Tisset împotriva Franței

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 60681/10 prezentate de Jean-Christian TISSET împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 12 aprilie 2011 într-o Cameră compusă din Dean Spielmann, președinte, Elisabet Fura, Jean-Paul Costa, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, Ann Power, Ganna Yudkivska, judecători și Stephen Phillips; grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 20 octombrie 2010, după ce a deliberat, pronunță următoarea decizie: reclamantul, dl Jean-Creștin Țisset, este un cetățean francez, născut în 1971 și rezident la Paris. El este reprezentat în fața Curții de către dl Spinosi, avocat în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație.

La 15 octombrie 2008, în urma unei anchete preliminare, Parchetul din Marsilia a decis să deschidă o informare judiciară în legătură cu fapte care intră sub incidența legislației privind drogurile. În cadrul acestei proceduri, reclamantul a fost arestat la 19 octombrie 2009 și reținut timp de șaizeci și cinci de ore în timpul cărora a fost audiat de mai multe ori. În timpul reținerii sale, a recunoscut implicarea sa într-o rețea de trafic de droguri; nu a putut beneficia de asistența unui avocat. La sfârșitul acestei măsuri, 22 În octombrie 2009, acesta a fost plasat sub mandat de depunere, iar la 5 februarie 2010, a fost pus sub acuzare pe numele administratorilor de achiziții, detenție, transport, ofertă, vânzare de produse narcotice și asociație de răufăcători în vederea comiterii de infracțiuni penale de 10 ani de închisoare.

În aceeași zi, el a înaintat o cerere la camera de l'inginerie pentru a exclude aplicarea art. 63-4 din Codul de procedură penală și pentru a dispune pronunțarea nulității proceselor-d' audiție stabilite în timpul detenției, precum și a actelor ulterioare. Acesta susținea, în special, că faptul de a se adresa unui avocat în timpul custodiei sale era contrară articolelor 6 alineatul (1) și 3 din convenție, astfel cum au fost interpretate de jurisprudența recentă a Curții (a se vedea partea din dreptul intern relevantă).

La 11 martie 2010, instanța judecătorească responsabilă cu ancheta a emis o ordonanță de trimitere a recurentului în fața tribunalului corecțional din Marsilia pentru a fi judecat pe fond prin hotărârea din 1 martie 2010. aprilie 2010, camera de l'inginerie a instanței judecătorești judecătorești din Aix-en-Provence a respins această argumentație, pe motiv că instanța națională nu era obligată de jurisprudența Curții pronunțată împotriva unui stat de care nu depindea și că, în absența unei condamnări a Franței asupra asistenței concrete și efective a avocatului încă din prima oră de luare în custodie publică, motivul nu putea decât să fie respins. Pe de altă parte, camera de laminare a considerat că condițiile în care se afla în custodia reclamantului erau conforme cu dreptul intern.

Reclamantul a formulat un recurs în casație, în care susținea în special că lipsa accesului la o instanță era contrară articolului 6 din convenție. Prin hotărârea din 19 octombrie 2010, Curtea de Casație a respins recursul în aceste termeni.

În acest sens, camera de l'injurii a ignorat textul convențional (...) din care rezultă că, cu excepția unor excepții justificate din motive imperative care țin de circumstanțele speciale ale speței, și nu numai de natura infracțiunii sau a infracțiunii reprobabile, orice persoană suspectată de a fi comis o infracțiune trebuie, încă de la începutul custodiei, să fie informată cu privire la dreptul de a se tăcea și de a beneficia, cu excepția cazului în care se deliberează neechivoc, de dreptul de a deține un avocat Cu toate acestea, în cazul în care aceste norme de procedură nu pot fi aplicate imediat unei detenții de conduită în conformitate cu dispozițiile legislative în vigoare în momentul punerii sale în aplicare, fără a aduce atingere principiului securității juridice și bunei administrări a justiției.

Aceste norme intră în vigoare la data intrării în vigoare a legii, în conformitate cu Decizia Consiliului Constituțional din 30 iulie 2010, de modificare a regimului juridic al detenției sau, până la 1 iulie 2011. La 13 ianuarie 2011, tribunalul corecțional din Marsilia l-a condamnat pe reclamant, care a făcut apel la această condamnare, iar procedura este în curs de desfășurare. Orice persoană aflată în custodie este informată imediat de către un ofițer de poliție judiciară sau, sub controlul acestuia, de către un ofițer de poliție judiciară, cu privire la natura la care se referă ancheta, cu privire la drepturile menționate la articolele 63-2, 63-3 și 63-4, precum și cu privire la durata detenției prevăzute la art. 63 (...).

art. 63-4 alineatul (1) De la începutul custodiei, persoana poate solicita să se consulte cu un avocat. În cazul în care nu este în măsură să desemneze unul sau în cazul în care avocatul ales nu poate fi contactat, ea poate solicita acestuia să i se dea un mandat de către șervețel. art. 63-4 alineatul (7) În cazul în care persoana este ținută la vedere pentru o infracțiune [legată de traficul de droguri], interviul cu un avocat nu poate interveni decât la expirarea unui termen de 60 de ore. Procurorul Republicii este informat cu privire la calificarea faptelor reținute de anchetatori imediat ce este informat de aceștia din urmă cu privire la luarea în custodie.art. 706-88 (...) Persoana a cărei custodie este prelungită (...) poate solicita în mod direct cu un avocat, în conformitate cu procedurile prevăzute la art. 63-4, la sfârșitul celei de-a patruzeci și patra ore și apoi al celei de-a șaizeci și douăsprezecea ore a măsurii.

(...) Cu toate acestea, în cazul în care ancheta se referă la [infracțiuni și infracțiuni de trafic de droguri], interviul cu un avocat nu poate interveni decât la sfârșitul celei de-a șaizeci și douăsprezecea ore (...) În decizia sa nr. 2010-14/22 QPC din 30 iulie 2010 , Consiliul Constituțional, sesizat cu o chestiune prioritară de constituționalitate referitoare la conformitatea dispozițiilor care reglementează reținerea, a declarat mai multe dintre acestea [în special articolele 63-1 și 63-4 alineatul (1) ] care nu sunt conforme cu Constituția și le-a abrogat. iulie 2011 data abrogării, pentru a permite legiuitorului să modifice regimul de custodie.

Cu toate acestea, Consiliul Constituțional a considerat că nu era necesar să se pronunțe asupra conformității art. 63-4 alin. (7) din Codul de procedură penală cu Constituția, din moment ce a validat anterior această dispoziție într-o decizie din 2 martie 2004. Invocând articolele 6 și 13 din Convenția combinată, reclamantul consideră că: că, refuzând să pronunțe anularea actelor stabilite în timpul custodiei, Curtea de Casație nu a tras consecințele încălcării dreptului la un proces echitabil pe care l-a constatat în mod expres în hotărârea sa și astfel l-a privat pe reclamant de dreptul la o acțiune efectivă. Invocând art. 1 din Convenție, el consideră că, prin refuzul de a face o aplicare imediată a acestui text, prin necunoașterea supremației sale asupra legii interne, Curtea de Casație i-a negat un efect direct în dreptul intern.

Reclamantul consideră că hotărârea pronunțată la 19 octombrie 2010 de Curtea de Casație, prin respingerea recursului său, și-a încălcat drepturile la un proces echitabil și la o cale de atac eficientă, astfel cum sunt garantate prin articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, ale căror pasaje relevante se citesc după cum urmează art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.

Comitetul consideră, de asemenea, că, prin recunoașterea faptului că procedura urmată împotriva sa a încălcat dispozițiile art. 6 din Convenție și prin refuzul de a anula actele în cauză, Curtea de Casație a încălcat art. 1 din Convenție, care se citește astfel. Înaltele P ă r ț i contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și liber t ă ț ile definite în titlul I din (...) Conven ț ia Cu r ț ii consideră că t ă ț iul întemeiat pe art. 1 din Convenție se confundă cu cel întemeiat pe c on d i s p o zi ț ii le în c on d i ț ii le în c on d i s p o zi ț ii le în c on d i s p o zi ț ii le în c o n d i s p o zi ț ii le în c o n d i s p o zi ț ii le ă r ț ii le în c on a ț ii le . Curtea constată că prezenta hotărâre se referă în principal la hotărârea pronunțată de Curtea de Casație, în măsura în care acesta respinge recursul după ce a constatat totuși o încălcare a articolului 6 din Convenție pentru neîndeplinire de către un avocat.

Curtea reamintește jurisprudența sa constantă în temeiul căreia examinarea legalității unei proceduri trebuie să se facă în lumina întregii proceduri (a se vedea în special John Murray c. Regatul Unit, 8 februarie 1996, § 63, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1996-I). Conformitatea unui proces cu principiile prevăzute la art. 6 din Convenție trebuie examinată pe baza întregii proceduri, cu excepția cazului în care un incident sau un anumit aspect au fost semnificative sau au avut o importanță atât de mare încât constituie un element decisiv pentru aprecierea generală a întregului proces.

Este important să se menționeze că, chiar și în astfel de cazuri, este pe baza procesului în ansamblul său că este necesar să se decidă dacă cauza a fost ascultată în mod echitabil (Mitterrand c. Franța (dec.), nr 39344/04, 7 noiembrie 2006; a se vedea, de asemenea, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 46, CEDH 1999-II, Imbrioscia c. Elveția, 24 noiembrie 1993, § 38, seria A n 275, și Miailhe c. Franța (n , 26 septembrie 1996, § 43, Rec., 1996-IV.). În speță, Curtea constată că, în cazul în care procedura prin care reclamantul a contestat condițiile de custodia sa este încheiată prin respingerea recursului său, reclamantul nu a fost încă judecat definitiv pe fondul cauzei.

Or, în caz de relaxare, el și-ar pierde calitatea de victimă (a se vedea mutatis mutandis Banglame c. Belgia (dec.), nr 16147/08, 2 martie 2010). Prin urmare, Curtea consideră că cererea este prematură și că aceasta trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stephen Phillips Dean Spielmann Grefier Adjunct Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 60681/10 présentée par Jean-Christian TISSET contre la France La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 12 avril 2011 en une Chambre composée de : Dean Spielmann, président, Elisabet Fura, Jean-Paul Costa, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Ann Power, Ganna Yudkivska, juges, et de Stephen Phillips, greffier adjoint de section, Vu la requête susmentionnée introduite le 20 octobre 2010, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Jean-Christian Tisset, est un ressortissant français, né en 1971 et résidant à Paris. Il est représenté devant la Cour par M e P. Spinosi, avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation.

A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le 15 octobre 2008, à la suite d’une enquête préliminaire, le parquet de Marseille décida d’ouvrir une information judiciaire pour des faits d’infraction à la législation sur les stupéfiants. Dans le cadre de cette procédure, le requérant fut interpellé le 19 octobre 2009 et placé en garde à vue pendant soixante-cinq heures au cours desquelles il fut auditionné à plusieurs reprises. Durant sa garde à vue, il reconnut son implication dans un réseau de trafic de stupéfiants ; il ne put bénéficier de l’assistance d’un avocat. A l’issue de cette mesure, le 22 octobre 2009, il fut placé sous mandat de dépôt.

Le 5 février 2010, il fut mis en examen des chefs d’acquisition, détention, transport, offre, cession de produits stupéfiants et association de malfaiteurs en vue de commettre des délits punis de dix ans d’emprisonnement. Le jour même, il déposa une requête auprès de la chambre de l’instruction afin de faire écarter l’application de l’article 63-4 du code de procédure pénale et de faire prononcer la nullité des procès-verbaux d’audition établis au cours de la garde à vue, ainsi que des actes subséquents. Il soutenait notamment que l’impossibilité de s’entretenir avec un avocat au cours de sa garde à vue était contraire aux articles 6 §§ 1 et 3 de la Convention tels qu’interprétés par la jurisprudence récente de la Cour (voir la partie « droit interne pertinent »). Le 11 mars 2010, le juge d’instruction en charge de l’enquête rendit une ordonnance de renvoi du requérant devant le tribunal correctionnel de Marseille pour y être jugé sur le fond.

Par un arrêt du 1 er avril 2010, la chambre de l’instruction de la cour d’appel d’Aix-en-Provence rejeta cette argumentation, au motif que le juge national n’était pas lié par la jurisprudence de la Cour rendue contre un Etat dont il ne dépend pas, et qu’en l’absence de condamnation de la France sur l’assistance concrète et effective de l’avocat dès la première heure de garde à vue, le moyen ne pouvait qu’être rejeté. La chambre de l’instruction estima par ailleurs que les conditions dans lesquelles s’était déroulée la garde à vue du requérant étaient conformes au droit interne. Le requérant forma un pourvoi en cassation, dans lequel il soutint notamment que le défaut d’accès à un tribunal était contraire à l’article 6 de la Convention.

Par un arrêt du 19 octobre 2010, la Cour de cassation rejeta le pourvoi en ces termes : « Attendu qu’en se prononçant ainsi, la chambre de l’instruction a méconnu le texte conventionnel (...) d’où il résulte que, sauf exceptions justifiées par des raisons impérieuses tenant aux circonstances particulières de l’espèce, et non à la seule nature du crime ou du délit reproché, toute personne soupçonnée d’avoir commis une infraction doit, dès le début de la garde à vue, être informée du droit de se taire et bénéficier, sauf renonciation non équivoque, de l’assistance d’un avocat ; Attendu que, toutefois, l’arrêt n’encourt pas la censure, dès lors que ces règles de procédure ne peuvent s’appliquer immédiatement à une garde à vue conduite dans le respect des dispositions législatives en vigueur lors de sa mise en œuvre, sans porter atteinte au principe de sécurité juridique et à la bonne administration de la justice.

Que ces règles prendront effet lors de l’entrée en vigueur de la loi devant, conformément à la décision du Conseil constitutionnel du 30 juillet 2010, modifier le régime juridique de la garde à vue ou, au plus tard, le 1 er juillet 2011. » Le 13 janvier 2011, le tribunal correctionnel de Marseille condamna le requérant. Celui-ci interjeta appel de cette condamnation. La procédure est actuellement pendante. B. Le droit et la pratique internes pertinents Le code de procédure pénale se lit ainsi : Article 63-1 « Toute personne placée en garde à vue est immédiatement informée par un officier de police judiciaire, ou, sous le contrôle de celui-ci, par un agent de police judiciaire, de la nature de l’infraction sur laquelle porte l’enquête, des droits mentionnés aux articles 63-2, 63-3 et 63-4 ainsi que des dispositions relatives à la durée de la garde à vue prévues par l’article 63 (...).

» Article 63-4, alinéa 1 er « Dès le début de la garde à vue, la personne peut demander à s’entretenir avec un avocat. Si elle n’est pas en mesure d’en désigner un ou si l’avocat choisi ne peut être contacté, elle peut demander qu’il lui en soit commis un d’office par le bâtonnier. » Article 63-4, alinéa 7 « Si la personne est gardée à vue pour une infraction [liée au trafic de stupéfiants], l’entretien avec un avocat ne peut intervenir qu’à l’issue d’un délai de soixante ‑ douze heures. Le procureur de la République est avisé de la qualification des faits retenue par les enquêteurs dès qu’il est informé par ces derniers du placement en garde à vue. » Article 706-88 « (...) La personne dont la garde à vue est prolongée (...) peut demander à s’entretenir avec un avocat, selon les modalités prévues par l’article 63-4, à l’issue de la quarante-huitième heure puis de la soixante-douzième heure de la mesure.

(...) Toutefois, lorsque l’enquête porte sur [des crimes et délits de trafic de stupéfiants], l’entretien avec un avocat ne peut intervenir qu’à l’issue de la soixante-douzième heure (...) » Dans sa décision n o 2010-14/22 QPC du 30 juillet 2010 , le Conseil constitutionnel, saisi d’une question prioritaire de constitutionnalité relative à la conformité des dispositions régissant la garde à vue, a déclaré plusieurs d’entre elles (notamment les articles 63-1 et 63-4 alinéa 1 er ) non conformes à la Constitution et les a abrogées. Il a néanmoins reporté au 1 er juillet 2011 la date de cette abrogation, afin de permettre au législateur de modifier le régime de la garde à vue.

Toutefois, le Conseil constitutionnel a considéré qu’il n’y avait pas lieu de statuer sur la conformité de l’article 63-4 alinéa 7 du code de procédure pénale avec la Constitution, dès lors qu’il avait précédemment validé cette disposition dans une décision du 2 mars 2004. GRIEFS Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention combinés, le requérant estime qu’en refusant de prononcer l’annulation des actes établis au cours de la garde à vue, la Cour de cassation n’a pas tiré les conséquences de la violation du droit à un procès équitable qu’elle a pourtant expressément constaté dans son arrêt et ainsi privé le requérant du droit à un recours effectif. Invoquant l’article 1 de la Convention, il considère qu’en refusant de faire une application immédiate de ce texte, en méconnaissance de sa primauté sur la loi interne, la Cour de cassation lui a nié un effet direct en droit interne.

EN DROIT Le requérant considère que l’arrêt rendu le 19 octobre 2010 par la Cour de cassation, rejetant son pourvoi, a méconnu ses droits à un procès équitable et à un recours effectif, tels que garantis par les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, dont les passages pertinents se lisent comme suit : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

» Il estime également qu’en reconnaissant que la procédure suivie à son encontre avait violé les dispositions de l’article 6 de la Convention et en refusant d’annuler les actes litigieux, la Cour de cassation a méconnu l’article 1 de la Convention qui se lit ainsi : « Les Hautes Parties contractantes reconnaissent à toute personne relevant de leur juridiction les droits et libertés définis au titre I de la (...) Convention : » La Cour considère que le grief tiré de l’article 1 er de la Convention se confond avec celui tiré de l’ineffectivité du recours en cassation et décide de le joindre à ce dernier. La Cour observe d’emblée que la présente requête concerne principalement l’arrêt rendu par la Cour de cassation, dans la mesure où celui-ci rejette le pourvoi après avoir toutefois constaté une violation de l’article 6 de la Convention pour défaut d’assistance du requérant par un avocat.

La Cour rappelle sa jurisprudence constante en vertu de laquelle l’examen de l’équité d’une procédure doit se faire à la lumière de l’ensemble de la procédure (voir notamment John Murray c. Royaume-Uni , 8 février 1996, § 63, Recueil des arrêts et décisions 1996-I). La conformité d’un procès aux principes posés par l’article 6 de la Convention doit être examinée sur la base de l’ensemble de la procédure, sauf si un incident ou un aspect particulier ont été marquants ou ont revêtu une importance telle qu’ils constituent un élément décisif pour l’appréciation générale de l’ensemble du procès.

Il est important de relever que, même en pareil cas, c’est sur la base du procès dans son ensemble qu’il convient de décider si la cause a été entendue équitablement ( Mitterrand c. France (déc.), n o 39344/04, 7 novembre 2006 ; voir aussi Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 46, CEDH 1999-II, Imbrioscia c. Suisse , 24 novembre 1993, § 38, série A n o 275, et Miailhe c. France (n o 2) , 26 septembre 1996, § 43, Recueil 1996-IV). En l’espèce, la Cour constate que si la procédure par laquelle le requérant a contesté les conditions de sa garde à vue s’est achevée par le rejet de son pourvoi, le requérant n’a toutefois pas encore été jugé définitivement sur le fond de l’affaire.

Or, en cas de relaxe, il perdrait sa qualité de victime (voir, mutatis mutandis , Bouglame c. Belgique (déc.), n o 16147/08, 2 mars 2010). Par conséquent, la Cour considère que la requête est prématurée et qu’elle doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Stephen Phillips Dean Spielmann Greffier adjoint Président