recursuluI nr. 59241/09
depus de Gustavo PEREZ CARBALLO VILLAR
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), ședință la 24 mai 2011 într-o cameră compusă din:
Dean Spielmann,
președinte,
Elisabet Fura,
Jean-Paul Costa,
Karel Jungwiert,
Boštjan M. Zupančič,
Mark Villiger,
Ganna Yudkivska,
judecători,
și Claudia Westerdiek,
grefieră de secțiune,
Având în vedere recursul susmenționat depus la 2 octombrie 2009,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
FAPTE
Reclamantul, domnul Gustavo Perez Carballo Villar, este un cetățean spaniol, născut în 1973 și locuitor la Metz. El este reprezentat în fața Curții de avocatul Wacquez din Strasbourg.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
La momentul faptelor, reclamantul era în special conducător al unei societăți de bursă din Madrid. El a fost nominalizat ca parte de către șoferul și pasagerul unui vehicul oprit la granița franco-luxemburgheză de către vameșii francezi. În acest vehicul, pus la dispoziția unei societăți care aparține reclamantului, vameșii au descoperit un carton conținând aproape doi milioane de euro în bancnote de cincizeci de euro. Investigațiile naționale și internaționale au scos în evidență existența unui sistem organizat la nivel european de spălare a banilor provenind dintr-un trafic de stupefiante.
La 15 octombrie 2008, un mandat de arestare internațional a fost emis împotriva reclamantului. La 20 octombrie următor, el a fost arestat în Spania și lăsat în libertate sub control judiciar.
La 11 decembrie 2008, Audiența națională spaniolă a pronunțat o decizie în vederea remiterii reclamantului la Franța.
La 26 ianuarie 2009, ca urmare a unei interogații de primă apariție, reclamantul a fost pus în examen în Franța pentru infracțiuni de nesocotire a obligațiilor declarative, spălare a banilor în grupare infracțională cu bani provenind din trafic de stupefiante și asociere infracțională.
În aceeași zi, judecătorul libertăților și detenției l-a plasat în detenție provizorie la centrul penitenciar din Metz-Queuleu. Reclamantul a apelat ordinul de măsură, care a fost confirmat de camera de instrucție a curții de apel din Nancy la 5 februarie 2009.
Reclamantul a fost supus unei expertize medicale. Din 2006, el este infectat cu virusul imunodeficienței umane (HIV) multrezistent și beneficiază de o triterapie.
La 5 februarie 2009, medicul desemnat de judecător a depus raportul, concluzionând la compatibilitatea stării de sănătate a reclamantului cu detenția, sub rezerva optimizării livrării tratamentului zilnic care trebuia administrat în trei doze la ore fixe.
Reclamantul a solicitat o contra-expertiză.
La 9 februarie 2009, șeful serviciului de hematologie al centrului spitalicesc regional din Metz, doctorul C., a modificat tratamentul reclamantului înlocuind un medicament cu altul.
La 13 februarie 2009, reclamantul a depus o cerere de eliberare, care a fost respinsă de judecătorul libertăților și detenției. Această decizie a fost confirmată la 19 martie 2009.
La 10 martie 2009, la cererea expertului, reclamantul a fost supus unei evaluări imunologice.
La 19 martie 2009, expertul a depus concluziile referitoare la contra-expertiza medicală a reclamantului. Acesta din urmă a solicitat o completare a expertizei, care i-a fost acordată.
La 23 martie 2009, reclamantul a fost supus unui test de supraveghere virologică și imunologică.
La 27 martie 2009, expertul a depus concluziile referitoare la completarea expertizei. El a estimat rezultatele foarte satisfacătoare din punct de vedere imunologic și a confirmat compatibilitatea stării de sănătate a reclamantului cu detenția, cu aceleași rezerve ca anterior (supraveghere regulată și apropiată a statusului imunologic; urmărirea sarcinii virale cu reevaluare terapeutică rapidă în caz de intolerință constatată la noul tratament; management terapeutic adaptat sindromului anxio-depresiv identificabil la reclamant).
La 8 aprilie 2009, reclamantul a depus o nouă cerere de eliberare, care a fost respinsă.
La 21 aprilie 2009, judecătorul de instrucție l-a interogat, în prezența avocaților și a unui interpret în limba spaniolă. La sfârșitul interogării, reclamantul a remis o copie a analizei de microbiologie medicală judecătorului, în timp ce se plângea de schimbarea medicamentului.
La 27 aprilie 2009, reclamantul a depus o cerere pentru a contesta tratamentul la direcția departamentală a afacerilor sanitare și sociale din Moselle.
Judecătorul de instrucție a ordonat o nouă expertiză medicală.
La 14 mai 2009, raportul de expertiză a fost depus. Expertul a considerat în special că terapia pusă în aplicare la unitatea de consultații și îngrijiri ambulatorii era adaptată evoluției stării de sănătate a reclamantului, tratamentul antirętroviral livrat răspunzând perfect recomandărilor internaționale consensuale pentru tratamentul afecțiunii HIV. În plus, s-a pronunțat asupra consecințelor medicale pe care creșterea sarcinii virale era susceptibilă să le producă pentru reclamant și înconjurul lui, analizând situația reclamantului, schimbarea tratamentului antirətroviral și recomandând remedii specifice în caz de pericol. În concluzie, a confirmat compatibilitatea stării de sănătate a reclamantului cu detenția.
La 4 mai 2009, reclamantul a depus o cerere de eliberare la judecătorul de instrucție.
La 2 iunie 2009, judecătorul libertăților și detenției a respins cererea printr-o ordinanță împotriva căreia reclamantul a apelat. În memoriul transmis prin fax la 4 iunie 2009, reclamantul a cerut expresiv camerei de instrucție a curții de apel din Nancy să-i ia act că el intenționează să se supună tuturor obligațiilor de control judiciar pe care curția ar dori să le ordone și să fixeze suma cauziunii asortind plata acesteia cu plăți fracționate.
La 4 iunie 2009, un consilier al reclamantului a alertat judecătorul de instrucție asupra creșterii foarte importante a sarcinii sale virale și a unei infecții a căilor respiratorii.
În vederea eliberării reclamantului, fixarea sumei cauziunii preconizate de judecătorul de instrucție a fost subiectul unei discuții între acesta și avocații interesatului.
Printr-o scrisoare din 5 iunie 2009, aceștia din urmă s-au exprimat în următorii termeni:
„Domnul Gustavo PEREZ CARBALLO propune deci să furnizeze ca garanție suma pe care o vei considera necesară pentru a garanta reprezentarea lui în instanță. El a luat bună știință de suma de 3 000 000 de euro pe care ai evocat-o cu consilierii lui. Se va stabili suma cauziunii asortind plata acesteia cu condiții de plată fracționate, având în vedere importanța acesteia."
La 9 iunie 2009, judecătorul de instrucție a ordonat eliberarea reclamantului sub control judiciar, fixând cauziunea la 3 000 000 EUR, din care 10 000 euro garantau reprezentarea în procedură și executarea celorlalte măsuri, 2 990 000 EUR rămași avind scopul de a garanta plata cheltuielilor avansate de „partea publică" și plata amenzilor. Suma cauziunii a fost justificată prin amploarea sumelor spălate (între 10 și 12 000 000 EUR) și resursele declarate de reclamant.
În ordinanța sa, judecătorul a prevăzut de asemenea o serie de măsuri constrângătoare pentru reclamant, și anume: să nu iasă din Franța fără autorizație prealabilă, să se prezinte de a doua zi după eliberare o dată la două săptămâni la postul de poliție, să răspundă la convocări, să remită documente justificative ale identității la grefa instrucției, în schimbul unui chitanț valabil ca justificativ de identitate, să se abțină de a primi, întâlni sau intra în relații în vreun fel cu toți protagoniștii acestei cauze, inclusiv persoanele incriminate în Olanda și Elveția sau martori.
Reclamantul nu a exercitat niciun recurs împotriva acestei ordinanțe.
Printr-o hotărâre din 18 iunie 2009, camera de instrucție a curții de apel din Nancy a infirmat ordinanța de respingere pronunțată de judecătorul libertăților și detenției la 2 iunie 2009. Ea a ordonat eliberarea reclamantului sub control judiciar și, din acest motiv, a impus reclamantului obligații identice celor fixate de judecătorul de instrucție în ordinanța sa din 9 iunie 2009. Reclamantul s-a pourvăzut în casație împotriva acestei hotărâri.
Printr-o hotărâre din 23 septembrie 2009, Curtea de Casație a declarat povrăzania reclamantului inadmisibilă, memoriul acestuia neîndeplinind condițiile legale.
Reclamantul a depus o nouă cerere de eliberare, invocând caracterul excesiv al sumei cauziunii fixate în cadrul controlului judiciar și starea sa de sănătate.
La 22 iulie 2009, judecătorul de instrucție a declarat cererea inadmisibilă.
Reclamantul a apelat ordinanța.
Printr-o hotărâre din 2 august 2009, camera de instrucție a respins cererea de eliberare a reclamantului. Privind cauziunea, ea a estimat că nu o poate examina în absența sesizării magistratului instructor pentru modificarea controlului judiciar. Cât privește starea de sănătate a reclamantului, bazând-se pe un raport de expertiză care confirmă compatibilitatea acesteia cu detenția, camera a judecat că aceasta nu justifica o plasare sub control judiciar imediat și fără condiție. În final, privind caracterul nerezonabil al detenției, ea a remarcat că reclamantul nu había depus nici prima plată condiționând eliberarea lui nici apelul deciziei ordonând controlul judiciar și nu mai mult solicitat modificare a modurilor acestuia.
La 27 iulie și 20 august 2009, reclamantul a depus o cerere tendând la modificarea controlului judiciar, pentru a vedea ordonată suprimarea sau reducerea cauziunii.
La 25 august 2009, judecătorul de instrucție a respins cererea. Reclamantul a apelat.
Printr-o hotărâre din 24 septembrie 2009, camera de instrucție a confirmat ordinanța. Privind cauziunea, curtea de apel a remarcat că nici ordinanța de eliberare sub control judiciar a judecătorului de instrucție din 9 iunie 2009 fixând cauziunea la 3 000 000 EUR nici hotărârea camerei de instrucție din 18 iunie 2009 pronunțată în apel al unei ordinanțe de respingere a cererii de eliberare anterioare ordinanței de eliberare sub control judiciar menționate nu au fost ataquate. Ea a dedus că reclamantul nu formula nicio critică asupra sumei cauziunii, échelonării acesteia și repartițării pentru garanții. Ea a precizat în plus că suma cauziunii fusese fixată în conformitate cu legea, ținând seama de resursele și obligațiile reclamantului și în adecvare cu acuzațiile reținute în cadrul procedurii privind spălarea banilor de aproximativ 10 000 000 EUR provenind din trafic internațional de stupefiante. Ea a precizat că fixarea acestei sume fusese subiectul unei discuții cu judecătorul de instrucție și avocații reclamantului, aceștia din urmă confirmând un acord în scrisoarea lor adresată la 5 iunie 2009 magistratului instructor. În final, ea a considerat că reclamantul nu demonstra o modificare a situației sale financiare de la luna iunie 2009.
Privind starea de sănătate a reclamantului, camera de instrucție a estimat că el era supus unui suivi regulat de către echipa medicală a instituției penitenciare și de judecătorul de instrucție și că era fără impact în cadrul acestui litigiu. Reclamantul s-a pourvăzut în casație.
Reclamantul a depus o nouă cerere tendând la modificarea controlului judiciar.
Printr-o ordinanță din 26 octombrie 2009, judecătorul de instrucție a respins-o. Reclamantul a apelat.
Printr-o hotărâre din 5 noiembrie 2009, camera de instrucție a curții de apel din Paris a judecat că nici un element nou nu permitea stabilirea că situația financiară a reclamantului subiese o schimbare notabilă împiedicandu-l să facă față obligației de versare a cauziunii. Privind starea de sănătate, ea a considerat că era fără impact în cadrul acestui apel, reclamantul fiind de altfel supus unui suivi regulat de către echipa medicală a instituției penitenciare și unei atenții speciale din partea magistratului instructor.
La 5 noiembrie 2009, reclamantul a depus o nouă cerere tendând la modificarea controlului judiciar, invocând agravarea situației sale financiare și propunând o sumă de 100 000 EUR.
Printr-o ordinanță din 12 noiembrie 2009, judecătorul de instrucție a redus suma cauziunii la 500 000 EUR. El a estimat că cererea reclamantului era legitimă în lumina căderii puternice a averii sale, dar că suma pe care o propunea era prea mică în lumina ansamblului resurselor sale și gravitățiifaptelor care i se reprochau. De altfel, judecătorul a considerat în special că condițiile de îngrijiri nu erau cele mai bune în mediu închis și că tratamentul ar fi probabil mai eficient în exterior, sub rezerva că reclamantul dovedese lunar continuarea îngrijirilor, care puteau fi furnizate de medici francezi.
Reclamantul nu a exercitat recurs împotriva acestei decizii.
Ca urmare a ordinanței din 12 noiembrie 2009, el a fost eliberat și a trăit pe teritoriul francez.
La 19 ianuarie 2010, constatând că controlul judiciar al reclamantului fusese subiectul unei ordinanțe modificatoare la 12 noiembrie 2009, Curtea de Casație a spus că nu y a loc să se pronunțe asupra povrăzanii formată împotriva hotărârii din 24 septembrie 2009.
La 29 ianuarie 2010, reclamantul a solicitat mainlevarea parțială a obligațiilor impuse de ordinanța din 12 noiembrie 2009. El a cerut autorizație de a locuiîn Spania pentru a lucra acolo.
La 8 februarie 2010, judecătorul de instrucție a respins cererea.
La 7 mai 2010, reclamantul a solicitat din nou autorizație de a locuî în Spania pentru a lucra acolo.
La 11 mai 2010, judecătorul de instrucție a ordonat mainlevarea parțială a controlului judiciar. El a estimat că starea avansamîntului investigațiilor nu mai necesita o prezență strictă a inculpatului pe teritoriul francez. Judecătorul a limitat autorizația de a locuî în Spania la un an, în timp ce preciza că obligațiile de plată a cauziunii erau menținute.
1.
Invocând art. 5 § 3 al Convenției, reclamantul denunță caracterul disproporționat al sumei cauziunii fixate la 3 000 000 EUR la 9 iunie 2009, pe de o parte, deoarece nu putea versa această sumă din cauza crizei piețelor de valori care îl privase de active nete - averile sale fiind constituite exclusiv din titluri de valori - și, pe de altă parte, deoarece 2 990 000 EUR trebuiau afectate doar cheltuielilor avansate de „partea publică".
2.
Adaugă că starea sa de sănătate nu a fost luată în considerare de autoritățile și denunță o încălcare a articolului 3 al Convenției pe această cale.
1.
Reclamantul critică suma cauziunii fixate de ordinanța din 9 iunie 2009. El invocă art. 5 § 3 al Convenției, ale cărui dispoziții relevante se citesc după cum urmează:
„Orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute în §1 c) al prezentului articol (...) are dreptul să fie judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în cursul procedurii. Eliberarea poate fi condiționată de o garanție care asigură apariția interesatului la ședință."
Curtea reamintește că autoritățile trebuie să dedice la fel de multă atenție fixării unei cauziuni corespunzătoare ca și deciziei dacă menținerea unei persoane acuzate în detenție rămâne sau nu indispensabilă (a se vedea, printre altele, Iwańczuk c. Polonia, nr. 25196/94, § 66, 15 noiembrie 2001, Georgieva c. Bulgaria, nr. 16085/02, § 30, 3 iulie 2008, și Mangouras c. Spania [GC], nr. 12050/04, § 79, CEDO 2010-...). În plus, suma cauziunii trebuie să fie datorată justificată în decizia care o determină (Georgieva, precitată, §§ 15, 30 și 31) și trebuie să ia în considerare resursele interesatului (Hristova, precitată, § 111). Dacă suma garanției prevăzute de art. 5 § 3 al Convenției trebuie apreciată în principal în raport cu interesatul și resursele sale, nu pare totuși nerezonabil, în anumite circumstanțe, să se ia de asemenea în considerare amploarea prejudiciului imputat (Moussa c. Franța, nr. 28897/95, din 21 mai 1997, D.R. 89A, p. 92, și Mangouras, precitată, § 81).
Cu toate acestea, Curtea reamintește de asemenea că în temeiul articolului 35 § 1 al Convenției, ea poate fi sesizată doar după epuizarea căilor de recurs interne. În acest sens, ea subliniază că tot reclamantul trebuie să fi dat instanțelor interne ocazia pe care art. 35 § 1 o ține minte în principiu Statelor contractante: evitarea sau repararea violărilor alegate împotriva lui (a se vedea, printre mulți alții, Cardot c. Franța, 19 martie 1991, § 36, seria A nr. 200, Civet c. Franța [GC], nr. 29340/95, § 41, CEDO 1999-VI, și Selmouni c. Franța [GC], nr. 25803/94, § 74, CEDO 1999-V).
Curtea reamintește de asemenea că a avut ocazia să afirme, în hotărârea Civet, că povrăzania în casație constituie, în cadrul prețiunilor trase din art. 5 § 3 al Convenției, o cale de recurs eficace de epuizat (precitată, § 43).
În cauza de față, reclamantul se plânge de suma cauziunii fixată la 3 000 000 EUR, precum și de afectarea a 2 990 000 EUR la plata cheltuielilor avansate de „partea publică", printr-o ordinanță a judecătorului de instrucție din 9 iunie 2009.
Or, Curtea constată că el nu a apelat ordinanța litigioasă, după cum a remarcat expresiv camera de instrucție a curții de apel din Nancy în hotărârile sale din 24 septembrie și 5 noiembrie 2009.
În plus, ea observă că reclamantul nu mai mult a format în mod valid o povrăzare în casație împotriva hotărârii camerei de instrucție din 18 iunie 2009, care ordonase eliberarea sa asortită de măsuri de control judiciar identice celor prevăzute în ordinanța din 9 iunie 2009. Această povrăzare fiind declarată inadmisibilă, din cauza nerespectării de către reclamant a condițiilor legale, nu y a deci fost epuizare a căilor de recurs interne în sensul articolului 35 al Convenției (Yahiaoui c. Franța, nr. 30962/96, 20 ianuarie 2000, Favre-Clément c. Franța, nr. 35055/97, 30 mai 2000, Laurent Bernard c. Franța, nr. 38164/97, 30 mai 2000, și Castillon c. Franța, nr. 35348/97, 6 iunie 2000).
Prin urmare, reclamantul nu a dat instanțelor franceze ocazia pe care art. 35 o ține minte în principiu Statelor contractante: evitarea sau repararea violărilor alegate împotriva lor.
De altfel, și în orice caz, Curtea observă, la fel ca camera de instrucție a Nancy în hotărârile sale din 24 septembrie și 5 noiembrie 2009, că fixarea cauziunii a fost precedată de o discuție între judecătorul de instrucție și avocații reclamantului, aceștia din urmă confirmând într-o scrisoare din 5 iunie 2009 că clientul lor era dispus să furnizeze suma fixată de judecător și că lua bună știință de suma de 3 000 000 EUR care fusese evocată, limitând-se la a solicita plata fracționată a sumei. De altfel, în memoriul apelului din 4 iunie 2009, reclamantul ceruse deja expresiv camerei de instrucție să-i ia act că el intenționează să se supună tuturor obligațiilor de control judiciar pe care ar plăcea să le ordone și să fixeze suma cauziunii asortind plata acesteia cu plată fracționată. În fine, autoritățile interne, care au întotdeauna pronunțat decizii datorit motivate, în special în lumina resurselor reclamantului și a sumei prejudiciului financiar, legate de activități de spălare a banilor la nivel european și funcțiile reclamantului, au redus în final suma cauziunii atunci când acesta a stabilit că resursele sale scăzuseră mult.
În aceste condiții, reclamantul nu poate pretenția că tribunalele interne nu au ținut suficient cont de situația sa personală și circumstanțele particulare ale cauzei (mutatis mutandis, Mangouras, precitată, § 92).
De aceea, acest grief trebuie respins pentru neepuizare a căilor de recurs interne și lipsă evidentă de temei, în aplicarea articolului 35 §§ 1, 3 și 4 al Convenției.
2.
Reclamantul estimează că starea sa de sănătate era incompatibilă cu o detenție și că degradarea acesteia nu a fost luată în considerare de autoritățile interne. El invocă art. 3 al Convenției, care se citește după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii nici pedeapselor sau tratamentelor inhumane sau degradante."
Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale, pentru a cădea sub loviturul articolului 3 al Convenției, un rău traitement trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este relativă din esență, depinde de ansamblul datelor cauzei, în special de durata tratamentului și de efectele sale fizice și mentale, precum și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 91, CEDO 2000‑XI, Mouisel c. Franța, nr. 67263/01, § 37, CEDO 2002-IX). În fiecare caz se cuvine să se țină seama de circumstanțele particulare ale cauzei (Papon c. Franța (nr. 1) (decizie), nr. 64666/01, CEDO 2001-VI). Astfel Curtea a fost conducă să examineze compatibilitatea cu art. 3 al detenției persoanelor suferind de tulburări mentale (Kudła, precitată, Keenan c. Regatul Unit, nr. 27229/95, CEDO 2001-III), de patologii grave (Mouisel precitată, Matencio c. Franța, nr. 58749/00, 15 ianuarie 2004, Sakkopoulos c. Grecia, nr. 61828/00, 15 ianuarie 2004), handicapate (Price c. Regatul Unit, nr. 33394/96, CEDO 2001-VII), de vârstă avansată (decizie Papon precitată) sau toxicomane în curs de sevraj (McGlinchey și alții c. Regatul Unit, nr. 50390/99, CEDO 2003-V).
Nu se poate deduce din art. 3 al Convenției o obligație generală de a elibera un deținut din motive de sănătate sau de a-l transfera într-un spital civil, chiar dacă suferă de o boală deosebit de dificil de tratat (Mouisel precitată, § 40). Cu toate acestea, acest articol impune Statului să se asigure că tot închisul este deținut în condiții care sunt compatibile cu respectul pentru demnitatea umană, că modurile executării măsurii nu supun interesatul unei anguste sau epruve d'intensitate care excede nivelul inevitabil al suferinței inerente detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale închisorii, sănătatea și bunăstarea închisului sunt asigurate în mod corespunzător, în special prin administrarea îngrijirilor medicale necesare (Kudła precitată, § 94, și Mouisel precitată, § 40).
În cauza de față, Curtea constată că la momentul plasării în detenție provizorie, la 26 ianuarie 2009, reclamantul, infectat cu HIV, beneficia de un suivi medical și terapeutic din 2006. El a rămas în detenție până la 12 noiembrie 2009, dată la care judecătorul de instrucție a ordonat mainlevarea parțială a controlului judiciar, în special din motive de sănătate.
Curtea observă că pe parcursul întregii sale detențiioni provizorii, reclamantul a beneficiat de o terapie pentru a trata boala. El a fost supus atât unui suivi regulat și diligent al echipei medicale a instituției penitenciare cât și unei atenții speciale a judecătorului de instrucție, acesta din urmă ordonând mai multe expertize medicale. Cererile reclamantului au fost de asemenea luate în considerare: ca urmare a raportului de expertiză depus la 5 februarie 2009, reclamantul a obținut, la cererea sa, o contra-expertizie și apoi, la cererea sa, o completare a expertizei. În rapoartele din 5 februarie, 27 martie și 14 mai 2009, compatibilitatea detenției reclamantului cu starea sa de sănătate a fost întotdeauna confirmată.
În aceste condiții, după ce a efectuat o apreciere globală a faptelor relevante pe baza elementelor produse de reclamant, Curtea estimează că situația de sănătate a reclamantului nu era incompatibilă cu detenția sa în sensul articolului 3 al Convenției (cf. Kudła precitată, § 99 și Matencio precitată, § 89, și Gelfmann c. Franța, nr. 25875/03, § 59, 14 decembrie 2004).
De aceea, acest grief este evident nefondat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției.
Pentru aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
recursul inadmisibil.
Claudia Westerdiek
Dean Spielmann
Grefieră
Președinte
de la requête n
o
59241/09
présentée par Gustavo PEREZ CARBALLO VILLAR
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 24 mai 2011 en une Chambre composée de
:
Dean Spielmann,
président,
Elisabet Fura,
Jean-Paul Costa,
Karel Jungwiert,
Boštjan M. Zupančič,
Mark Villiger,
Ganna Yudkivska,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 2 octobre 2009,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Gustavo Perez Carballo Villar, est un ressortissant espagnol, né en 1973 et résidant à Metz. Il est représenté devant la Cour par M
e
Wacquez, avocat à Strasbourg.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Au moment des faits, le requérant était notamment dirigeant d’une société de bourse madrilène. Il fut nommément mis en cause par le chauffeur et le passager d’un véhicule arrêté à la frontière franco-luxembourgeoise par les douaniers français. Dans ce véhicule, mis à la disposition d’une société appartenant au requérant, les douaniers découvrirent un carton contenant près de deux millions d’euros en billets de cinquante euros. Les investigations nationales et internationales mirent à jour l’existence d’un système organisé au niveau européen de blanchiment d’argent provenant d’un trafic de stupéfiants.
Le 15 octobre 2008, un mandat d’arrêt international fut délivré à l’encontre du requérant. Le 20 octobre suivant, il fut interpellé en Espagne et laissé en liberté sous contrôle judiciaire.
Le 11 décembre 2008, l’Audience nationale espagnole rendit une décision en vue de remettre le requérant à la France.
Le 26 janvier 2009, à la suite d’un interrogatoire de première comparution, le requérant fut mis en examen en France des chefs de manquement aux obligations déclaratives, blanchiment en bande organisée de fonds provenant de trafic de stupéfiants et association de malfaiteurs.
Le même jour, le juge des libertés et de la détention le plaça en détention provisoire au centre pénitentiaire de Metz-Queuleu. Le requérant interjeta appel de l’ordonnance, qui fut confirmée par la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Nancy le 5 février 2009.
Le requérant fit l’objet d’une expertise médicale. Depuis 2006, il est infecté par le virus de l’immunodéficience humaine (VIH) multirésistant et bénéficie d’une trithérapie.
Le 5 février 2009, le médecin désigné par le juge déposa son rapport, concluant à la compatibilité de l’état de santé du requérant avec la détention, sous réserve de l’optimisation de la délivrance du traitement quotidien qui devait lui être administré en trois prises et à heures fixes.
Le requérant sollicita une contre-expertise.
Le 9 février 2009, le chef du service d’hématologie du centre hospitalier régional de Metz, le Dr C., modifia le traitement du requérant en substituant un médicament à un autre.
Le 13 février 2009, le requérant déposa une demande de mise en liberté, qui fut rejetée par le juge des libertés et de la détention. Cette décision fut confirmée le 19 mars 2009.
Le 10 mars 2009, à la demande de l’expert, le requérant subit un bilan d’évaluation immunologique.
Le 19 mars 2009, l’expert déposa ses conclusions relatives à la contre-expertise médicale du requérant. Ce dernier sollicita un complément d’expertise, qui lui fut accordé.
Le 23 mars 2009, le requérant subit un bilan de surveillance virologique et immunologique.
Le 27
mars 2009, l’expert déposa ses conclusions relatives au complément d’expertise. Il estima les résultats très satisfaisants sur le plan immunitaire et confirma la compatibilité de l’état de santé du requérant avec la détention, avec les mêmes réserves que précédemment (surveillance régulière et rapprochée du statut immunitaire
; suivi de la charge virale avec réévaluation thérapeutique rapide en cas d’intolérance constatée au nouveau traitement
; prise en charge thérapeutique adaptée au syndrome anxio-dépressif identifiable chez le requérant).
Le 8 avril 2009, le requérant déposa une nouvelle demande de mise en liberté, qui fut rejetée.
Le 21 avril 2009, le juge d’instruction l’interrogea, en présence de ses avocats et d’un interprète en langue espagnole. A la fin de l’interrogatoire, le requérant remit une copie de l’analyse de microbiologie médicale au juge, tout en se plaignant du changement de médicament.
Le 27 avril 2009, le requérant déposa une requête pour contester le traitement auprès de la direction départementale des Affaires sanitaires et sociales de la Moselle.
Le juge d’instruction ordonna une nouvelle expertise médicale.
Le 14 mai 2009, le rapport d’expertise fut déposé. L’expert considéra notamment que la thérapie mise en place auprès de l’unité de consultations et de soins ambulatoires était adaptée à l’évolution de l’état de santé du requérant, le traitement de l’antirétroviral délivré répondant parfaitement aux recommandations internationales consensuelles du traitement de l’affection HIV. Par ailleurs, il se prononça sur les conséquences médicales que l’augmentation de la charge virale était susceptible d’entraîner pour le requérant et son entourage, analysant la situation du requérant, le changement de traitement antirétroviral et préconisant des remèdes précis en cas de danger. En conclusion, il confirma la compatibilité de l’état de santé du requérant avec la détention.
Le 4 mai 2009, le requérant déposa une demande de mise en liberté auprès du juge d’instruction.
Le 2 juin 2009, le juge des libertés et de la détention rejeta cette demande par une ordonnance dont le requérant interjeta appel. Dans son mémoire transmis par télécopie le 4 juin 2009, le requérant demanda expressément à la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Nancy de lui donner acte qu’il entendait se soumettre à toutes les obligations de contrôle judiciaire qu’il plairait à la cour d’ordonner, et de fixer le montant de la caution en assortissant son règlement d’un paiement fractionné.
Le 4 juin 2009, un conseil du requérant alerta le juge d’instruction de l’augmentation très importante de sa charge virale et d’une infection de ses voies respiratoires.
En vue de la libération du requérant, la fixation du montant du cautionnement envisagée par le juge d’instruction fit l’objet d’un entretien entre celui-ci et les avocats de l’intéressé.
Par un courrier du 5 juin 2009, ces derniers s’exprimèrent en ces termes
:
«
Monsieur Gustavo PEREZ CARBALLO propose donc de fournir à titre de cautionnement la somme que vous jugerez nécessaire pour garantir sa représentation en justice. Il a pris bonne note de la somme de 3
000
000 euros que vous avez évoquée avec ses conseils. Il conviendra de fixer le montant de la caution en assortissant son règlement de conditions de paiement fractionnées, compte-tenu de l’importance de celle-ci.
»
Le 9 juin 2009, le juge d’instruction ordonna la mise en liberté du requérant sous contrôle judiciaire, fixant le cautionnement à 3
000
000
EUR, sur lesquels 10
000 euros garantissaient la représentation dans la procédure et l’exécution des autres mesures, les 2
990
000 EUR restants visant à garantir le paiement des frais avancés par la «
partie publique
» et le paiement des amendes. Le montant du cautionnement fut justifié par l’ampleur des sommes blanchies (entre 10 et 12
000
000 EUR) et les ressources déclarées par le requérant.
Dans son ordonnance, le juge prévit également une série de mesures contraignantes pour le requérant, à savoir
: ne pas sortir de France sans autorisation préalable, se présenter dès le lendemain de sa libération une fois tous les quinze jours au commissariat de police, répondre aux convocations, remettre les documents justificatifs de son identité au greffe de l’instruction, en échange d’un récépissé valant justificatif d’identité, s’abstenir de recevoir, de rencontrer ou d’entrer en relation de quelque façon que ce soit avec l’ensemble des protagonistes de cette affaire, y compris les personnes mises en cause aux Pays-Bas et en Suisse ou les témoins.
Le requérant n’exerça aucun recours contre cette ordonnance.
Par un arrêt du 18 juin 2009, la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Nancy infirma l’ordonnance de rejet rendue par le juge des libertés et de la détention le 2 juin 2009. Elle ordonna la mise en liberté du requérant sous contrôle judiciaire et, à ce titre, elle imposa au requérant des obligations identiques à celles fixées par le juge d’instruction dans son ordonnance du 9 juin 2009. Le requérant se pourvut en cassation contre cet arrêt.
Par un arrêt du 23 septembre 2009, la Cour de cassation déclara le pourvoi du requérant irrecevable, son mémoire ne remplissant pas les conditions légales.
Le requérant déposa une nouvelle demande de mise en liberté, invoquant le caractère excessif du montant du cautionnement fixé dans le cadre du contrôle judiciaire et son état de santé.
Le 22 juillet 2009, le juge d’instruction déclara la demande irrecevable.
Le requérant interjeta appel de l’ordonnance.
Par un arrêt du 2 août 2009, la chambre de l’instruction rejeta la demande de mise en liberté du requérant. S’agissant du cautionnement, elle estima ne pas pouvoir l’examiner en l’absence de saisine du magistrat instructeur tendant à la modification du contrôle judiciaire. Quant à l’état de santé du requérant, s’appuyant sur un rapport d’expertise confirmant sa compatibilité avec la détention, la chambre jugea qu’il ne justifiait pas un placement sous contrôle judiciaire immédiat et sans condition. Enfin, sur le caractère déraisonnable de la détention, elle releva que le requérant n’avait ni consigné le premier versement conditionnant sa libération ni interjeté appel de la décision ordonnant le contrôle judiciaire, et pas davantage sollicité de modification des modalités de celui-ci.
Les 27 juillet et 20 août 2009, le requérant déposa une demande tendant à la modification du contrôle judiciaire, afin de voir ordonner la suppression ou la réduction du cautionnement.
Le 25 août 2009, le juge d’instruction rejeta sa demande. Le requérant interjeta appel.
Par un arrêt du 24 septembre 2009, la chambre de l’instruction confirma l’ordonnance. S’agissant du cautionnement, la cour d’appel releva que ni l’ordonnance de mise en liberté sous contrôle judiciaire du juge d’instruction en date du 9 juin 2009 fixant le cautionnement à hauteur de 3
000
000 EUR ni l’arrêt de la chambre de l’instruction en date du 18
juin
2009 rendu sur appel d’une ordonnance de rejet de la demande de mise en liberté antérieure à l’ordonnance de mise en liberté sous contrôle judicaire susvisée n’avaient fait l’objet d’un recours. Elle en déduisit que le requérant n’émettait aucune critique sur le montant du cautionnement, son échelonnement et sur la répartition pour les garanties. Elle précisa en outre que le montant du cautionnement avait été fixé conformément à la loi, en tenant compte des ressources et charges du requérant et en adéquation avec les charges retenues dans le cadre de la procédure portant sur le blanchiment de fonds d’un montant d’environ 10
000
000 EUR provenant d’un trafic international de stupéfiants. Elle précisa que la fixation de ce montant avait fait l’objet d’un entretien avec le juge d’instruction et les avocats du requérant, ces derniers ayant confirmé un accord dans leur lettre adressée le 5 juin 2009 au magistrat instructeur. Enfin, elle considéra que le requérant ne démontrait pas une modification de sa situation financière depuis le mois de juin 2009.
Concernant l’état de santé du requérant, la chambre de l’instruction estima qu’il faisait l’objet d’un suivi régulier par l’équipe médicale de l’établissement pénitentiaire et par le juge d’instruction et qu’il était sans incidence dans le cadre de ce contentieux. Le requérant se pourvut en cassation.
Le requérant déposa une nouvelle demande tendant à la modification du contrôle judiciaire.
Par une ordonnance du 26 octobre 2009, le juge d’instruction la rejeta. Le requérant interjeta appel.
Par un arrêt du 5 novembre 2009, la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Paris jugea qu’aucun élément nouveau ne permettait d’établir que la situation financière du requérant avait subi un changement notable l’empêchant de faire face à l’obligation de versement du cautionnement. Concernant l’état de santé, elle considéra qu’il était sans incidence dans le cadre de cet appel, le requérant faisant par ailleurs l’objet d’un suivi régulier par l’équipe médicale de l’établissement pénitentiaire et d’une attention particulière de la part du magistrat instructeur.
Le 5 novembre 2009, le requérant déposa une nouvelle demande tendant à la modification du contrôle judiciaire, invoquant l’aggravation de sa situation financière et proposant une somme de 100
Par une ordonnance du 12 novembre 2009, le juge d’instruction réduisit le montant du cautionnement à 500
000 EUR. Il estima que la demande du requérant était légitime au vu de la forte baisse de ses avoirs, mais que la somme qu’il proposait était trop faible au vu de l’ensemble de ses ressources et de la gravité des faits qui lui étaient reprochés. Par ailleurs, le juge considéra notamment que les conditions de soins n’étaient pas les meilleures en milieu fermé et que le traitement serait probablement plus efficace à l’extérieur, sous réserve que le requérant justifie mensuellement de la poursuite des soins, lesquels pouvaient être dispensés par des médecins français.
Le requérant n’exerça pas de recours contre cette décision.
A la suite de l’ordonnance du 12 novembre 2009, il fut remis en liberté et résida sur le territoire français.
Le 19 janvier 2010, constatant que le contrôle judiciaire du requérant avait fait l’objet d’une ordonnance modificative le 12 novembre 2009, la Cour de cassation dit n’y avoir lieu à statuer sur le pourvoi formé contre l’arrêt du 24 septembre 2009.
Le 29 janvier 2010, le requérant sollicita la mainlevée partielle des obligations imposées par l’ordonnance du 12 novembre 2009. Il demanda à être autorisé à résider en Espagne pour y exercer un emploi.
Le 8 février 2010, le juge d’instruction rejeta sa demande.
Le 7 mai 2010, le requérant sollicita à nouveau l’autorisation de pouvoir résider en Espagne pour y travailler.
Le 11 mai 2010, le juge d’instruction ordonna la mainlevée partielle du contrôle judiciaire. Il estima que l’état d’avancement des investigations ne nécessitait plus une présence stricte du mis en examen sur le territoire français. Le juge limita l’autorisation de résider en Espagne à une année, tout en précisant que les obligations de paiement du cautionnement étaient maintenues.
1.
Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant dénonce le caractère disproportionné du montant du cautionnement fixé à 3
000
000
EUR le 9 juin 2009, d’une part, parce qu’il ne pouvait verser cette somme en raison de la crise des marchés boursiers qui le privait d’actif nets - ses avoirs étant constitués exclusivement de titres boursiers - et, d’autre part, parce que 2
990
000 EUR devaient être affectés aux seuls frais avancés par la «
partie publique
».
2.
Il ajoute que son état de santé n’a pas été pris en compte par les autorités et dénonce une violation de l’article 3 de la Convention à ce titre.
1.Le requérant critique le montant du cautionnement fixé par l’ordonnance du 9 juin 2009. Il invoque l’article 5 § 3 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
«
Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe
1
c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.
»
La Cour rappelle que les autorités doivent consacrer autant de soin à fixer un cautionnement approprié qu’à décider si le maintien d’une personne accusée en détention demeure ou non indispensable (voir, entre autres,
Iwańczuk c. Pologne
, n
o
25196/94, § 66,15 novembre 2001,
Georgieva c.
Bulgarie
, n
o
16085/02, § 30, 3 juillet 2008, et
Mangouras c. Espagne
[GC], n
o
12050/04, § 79, CEDH 2010-...). En outre, le montant de la caution doit être dûment justifié dans la décision qui le détermine (
Georgieva,
précité, §§ 15, 30 et 31) et prendre en compte les ressources de l’intéressé (
Hristova,
précité, § 111). Si le montant de la garantie prévue à l’article
5
§
3 de la Convention doit être apprécié principalement par rapport à l’intéressé et à ses ressources, il ne semble toutefois pas déraisonnable, dans certaines circonstances, de prendre également en considération l’ampleur du préjudice imputé (
Moussa c. France
, n
o
28897/95, du 21
mai
89A, p. 92, et
Mangouras
, précité, § 81).
Cependant, la Cour rappelle aussi qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. A cet égard, elle souligne que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que l’article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants
: éviter ou redresser les violations alléguées contre lui (voir, parmi beaucoup d’autres,
Cardot c.
France
, 19 mars 1991, §
36, série
A n
o
200,
Civet c. France
[GC], n
o
29340/95, § 41, CEDH 1999-VI, et
Selmouni c. France
[GC], n
o
La Cour rappelle également qu’elle a eu l’occasion d’affirmer, dans son arrêt
Civet
, que
le pourvoi en cassation constitue, dans le cadre de griefs tirés de l’article 5 § 3 de la Convention, une voie de recours efficace à épuiser (précité, §
43).
En l’espèce, le requérant se plaint du montant du cautionnement fixé à 3
000
000 EUR, ainsi que de l’affectation de 2
990
000 EUR au paiement des frais avancés par la «
partie publique
», par une ordonnance du juge d’instruction du 9
juin
2009.
Or, la Cour constate qu’il n’a pas interjeté appel de l’ordonnance litigieuse, comme l’a expressément relevé la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Nancy dans ses arrêts des 24 septembre et 5
novembre
2009.
En outre, elle relève que le requérant n’a pas davantage valablement formé de pourvoi en cassation contre l’arrêt de la chambre de l’instruction du 18 juin 2009, lequel avait ordonné sa mise en liberté assortie de mesures de contrôle judiciaire identiques à celles prévues dans l’ordonnance du 9
juin 2009. Ce pourvoi ayant été déclaré irrecevable, faute pour le requérant d’avoir respecté les conditions légales, il n’y a donc pas eu épuisement des voies de recours internes au sens de l’article 35 de la Convention (
Yahiaoui c.
France
, n
o
30962/96, 20 janvier 2000,
Favre-Clément c.
France
, n
o
35055/97, 30 mai 2000,
Laurent Bernard c.
France
, n
o
38164/97, 30 mai 2000, et
Castillon c.
France
, n
o
35348/97, 6
juin 2000).
Partant, le requérant n’a pas donné aux juridictions françaises l’occasion que l’article
35 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants
: éviter ou redresser les violations alléguées contre eux.
Par ailleurs, et en tout état de cause, la Cour note, à l’instar de la chambre de l’instruction de Nancy dans ses arrêts des 24 septembre et 5
novembre
2009, que la fixation du cautionnement a été précédée d’un entretien entre le juge d’instruction et les avocats du requérant, ces derniers ayant confirmé dans une lettre du 5 juin 2009 que leur client était disposé à fournir la somme fixée par le juge et qu’il prenait bonne note de la somme de 3
000
000 EUR qui avait été évoquée, se contentant de solliciter le paiement fractionné de la somme. Par ailleurs, dans son mémoire en appel du 4 juin 2009, le requérant avait déjà expressément demandé à la chambre de l’instruction de lui donner acte de ce qu’il entendait se soumettre à toutes les obligations de contrôle judiciaire qu’il lui plairait d’ordonner et de fixer le montant de la caution en assortissant son règlement d’un paiement fractionné. Enfin, les autorités internes, qui ont toujours rendu des décisions dûment motivées, notamment au vu des ressources du requérant et du montant du préjudice financier, lié à des activités de blanchiment d’argent à un niveau européen et aux fonctions du requérant, ont finalement réduit le montant du cautionnement lorsque ce dernier a établi que ses ressources avaient fortement diminué.
Dans ces conditions, le requérant ne saurait prétendre que les tribunaux internes n’ont suffisamment tenu compte de sa situation personnelle et des circonstances particulières de l’espèce (
mutatis mutandis
,
Mangouras
, précité, § 92).
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes et défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35
§§
1, 3 et
4 de la Convention.
2.Le requérant estime que son état de santé était incompatible avec une détention et que sa dégradation n’a pas été prise en compte par les autorités internes. Il invoque l’article 3 de la Convention, qui se lit comme suit
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, pour tomber sous le coup de l’article
3 de la Convention, un mauvais traitement doit atteindre un minimum de gravité. L’appréciation de ce minimum est relative par essence, elle dépend de l’ensemble des données de la cause, notamment de la durée du traitement et de ses effets physiques et mentaux, ainsi que, parfois, du sexe, de l’âge et de l’état de santé de la victime (
Kud
ła c. Pologne
[GC], n
o
‑
XI,
Mouisel c. France
, n
o
67263/01, §
37, CEDH 2002-IX). Il convient dans chaque cas d’avoir égard aux circonstances particulières de l’espèce (
Papon c. France (n
o
1)
(déc.), n
o
64666/01, CEDH 2001-VI). Ainsi la Cour a-t-elle notamment été amenée à examiner la compatibilité avec l’article
3 de la détention de personnes souffrant de troubles mentaux (
Kudła
,
précité,
Keenan c. Royaume-Uni
, n
o
27229/95, CEDH 2001-III), de pathologies graves (
Mouisel
précité,
Matencio
c.
France
, n
o
58749/00, 15 janvier 2004,
Sakkopoulos c. Grèce
, n
o
61828/00, 15 janvier 2004), handicapées (
Price c.
Royaume-Uni
, n
o
33394/96, CEDH 2001-VII), d’un âge avancé (décision
Papon
précitée) ou toxicomanes en cours de sevrage (
McGlinchey et autres c. Royaume-Uni
,
n
o
On ne peut déduire de l’article
3 de la Convention une obligation générale de libérer un détenu pour motifs de santé ou de le transférer dans un hôpital civil, même s’il souffre d’une maladie particulièrement difficile à soigner (
Mouisel
précité, § 40). Toutefois, cet article impose à l’Etat de s’assurer que tout prisonnier est détenu dans des conditions qui sont compatibles avec le respect de la dignité humaine, que les modalités d’exécution de la mesure ne soumettent pas l’intéressé à une détresse ou une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention et que, eu égard aux exigences pratiques de l’emprisonnement, la santé et le bien-être du prisonnier sont assurés de manière adéquate, notamment par l’administration des soins médicaux requis (
Kudła
précité, § 94, et
Mouisel
précité, § 40).
En l’espèce, la Cour constate qu’au moment de son placement en détention provisoire, le 26 janvier 2009, le requérant, infecté par le VIH, bénéficiait d’un suivi médical et thérapeutique depuis 2006. Il est resté en détention jusqu’au 12
novembre 2009, date à laquelle le juge d’instruction a ordonné la mainlevée partielle du contrôle judiciaire, notamment pour raisons de santé.
La Cour relève que durant toute sa détention provisoire, le requérant a bénéficié d’une thérapie afin de traiter sa maladie. Il a fait l’objet tant d’un suivi régulier et diligent de l’équipe médicale de l’établissement pénitentiaire que d’une attention particulière du juge d’instruction, ce dernier ayant notamment ordonné plusieurs expertises médicales. Les demandes du requérant ont également été prises en compte
: à la suite du rapport d’expertise déposé le 5 février 2009, le requérant a obtenu, à sa demande, une contre-expertise puis, toujours à sa demande, un complément d’expertise. Dans les rapports des 5 février, 27 mars et 14 mai 2009, la compatibilité de la détention du requérant avec son état de santé a toujours été confirmée.
Dans ces conditions, après s’être livrée à une appréciation globale des faits pertinents sur la base des éléments produits par le requérant, la Cour estime que la situation de santé du requérant n’était pas incompatible avec sa détention au sens de l’article 3 de la Convention (cf
.
Kudła
précité, § 99 et
Matencio
précité, § 89, et
Gelfmann c. France
, n
o
25875/03, § 59, 14
décembre 2004).
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Dean Spielmann
Greffière
Président