța. Refuzul cererii de ridicare a măsurii de interzicere definitivă a teritoriului pronunțată în 1999 se analizează deci ca o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții private și familiale.
Curtea observă că refuzul cererii de ridicare era bazat pe o bază legală, și anume articolele L. 541-1 și L. 541-2 din codul de intrare și ședere ale străinilor și al dreptului de azil. De asemenea, nu lasă niciun dubiu că această ingerință urmăreia un scop legitim, și anume apărarea ordinii publice și prevenirea infracțiunilor penale.
Rămâne să se stabilească dacă ingerința litigioasă era necesară într-o societate democratică. În această privință, Curtea amintește că statelor contractante le revine să asigure ordinea publică, în special în exercitarea dreptului lor de a controla, în virtutea unui principiu de drept internațional bine stabilit și fără prejudeciul angajamentelor decurgând pentru ele din tratate, intrarea și șederea non-naționalilor. Ca atare, au facultatea de a expulza delincvenți din rândul acestora. Cu toate acestea, deciziile lor în materia aceasta, în măsura în care ar aduce o atingere unui drept protejat de §1 al articolului 8, trebuie să se dovedească necesare, într-o societate democratică, adică justificate de o nevoie socială imperioasă și, în special, proporționale cu scopul legitim urmărit (a se vedea Dalia c. Franța, cit., § 52; Mehemi c. Franța, 26 septembrie 1997, § 34, Colecția hotărârilor și deciziilor 1997-VI; Boultif c. Elveția, nr. 54273/00, § 46, CEDH 2001-IX; și Slivenko c. Letonia [Marea Cameră], nr. 48321/99, § 113, CEDH 2003-X).
Prin urmare, sarcina Curții constă în a stabili dacă refuzul de a ridica reclamantul de pe măsura litigioasă a respectat o echilibrare justă între interesele în joc, și anume, pe de o parte, dreptul reclamantului la respectarea vieții private și familiale, și pe de altă parte, protecția ordinii publice și prevenirea infracțiunilor penale. Pentru aceasta, ține seama de un anumit număr de elemente, cum ar fi natura și gravitatea infracțiunii comise de reclamant, durata șederii sale în țara gazdă, perioada de timp care a trecut de la infracțiune și conduita reclamantului în această perioadă, situația sa familiară, soliditatea legăturilor sociale, culturale și familiale cu țara gazdă și cu țara de origine (a se vedea, în special, Boultif, cit., § 48; Üner c. Țările de Jos [Marea Cameră], nr. 46410/99, §§ 57-58, CEDH 2006-XII).
Curtea observă mai întâi că reclamantul a intrat clandestin în Franța la vârsta de nouăsprezece ani și că nu și-a regularizat situația, restrângând în mod deșert la obținerea statutului de refugiat politic sub o identitate falsă.
Privitor la situația sa familiară, Curtea observă că când a sosit reclamantul în Franța, era necăsătorit și fără copil. Mama sa, precum și frații și surorile sale l-au urmat ulterior. În 1996, a întâlnit o cetățeană franceză, dar a trăit doar ca și cum ar fi fost în legătură maritală cu ea după ce și-a ispășit pedeapsa de închisoare, din 2001. Curtea observă că în sprijinul cererii sale de ridicare, reclamantul invoca în special că era tată a doi copii. Totuși, rezultă din dosar că această legătură familială esențială a fost țesută în timp ce era sub lovitura unei interziceri definitive a teritoriului francez din 26 noiembrie 1999, copiii fiind născuți în 2002 și 2006. Reclamantul nu ar putea deci să ignores precariatea în care se afla la acea vreme (a se vedea Dalia, cit., § 54). Conform Curții, această situație pe care a creat-o el însuși nu ar putea deci să fie hotărâtoare în prezenta speță.
Privitor la durata șederii reclamantului în țara gazdă și la soliditatea legăturilor sale sociale, culturale și familiale cu această țară, Curtea observă că a sosit în Franța doar la vârsta adultă; nu a petrecut deci copilăria și nu a primit educația acolo. Privitor la legăturile cu Albania, țara sa de origine, reclamantul indică că nu ar mai exista nicio legătură familială. Totuși, dacă pare într-adevăr că unii apropiai ai familiei sale l-au urmat în Franța, Curtea consideră că reclamantul nu demonstrează absența legăturilor sociale și culturale cu Albania, în timp ce a petrecut copilăria și adolescența acolo până la vârsta de nouăsprezece ani; naționalitatea sa albaneză nu este deci o simplă dată juridică. În aceste circumstanțe, ingerința litigioasă nu este la fel de puternică ca cea care ar fi impusă unor persoane născute sau sosite la vârstă fragedă în țara de primire (a se vedea Dalia, cit., § 53, și hotărârea C. c. Belgia din 7 augusztus 1996, Colecția 1996-III, p. 924, § 34).
Curtea observă apoi un alt element important: în 1997, adică doi ani după sosirea sa în Franța, reclamantul, în vârstă de douăzeci și doi de ani, a fost implicat într-un important trafic de droguri la Lyon și urmărit, cu alți indivizi implicați în același trafic, pentru infracțiuni la legislația asupra substanțelor stupefaciente și condamnat la o pedeapsă grea de închisoare. Instanțele au declarat într-adevăr vinovat de achiziție, deținere, vânzare și folosire ilegale de heroină și condamnat la pedeapsa de patru ani de închisoare. Nu este nevoie să reamintim că asemenea infracțiuni revêtent o gravitate sigură și că în materia traficului de droguri, Curtea concepe că statele arată o mare fermitate față de cei care contribuie la răspândirea acestui flagel (Maslov c. Austria [Marea Cameră], nr. 1638/03, § 80, 23 iunie 2008; Dalia, cit., § 54; Medvedyev și alții c. Franța [Marea Cameră], nr. 3394/03, § 81, 29 martie 2010).
Ținând seama de vârsta la care reclamantul a comis aceste infracțiuni, prezenta speță trebuie să se distingă de afacerile care privesc imigranți pe termen lung care au petrecut cea mai mare parte, dacă nu întregul, copilăria și tinerețea în țara de primire, și care au comis infracțiuni la originea măsurii de expulzare în adolescență, afaceri în care Curtea cere motive foarte solide pentru a justifica expulzarea (Maslov, cit., § 75).
Se pare că reclamantul nu a comis alte infracțiuni din condamnare și că, în urma acesteia, a depus eforturi de dezintoxicare și de reintegrare. Cu toate acestea, Curtea consideră că perioada de timp care a trecut de la infracțiuni și conduita reclamantului în această perioadă prezintă mai puțin importanță decât alte criterii, în particular natura și gravitatea infracțiunilor comise, vârsta la care le-a comis, și faptul că a sosit în Franța la vârsta adultă.
Ca considerație suplimentară, Curtea observă că judecătorii de apel au judecat de asemenea că cererea de ridicare a interzicerii teritoriului francez nu îndeplinea condițiile puse de art. 541-2 al codului de intrare și ședere ale străinilor și al dreptului de azil și că reclamantul indica că a format recurs împotriva deciziei de refuz de asignare la reședință și a formulat o nouă cerere în acest sens în fața ministerului Afacerilor Interne. Reclamantul are deci posibilitatea de a depune o nouă cerere de ridicare a teritoriului respectând condițiile fixate de lege și de a exercita un recurs împotriva refuzului de asignare la reședință.
Ținând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că prin refuzul cererii de ridicare a interzicerii teritoriului, autoritățile nu au adus o atingere disproporționată dreptului reclamantului la o viață privată și familiară.
De aici urmează că motiv este vădit nefondat și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
Reclamantul denunță o încălcare a articolelor 3 și 13 ale Convenției. Ținând seama de ansamblul elementelor din posesia sa, și în măsura în care era competentă să cunoască de susțineri formulate, Curtea nu a observat nicio apariție de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară petiția inadmisibilă.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grефier
Președinte
de la requête n
o
48878/09
présentée par Ilirian SALIU
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 15 juin 2010 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Jean-Paul Costa,
Karel Jungwiert,
Rait Maruste,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 7 août 2009,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Ilirian Saliu, est un ressortissant albanais, né le 10
mars
1976 et résidant à Vénissieux. Il est représenté devant la Cour par M
e
J.
Debray, avocat à Lyon.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
En avril 1995, le requérant, âgé de dix-neuf ans, entra clandestinement en France. Sa mère, sa sœur et ses frères le rejoignirent ensuite.
A une date non précisée, le requérant présenta, sous une fausse identité, une demande d’attribution du statut de réfugié politique qui fut rejetée le 25
juillet 1996.
La même année, le requérant rencontra S.H., une ressortissante française.
En 1997, soupçonnés d’être impliqués dans un important trafic de drogue sur la région lyonnaise, le requérant et d’autres individus furent poursuivis pour infractions à la législation sur les produits stupéfiants.
Le 2 décembre 1997, le requérant se présenta spontanément au commissariat de police de Lyon après l’interpellation de plusieurs membres de sa famille. Il fut incarcéré le 4 décembre 1997.
Par un jugement du 11 mars 1999, le tribunal correctionnel de Lyon déclara le requérant coupable d’acquisition, détention, cession et usage illicites d’héroïne et de séjour irrégulier en France, le condamna à une peine de trois ans d’emprisonnement et prononça à son encontre une mesure d’interdiction du territoire français de cinq ans.
Par un arrêt du 26 novembre 1999, la cour d’appel de Lyon réforma partiellement le jugement, portant la peine à quatre ans d’emprisonnement assortie d’une interdiction définitive du territoire français. Sur cette dernière mesure, l’arrêt était motivé comme suit
:
«
Attendu qu’au surplus si chacun a droit au respect des droits tirés de l’article 8 de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales, l’alinéa 2 de l’article 8 de la Convention susvisée et l’article 2 § 3 du protocole additionnel n
o
4 permettent aux juridictions, dans les cas prévus par la loi, d’interdire l’accès du territoire national à un étranger lorsque cette mesure est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la préservation de la santé ou de la morale, comme à la prévention des infractions pénales et spécialement celles relatives à l’usage, la détention, l’acquisition, le transport et l’importation illicites des produits stupéfiants (...)
; que dans ces conditions, l’interdiction définitive du territoire français prononcée à l’encontre des sept condamnés, d’une impérieuse nécessité, n’apporte aucune atteinte disproportionnée aux droits que les intéressés tiendraient de l’article 8 de la Convention susvisée
».
Le 20 décembre 2000, le requérant déposa une requête en relèvement de la mesure d’interdiction du territoire, qui fut rejetée le 20
février 2001.
A une date non précisée, le requérant présenta une nouvelle demande d’attribution du statut de réfugié, qui fut rejetée le 13 mars 2001.
Après avoir purgé sa peine d’emprisonnement jusqu’au 23 février 2001, le requérant vécut maritalement avec S.H. Les 19 février 2002 et 7
novembre 2006, deux enfants naquirent de leur union.
Le 16 septembre 2004, le ministre de l’Intérieur rejeta la demande d’assignation en résidence du requérant, relevant qu’il avait été reconnu coupable d’infraction à la législation sur les stupéfiants, qu’il s’était vu refuser le statut de réfugié et qu’il n’avait pas valablement établi ne pas pouvoir regagner son pays d’origine ni être légalement admissible dans un autre pays.
Les 3 décembre 2004 et 13 juin 2005, sa demande fut à nouveau rejetée.
Le 20 octobre 2006, le requérant sollicita le relèvement de la mesure d’interdiction définitive du territoire, sur le fondement de l’article 8 de la Convention. Il fit valoir qu’il résidait en France avec sa famille depuis octobre 1995, qu’il vivait en concubinage avec une femme de nationalité française depuis 1996, qu’il était père de deux enfants et que ses parents, frères et sœurs vivaient en France.
Le 1
er
juillet 2008, la cour d’appel de Lyon ne fit pas droit à sa requête au motif qu’elle ne remplissait pas les conditions de l’article L. 541-2 du code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile. S’agissant de la violation alléguée de l’article 8 de la Convention, l’arrêt était motivé comme suit
:
«
(...) Il y a lieu de constater qu’aussitôt son arrivée clandestine en France en avril 1995, à l’âge de dix-neuf ans, célibataire, sans enfant ni concubine, il s’est procuré un faux acte de naissance et a, peu de temps après, participé à un trafic d’héroïne et de cocaïne d’envergure afin de financer en partie sa consommation personnelle de drogue, démontrant un certain ancrage dans la délinquance et une volonté délibérée d’enfreindre les lois d’un pays où il prétend s’installer.
Ilirian Saliu qui ne justifie ni même n’allègue appartenir à l’une des catégories d’étrangers énumérés aux articles 131-30-1 et 131-30-2 du code pénal, ne saurait être admis à éluder toute mesure d’éloignement et a fortiori les conditions d’application de l’article L. 541-2 du code de l’entrée et du séjour des étrangers, alors que ses deux enfants sont nés postérieurement à sa condamnation en appel à la mesure d’éloignement du territoire français à titre définitif. Il a ainsi délibérément créé la situation dont il se prévaut. Un tel comportement ne saurait être constitutif de droit en sa faveur.
Alors qu’il séjournait illégalement en France, il a fourni, dans le cadre d’un vaste trafic de produits stupéfiants, de l’héroïne à de nombreux clients durant toute l’année 1997. La cour relevait dans son arrêt de condamnation qu’il était lui-même affilié à un réseau de trafiquants albanais ayant des ramifications internationales et justifiait l’interdiction définitive du territoire français par la nécessité impérieuse d’écarter tout risque de menace grave pour la santé et la sécurité publiques que de tels agissements délictueux faisaient encourir.
Au regard de l’ensemble de ces considérations, l’application des dispositions de l’article L.
541-2 du code de l’entrée et du séjour des étrangers ne constitue ni une restriction excessive au droit d’accès à une juridiction défini par les articles 6 et 13 de la Convention européenne des droits de l’homme et des libertés fondamentales, ni, après avoir examiné la situation personnelle et familiale de l’intéressé, une atteinte disproportionnée aux droits protégés par l’article 8 de ladite Convention.
Ilirian SALIU ne saurait se prévaloir d’une atteinte disproportionnée aux droits à la vie privée et familiale protégés par l’article 8 susvisé, d’autant qu’il indique à la cour avoir formé un recours contre la décision de refus d’assignation à résidence et avoir formulé une nouvelle demande auprès du ministère de l’Intérieur.
»
Le 7 janvier 2009, la Cour de cassation déclara le pourvoi en cassation du requérant non admis.
B.
Le droit interne pertinent
1.Code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile
Article L.
541-1
«
La peine d’interdiction du territoire français susceptible d’être prononcée contre un étranger coupable d’un crime ou d’un délit est régie par les dispositions des articles 131-30, 131-30-1 et 131-30-2 du code pénal ci-après reproduites :
" Art. 131-30 du code pénal.
" Lorsqu’elle est prévue par la loi, la peine d’interdiction du territoire français peut être prononcée, à titre définitif ou pour une durée de dix ans au plus, à l’encontre de tout étranger coupable d’un crime ou d’un délit.
" L’interdiction du territoire entraîne de plein droit la reconduite du condamné à la frontière, le cas échéant, à l’expiration de sa peine d’emprisonnement ou de réclusion.
" Lorsque l’interdiction du territoire accompagne une peine privative de liberté sans sursis, son application est suspendue pendant le délai d’exécution de la peine. Elle reprend, pour la durée fixée par la décision de condamnation, à compter du jour où la privation de liberté a pris fin.
" L’interdiction du territoire français prononcée en même temps qu’une peine d’emprisonnement ne fait pas obstacle à ce que cette peine fasse l’objet, aux fins de préparation d’une demande en relèvement, de mesures de semi-liberté, de placement à l’extérieur, de placement sous surveillance électronique ou de permissions de sortir. (...)
»
Article L. 541-2
«
Il ne peut être fait droit à une demande de relèvement d’une interdiction du territoire que si le ressortissant étranger réside hors de France.
Toutefois, cette disposition ne s’applique pas :
1
o
Pendant le temps où le ressortissant étranger subit en France une peine d’emprisonnement ferme ;
2
o
Lorsque l’étranger fait l’objet d’un arrêté d’assignation à résidence pris en application des articles L. 513-4, L. 523-3, L. 523-4 ou L. 523-5.
»
Article 131-30-1
«
En matière correctionnelle, le tribunal ne peut prononcer l’interdiction du territoire français que par une décision spécialement motivée au regard de la gravité de l’infraction et de la situation personnelle et familiale de l’étranger lorsqu’est en cause
:
1
o
Un étranger, ne vivant pas en état de polygamie, qui est père ou mère d’un enfant français mineur résidant en France, à condition qu’il établisse contribuer effectivement à l’entretien et à l’éducation de l’enfant dans les conditions prévues par l’article 371-2 du code civil depuis la naissance de celui-ci ou depuis au moins un an ;
2
o
Un étranger marié depuis au moins trois ans avec un conjoint de nationalité française, à condition que ce mariage soit antérieur aux faits ayant entraîné sa condamnation, que la communauté de vie n’ait pas cessé depuis le mariage et que le conjoint ait conservé la nationalité française ;
3
o
Un étranger qui justifie par tous moyens qu’il réside habituellement en France depuis plus de quinze ans, sauf s’il a été, pendant toute cette période, titulaire d’une carte de séjour temporaire portant la mention " étudiant " ;
4
o
Un étranger qui réside régulièrement en France depuis plus de dix ans, sauf s’il a été, pendant toute cette période, titulaire d’une carte de séjour temporaire portant la mention " étudiant " ;
5
o
Un étranger titulaire d’une rente d’accident du travail ou de maladie professionnelle servie par un organisme français et dont le taux d’incapacité permanente est égal ou supérieur à 20 %.
»
Article 131-30-2
«
La peine d’interdiction du territoire français ne peut être prononcée lorsqu’est en cause :
1
o
Un étranger qui justifie par tous moyens résider en France habituellement depuis qu’il a atteint au plus l’âge de treize ans ;
2
o
Un étranger qui réside régulièrement en France depuis plus de vingt ans ;
3
o
Un étranger qui réside régulièrement en France depuis plus de dix ans et qui, ne vivant pas en état de polygamie, est marié depuis au moins quatre ans avec un ressortissant français ayant conservé la nationalité française, à condition que ce mariage soit antérieur aux faits ayant entraîné sa condamnation et que la communauté de vie n’ait pas cessé depuis le mariage ou, sous les mêmes conditions, avec un ressortissant étranger relevant du 1
o
;
4
o
Un étranger qui réside régulièrement en France depuis plus de dix ans et qui, ne vivant pas en état de polygamie, est père ou mère d’un enfant français mineur résidant en France, à condition qu’il établisse contribuer effectivement à l’entretien et à l’éducation de l’enfant dans les conditions prévues par l’article 371-2 du code civil depuis la naissance de celui-ci ou depuis au moins un an ;
5
o
Un étranger qui réside en France sous couvert du titre de séjour prévu par le 11
o
de l’article 12 bis de l’ordonnance n
o
45-2658 du 2 novembre 1945 relative aux conditions d’entrée et de séjour des étrangers en France.
Les dispositions prévues au 3
o
et au 4
o
ne sont toutefois pas applicables lorsque les faits à l’origine de la condamnation ont été commis à l’encontre du conjoint ou des enfants de l’étranger ou de tout enfant sur lequel il exerce l’autorité parentale.
Les dispositions du présent article ne sont pas applicables aux atteintes aux intérêts fondamentaux de la nation prévus par les chapitres Ier, II et IV du titre Ier du livre IV et par les articles 413-1 à 413-4, 413-10 et 413-11, ni aux actes de terrorisme prévus par le titre II du livre IV, ni aux infractions en matière de groupes de combat et de mouvements dissous prévues par les articles 431-14 à 431-17, ni aux infractions en matière de fausse monnaie prévues aux articles 442-1 à 442-4.
»
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant estime que le rejet de sa demande en relèvement de l’interdiction définitive du territoire porte atteinte à sa vie familiale et reproche à la cour d’appel d’avoir rendu sa décision en se plaçant à la date à laquelle l’interdiction définitive du territoire est devenue définitive. Invoquant l’article 13 de la Convention, il estime que la loi fait obstacle à ce qu’il puisse présenter une requête en relèvement de la mesure d’interdiction définitive du territoire. Enfin, le requérant allègue que la mesure d’interdiction du territoire constitue un traitement inhumain et dégradant au sens de l’article 3 de la Convention puisqu’étant toxicomane, il aurait besoin d’un accompagnement en vue de se délivrer de cette addiction aux drogues.
1.Grief tiré de la violation de l’article 8 de la Convention
Le requérant dénonce une violation de l’article 8 de la Convention qui se lit comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
La Cour rappelle que la Convention ne garantit, comme tel, aucun droit pour un étranger d’entrer ou de résider sur le territoire d’un pays déterminé. Toutefois, exclure une personne d’un pays où vivent ses parents proches peut constituer une ingérence dans le droit au respect de la vie familiale, tel que protégé par l’article
8 § 1 de la Convention (
Moustaquim c.
Belgique
, arrêt du 18 février 1991, série A n
o
193, p.
18, §
36
, Benhebba c. France
,
n
o
53441/99, § 25, 10 juillet 2003).
Pareille ingérence enfreint la Convention si elle ne remplit pas les exigences du paragraphe 2 de l’article 8. Il faut donc rechercher si elle était «
prévue par la loi
», inspirée par un ou plusieurs buts légitimes au regard dudit paragraphe, et «
nécessaire dans une société démocratique
».
La Cour constate que si la mesure d’interdiction du territoire français est devenue définitive le 26 novembre 1999, le grief formulé devant elle porte non pas sur cette mesure mais sur le refus de la demande en relèvement de la mesure datant du 7 janvier 2009. En conséquence, pour examiner la question de savoir si le requérant avait une vie privée et familiale, elle retiendra cette dernière date (voir
Dalia c. France
, 19 février 1998, § 45,
Recueil des arrêts et décisions
1998).
La Cour constate que le requérant est arrivé en France à l’âge de dix-neuf ans et qu’il y réside depuis quinze ans. Il y a fondé une famille, il est père de deux enfants qui sont âgés aujourd’hui de quatre et huit ans. Certains de ses proches l’ont également rejoint après son arrivée en France. Le rejet de la demande en relèvement de la mesure de l’interdiction définitive du territoire prononcée en 1999 s’analyse donc en une ingérence dans le droit du requérant au respect de sa privée et familiale.
La Cour relève que le rejet de la demande en relèvement reposait sur une base légale, à savoir les articles L. 541-1 et L. 541-2 du code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile. Par ailleurs, il ne fait aucun doute que cette ingérence poursuivait un but légitime, à savoir la défense de l’ordre public et la prévention des infractions pénales.
Reste à savoir si l’ingérence litigieuse était nécessaire dans une société démocratique. A cet égard, la Cour rappelle qu’il incombe aux Etats contractants d’assurer l’ordre public, en particulier dans l’exercice de leur droit de contrôler, en vertu d’un principe de droit international bien établi et sans préjudice des engagements découlant pour eux des traités, l’entrée et le séjour des non-nationaux. A ce titre, ils ont la faculté d’expulser les délinquants parmi ceux-ci. Toutefois, leurs décisions en la matière, dans la mesure où elles porteraient atteinte à un droit protégé par le paragraphe
1 de l’article
8, doivent se révéler nécessaires, dans une société démocratique, c’est-à-dire justifiées par un besoin social impérieux et, notamment, proportionnées au but légitime poursuivi (voir
Dalia c. France
, précité, §
52,
Mehemi c. France
, 26 septembre 1997, § 34,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
VI,
Boultif c. Suisse
, n
o
‑
IX et
Slivenko c. Lettonie
[GC], n
o
‑
X).
Aussi la tâche de la Cour consiste-t-elle à déterminer si le refus de relever le requérant de la mesure litigieuse a respecté un juste équilibre entre les intérêts en présence, à savoir, d’une part, le droit du requérant au respect de sa vie privée et familiale, et, d’autre part, la protection de l’ordre public et la prévention des infractions pénales. A cette fin, elle prend en compte un certain nombre d’éléments tels que la nature et la gravité de l’infraction commise par le requérant, la durée de son séjour dans le pays hôte, le laps de temps qui s’est écoulé depuis l’infraction et la conduite du requérant durant cette période, sa situation familiale, la solidité des liens sociaux, culturels et familiaux avec le pays hôte et avec le pays d’origine (voir, notamment,
Boultif
, précité,
Üner c. Pays-Bas
[GC], n
o
46410/99, §§
‑
XII).
La Cour relève tout d’abord que le requérant est entré clandestinement en France à l’âge de dix-neuf ans et qu’il n’a pas régularisé sa situation, s’étant notamment vainement contenté d’obtenir le statut de réfugié politique sous une fausse identité.
S’agissant de sa situation familiale, la Cour note que lorsque le requérant est arrivé en France, il était célibataire et sans enfant. Sa mère, ainsi que ses frères et sœurs l’ont ensuite rejoint. En 1996, il a rencontré une ressortissante française mais il n’a vécu maritalement avec elle qu’après avoir purgé sa peine d’emprisonnement, à partir de 2001. La Cour relève qu’à l’appui de sa demande en relèvement, le requérant faisait notamment valoir qu’il était père de deux enfants. Or, il ressort du dossier que cette attache familiale essentielle a été tissée alors qu’il était sous le coup d’une interdiction définitive du territoire français depuis le 26
novembre 1999, les enfants étant nés en 2002 et 2006. Le requérant ne pouvait donc ignorer la précarité dans laquelle il se trouvait à l’époque (voir
Dalia
, précité, § 54). Selon la Cour, cette situation qu’il a lui-même créée ne saurait donc être déterminante en l’espèce.
S’agissant de la durée du séjour du requérant dans le pays hôte et de la solidité de ses liens sociaux, culturels et familiaux avec ce pays, la Cour relève qu’il n’est arrivé en France qu’à l’âge adulte
; il n’y a donc pas passé son enfance et n’y a pas reçu son éducation. Quant aux liens avec l’Albanie, son pays d’origine, le requérant indique qu’il n’y aurait plus aucune attache familiale. Or, s’il apparaît en effet que certains proches de sa famille l’ont rejoint en France, la Cour estime que le requérant ne démontre pas l’absence de liens sociaux et culturels avec l’Albanie alors qu’il y a passé son enfance ainsi que son adolescence jusqu’à l’âge de dix-neuf ans
; sa nationalité albanaise n’est donc pas une simple donnée juridique. Dans ces circonstances, l’ingérence litigieuse n’est pas aussi forte que celle qui serait imposée à des personnes nées ou arrivées en bas âge dans le pays d’accueil (voir
Dalia
, précité, § 53, et l’arrêt
du 7 août 1996
, Recueil
1996-III, p.
924, §
34).
La Cour relève ensuite un autre élément important
: en 1997, soit deux ans après son arrivée en France, le requérant, alors âgé de vingt-deux ans, a été impliqué dans un important trafic de drogue sur Lyon et poursuivi, avec d’autres individus impliqués dans ce même trafic, pour infractions à la législation sur les stupéfiants et condamné à une lourde peine d’emprisonnement. Les juridictions correctionnelles l’ont en effet déclaré coupable d’acquisition, de détention, cession et usage illicites d’héroïne et condamné à la peine de quatre ans d’emprisonnement. Nul n’est besoin de rappeler que de telles infractions revêtent une gravité certaine et qu’en matière de trafic de drogue, la Cour conçoit que les Etats fassent preuve d’une grande fermeté à l’égard de ceux qui contribuent à la propagation de ce fléau (
Maslov c. Autriche
[GC], n
o
1638/03, § 80, 23 juin 2008,
Dalia
, précité, § 54,
Medvedyev et autres
c
.
France
[GC], n
o
3394/03, § 81, 29
mars 2010).
Compte tenu de l’âge auquel le requérant a commis ces infractions, la présente espèce doit être distinguée des affaires qui concernent des immigrés de longue durée qui ont passé la majeure partie, sinon l’intégralité, de leur enfance et de leur jeunesse dans le pays d’accueil, et qui ont commis des infractions à l’origine de la mesure d’expulsion pendant leur adolescence, affaires dans lesquelles la Cour exige de très solides raisons pour justifier l’expulsion (
Maslov
, précité, § 75).
Il semble que le requérant n’ait pas commis d’autres infractions depuis sa condamnation et qu’il ait, à la suite de celle-ci, fait des efforts de désintoxication et de réintégration. Néanmoins, la Cour estime que le laps de temps écoulé depuis les infractions et la conduite du requérant pendant cette période revêtent moins d’importance que les autres critères, en particulier la nature et la gravité des infractions commises, l’âge auquel il les a commises, et le fait qu’il soit arrivé en France à l’âge adulte.
A titre surabondant, la Cour relève que les juges d’appel ont également jugé que la requête en relèvement de l’interdiction du territoire français ne remplissait pas les conditions posées à l’article 541-2 du code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile et que le requérant indiquait avoir formé un recours contre la décision de refus d’assignation à résidence et formulé une nouvelle demande en ce sens au ministère de l’Intérieur. Le requérant a donc la possibilité de déposer une nouvelle demande en relèvement de territoire en respectant les conditions fixées par la loi et d’exercer un recours contre le refus d’assignation à résidence.
Eu égard à ce qui précède, la Cour estime qu’en rejetant la demande en relèvement de l’interdiction du territoire, les autorités n’ont pas porté une atteinte disproportionnée au droit du requérant à une vie privée et familiale.
Il s’ensuit que le grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Le requérant dénonce une violation des articles 3 et 13 de la Convention. Compte
tenu de l’ensemble des éléments en sa
possession, et dans la mesure où elle était compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de
violation des
droits et libertés garantis par la
Convention ou ses
Protocoles.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président