SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 63879/00 prezentate de Laifa BEN NACEUR împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor L'lape (secțiunea a doua), care are loc la 29 noiembrie 2005 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Jungwiert Ugrekhelidze mes Mularoni Fura-Sandström, Popović, judecători S. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 13 septembrie 2000, având în vedere decizia de a trata cu prioritate cererea în temeiul articolului 41 din Regulamentul de procedură al Curții, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Laifa Ben Nacer, este un resortisant tunisian, născut în 1951 și deținut la centrul de detenție al Muretului (Departamentul Înaltului Garonne). Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl Gérard Thomassin, avocat în baroul Lyon. Guvernul pârât a fost reprezentat de agentul său, dl R. Abraham, căruia i-a succedat în funcția sa, dl Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 22 februarie 1999, tribunalul corecțional din Lyon l-a condamnat pe reclamant, care l-a prezentat și l-a asistat pe avocatul său, la șapte ani de închisoare și la interdicia definitivă a teritoriului francez pentru traficul de narcotice în stare de recidivă legală. Nici reclamantul, nici procurorul nu au făcut apel la hotărâre în termen de zece zile prevăzute la art. 498 din Codul de procedură penală. 8 martie 1999, procurorul general i-a cerut procurorului general să se apropie de tribunalul de recurs din Lyon d maiinterjeter apel, ceea ce a făcut procurorul general prin actul executoriu din 16 martie următor, în conformitate cu art. 505 din Codul de procedură penală, care deschide procurorului general o perioadă de două luni de la pronunțarea hotărârii corecționale. În fața instanței judecătorești, procurorul general, singurul apelant, a solicitat reclamantului pronunțarea unei sentințe de 15 ani de închisoare însoțită de interdicția definitivă a teritoriului francez. Reclamantul a prezentat concluzii în care a solicitat instanței judecătorești să pronunțe cererea de recurs din cauza neconformității cu art. 6 alin. 1 din Convenție și principiul egalității armelor de la cererea procurorului general în afara termenului limită de recurs acordat procurorului republicii și acestuia însuși. De asemenea, reclamantul și-a pus la îndoială vinovăția. În iulie 1999, tribunalul din Lyon a confirmat hotărârea cu privire la vinovăție și la interdicția definitivă a teritoriului francez și a dus pedeapsa cu închisoarea la 12 ani, inclusiv o perioadă de securitate de două treimi. În ceea ce privește excepția de la interdicție a teritoriului francez, instanța de apel se pronunță după cum urmează: În conformitate cu art. 505 din Codul de procedură penală, procurorul general emite apelul în termen de două luni de la data pronunțării hotărârii. ;că această abilitate deschisă procurorului general este în contradicție cu dispozițiile art. 6 din Convenție, în cazurile în care, ca în cazul de față, dreptul la recurs este, de asemenea, deschis inculpatului ; că Recurentul a formulat un recurs în casare și a depus o memoriul amplificativ în care își va reitera argumentația cu privire la neconformitatea articolului 505 din Codul de procedură penală cu principiul egalității armelor garantate prin art. 6 din convenție. 546 din Codul de procedură penală era contrar articolului 6 din Convenție în măsura în care reținea doar procurorului general un drept la recurs împotriva anumitor hotărâri pronunțate în materie de poliție. Prin Hotărârea din 15 martie 2000, Camera Criminală a Curții de Casație a respins recursul în aceste condiții Prevăzut că, pentru a declara admisibil recursul formulat de procurorul general, instanța de judecată declară că dreptul care îi este deschis de a formula apelul său în termen de două luni de la data pronunțării hotărârii, în temeiul articolului 505 din Codul de procedură penală, nu contravine dispozițiilor articolului 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, în cazul în care, la fel ca în speță, dreptul de a face recurs este, de asemenea, deschis inculpatului Susținut că: hotărând astfel și din moment ce art. 505 din Codul de procedură penală nu privează pârâtul de o cale de atac pe care ar putea să o utilizeze procurorul general, ci o supune numai unor condiții de formă și de termene diferite de cele care i se aplică acestuia din urmă, judecătorii au făcut la fel de bine aplicarea legii (...) Dreptul relevant Codul de procedură penală art. 496 Hotărârile pronunțate în materie corecțională pot fi atacate prin intermediul recursului (...) art. 497 Dreptul de a apela aparține: 1o A inculpatului 2o persoanei responsabile din punct de vedere civil cu privire la interesele civile numai 3o A părții civile, în ceea ce privește interesele civile numai 4o Procurorului Republicii 5o Administrațiilor Publice, în cazul în care acestea exercită acțiune publică 6o Procurorului General în apropierea instanței judecătorești. art. 498 Cu excepția cazului prevăzut la art. 505, recursul este interjudiciat în termen de 10 zile de la pronunțarea hotărârii contradictorii (...) art. 500 În cazul în care una dintre părți face apel la o parte în termenul menționat anterior, celelalte părți au un termen suplimentar de cinci zile pentru a interjecta apelul. art. 505 Procurorul general își formulează apelul prin înștiințare, fie pârâtului, fie persoanei civile responsabile de infracțiune, în termen de două luni de la data pronunțării hotărârii.art. 509 La cauza se desfasoara in instanta de apel in limita stabilita de actul de apel si de calitatea de apelant, dupa cum se spune in art. 515 (...) Art. 515 Curtea poate, pe recursul procurorului public, sa confirme judecata, sau sa-l infirme in totalitate sau partial intr-un sens favorabil sau defavorabil inculpatului. Curtea nu poate, la singura chemare a inculpatului, să agraveze vraja instanței de Casație asupra părții civile sau a părții civile a unei astfel de persoane (...) În ceea ce privește recursul la hotărârile polițienești, Curtea de Casație a statuat că art. 546 din Codul de procedură penală era contrar articolului 6 din convenție, în măsura în care acesta reținea doar procurorului general posibilitatea de a face apel la toate hotărârile judecătorești pronunțate în materie de poliție, în timp ce pârâtul și procurorul republicii nu aveau dreptul decât în trei. Ipoteze limitate enumerate (a se vedea Cass. Crime. 6 mai 1997, Bull. Crim. n 170, Dalloz 1998, p. 223 ; Cass. omucidere. 21 mai 1997, Bull. Omucideri. 191 ; Cass. 17 iunie 1998, Bull. Crim 196). Legea 99-515 din 23 iunie 1999 a abrogat ultimul paragraf din art. 546 din Codul de procedură penală, eliminând acest drept general de recurs al procurorului general, care este supus în prezent acelorași condiții restrictive de recurs ca pârâtul și procurorul Republicii. În conformitate cu art. 50 din Codul menționat anterior, actul de apel stabilește limitele sesizării judecătorului judecătoresc, care poate fi sesizat numai de anumiți șefi de judecată. 500 din același cod) permite altei părți d . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 din Convenție, Curtea de Casație a confirmat soluția adoptată în speță în mai multe hotărâri ulterioare, declarând că termenul mai lung de care beneficiază procurorul general pentru a face recurs nu era contrar art. 6 alin. Bull. Crim. 243 ; 24 octombrie 2001 ; 9 ianuarie 2002 ; 25 iunie 2003). La apel depus de procurorul general în termen de două luni nu deschide apelul incident (Cass. Crime. 29 februarie 2000, Bull. Crim. 86. Cu toate acestea, fără a avea calitatea de apelant, pârâtul poate invoca, ca atare, argumentația sa în vederea unei infirmări în favoarea sa în favoarea instanței landante condamnate în primă instanță, așa cum prevede art. 515 alin. (1) din Codul de procedură penală. Acest principiu a fost amintit de Camera Criminală a Curții de Casație într-o hotărâre din 17 ianuarie 1996 (recursul nr. 95-80844, publicat în Buletinul penal Recomandare (2000) 19 al Comitetului de Miniștri către statele membre privind rolul procurorului general în sistemul de justiție penală (adoptată la 6 octombrie 2000) (...) Misiunile procurorului public În cazul în care este sancționată penal, autoritatea responsabilă cu asigurarea, în numele societății și în interesul general, a aplicării legii, ținând seama, pe de o parte, de drepturile persoanelor fizice și, pe de altă parte, de eficiența necesară a sistemului de justiție penală. 1 din Convenție, reclamantul se plânge de posibilitatea de a face recurs la sentința corecțională în termen de două luni de la pronunțarea sentinței, în timp ce a avut la dispoziție doar zece zile pentru aceasta, iar procurorul Republicii, care are la dispoziție un termen de zece zile, a decis să nu interfereze cu recursul. Acesta susține că, în cazul în care pârâtul dispune de dreptul de a adresa un apel incident într-un termen suplimentar de cinci zile, ca urmare a unui apel formulat în termen de zece zile de către procurorul districtual al Republicii, acesta nu dispune de un astfel de termen suplimentar atunci când recursul este interjat de procurorul general, ceea ce, în acest din urmă caz, îl privează de calitatea de apelant și de posibilitatea de a se apăra. cu arme egale cu cele ale procurorului general pentru a interja apelul la judecata corecțională și la dreptul de a face un apel incident în cazul în care acest magistrat a folosit această capacitate, așa cum s-a întâmplat în speță. Acesta se referă la art. 6 alineatul (1) din Convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc după cum urmează Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. Guvernul reamintește, cu titlu introductiv, că, potrivit jurisprudenței Curții, principiul egalității armelor nu are un caracter absolut și nici nu impune statelor membre să stabilească un tratament egal între părți (De Haes și Gijsels c. Belgia , Hotărârea din 24 februarie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997 APEH Üldözötteinek Szövetsege și alte Ungaria , 32367/96, CEDO 2000 X). În ceea ce privește problema termenelor de recurs diferite pentru pârât și pentru procurorul general, guvernul susține că situația reclamantului în speță trebuie să fie diferită de cea în care, înainte de reforma instituită prin Legea din 23 iunie 1999, procurorul general avea exclusiv dreptul de a solicita anumite amenzi în temeiul fostului articol 546 din Codul de procedură penală. În prezenta cauză, reclamantul avea, în calitatea sa de pârât, dreptul de a face recurs la hotărârea corecțională și, prin urmare, nu a fost privat de o cale de atac, ci a fost supus numai unor condiții de formă și de termene distincte de cele ale procurorului general. Guvernul susține, prin urmare, că soluția reținută de Curte în cauza Guigue și SGEN CFDT c. Franța ((dec.), n 59821/00, CEDO 2004 I), unde un motiv similar a fost prezentat de o parte civilă în cadrul procedurii interne, trebuie extins mutatis mutandis în speță și că, la fel ca în cazul de față, cauza recurentului trebuie să fie declarată în mod vădit nefondată. În plus, potrivit guvernului, această diferență de timp își găsește justificarea în rolul pe care îl are procurorul general la art. 35 din Codul de procedură penală, și anume acela de a se asigura că legea penală se aplică pe toată întinderea sferei de competență a instanței judecătorești și care a fost consacrată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei în recomandarea (******************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************** În cele din urmă, guvernul subliniază că, în speță, procedura a acoperit, în ansamblu, caracterul echitabil dorit de art. 6 alineatul (1) din Convenție, dat fiind că instana a examinat în mod corespunzător problema vinovăiei reclamantului, care și-a prezentat cauza cu sprijinul unui pârât și că aceasta putea fie să confirme judecata, fie să fie să fie afectată într-un sens favorabil sau defavorabil reclamantului. În ceea ce privește chestiunea depunerii unui apel incident în cazul în care procurorul general solicită acest lucru, guvernul consideră că reclamantul nu a fost în niciun caz plasat într-o poziție dezavantajoasă față de procurorul general atunci când a examinat cauza în fața instanței judecătorești. În plus, guvernul subliniază că, în speță, procurorul general nu a limitat cu mult domeniul de aplicare a recursului la anumiți șefi ai instanței. Prin urmare, presupunând că reclamantul vede în lai pentru el, din lipsă de recurs incident, de la mai mult decât pe întinderea sesizării instanței de apel, guvernul arată că această situație nu este produsă în speță. În măsura în care Curtea nu se poate pronunța în abstracto , cauza, luată în acest sens, ar trebui, prin urmare, să fie declarată inadmisibilă rație personae , din cauza faptului că reclamantul a fost o victimă cu titlu subsidiar, guvernul a susținut că: în orice caz, reclamantul a ales să nu facă recurs, el nu s-ar putea plânge că nu ar fi putut afecta întinderea sa. Ca răspuns, reclamantul susține că decizia Curții în cauza Guigue și SGEN CFDT menționate anterior nu poate fi transpusă în prezenta specie în măsura în care cererea a fost depusă nu de un pârât, ci de o parte civilă. Cu toate acestea, în această cauză, Curtea sa bazat, de asemenea, pentru a respinge cererea, pe faptul că acțiunea civilă este independentă de acțiunea publică. Astfel, în lipsa unei citații privind dispozițiile civile ale Tribunalului de Primă Instanță, recursul procurorului general nu a avut niciun impact asupra caracterului definitiv al acestor dispoziții, indiferent de rezultatul acestei cereri pentru pârât. contrar, în speță, apelul procurorului general a condus la rejudecarea acțiunii publice în detrimentul pârâtului. În continuare, reclamantul consideră că acesta este principiul, precum și modalitățile, al recursului deschis procurorului general care este criticabil. El susține că, în cazul în care o dispoziție comparabilă există în beneficiul procurorului general aproape de Curtea de Casație, în același scop de a unifica jurisprudența pe întreg teritoriul, (art. 621 din Codul de procedură penală) luna aduce atingere securității juridice și este disproporționată în raport cu termenul de zece zile de care dispun celelalte părți; în cele din urmă, acesta subliniază caracterul, în opinia sa inadmisibil, al principiului egalității armelor, al celei de a doua șanse a procurorului Republicii sau al părților civile care și-ar fi pierdut propriul termen de apel. În cele din urmă, reclamantul reiterează faptul că posibilitatea de a face un apel incident ca urmare a apelului procurorului general l-a pus într-o poziție de inferioritate contrară principiului egalității armelor. Acesta susține că, fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 515 din Codul de procedură penală, posibilitatea de a obține, prin apel, o infirmare la scăderea condamnării de primă instanță este teoretică și iluzorie. Într-adevăr, pârâtul care nu a considerat că trebuie să facă apel, instanța de apel este indusă să considere că decizia de condamnare în primă instanță îi este adecvată. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, se poate declara în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Nu a fost ridicat niciun alt motiv. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Dolle A.B. B aka Prezidențială
de la requête n
o
63879/00
présentée par Laïfa BEN NACEUR
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 29
novembre
2005 en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni
,
E.
Fura-Sandström,
M.
D.
Popović,
juges
,
et
de
M
me
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 13 septembre 2000,
Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article
41 du règlement de la Cour,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Laïfa Ben Naceur, est un ressortissant tunisien, né en
1951 et détenu au centre de détention du Muret (département de la Haute
‑
Garonne). Il est représenté devant la Cour par M
e
Gérard
Thomassin, avocat au barreau de Lyon. Le gouvernement défendeur a été représenté par son agent, M.
me
E.
Belliard, Directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 22 février 1999, le tribunal correctionnel de Lyon condamna le requérant, ayant comparu et assisté de son avocat, à sept
ans d’emprisonnement et à l’interdiction définitive du territoire français pour trafic de stupéfiants en état de récidive légale.
Ni le requérant ni le procureur de la République ne firent appel du jugement dans le délai de dix jours imparti par l’article
498 du code de procédure pénale.
Le
8 mars 1999, le procureur de la République demanda au procureur général près la cour d’appel de Lyon d’interjeter appel, ce que fit ce dernier par acte d’huissier du 16 mars suivant, en vertu de l’article 505 du code de procédure pénale, qui ouvre au procureur général un délai d’appel de deux
mois à compter du prononcé du jugement correctionnel.
Devant la cour d’appel, le procureur général, seul appelant, requit à l’encontre du requérant le prononcé d’une peine de quinze
ans d’emprisonnement assortie de l’interdiction définitive du territoire français.
Le requérant présenta des conclusions dans lesquelles il demanda à la cour d’appel de prononcer l’irrecevabilité de l’appel en raison de la non
‑
conformité à l’article 6 §
1 de la Convention et au principe de l’égalité des armes de l’appel formé par le procureur général en dehors du délai d’appel imparti au procureur de la République et à lui-même. Le requérant contesta également sa culpabilité.
Le 1
er
juillet 1999, la cour d’appel de Lyon confirma le jugement sur la culpabilité et l’interdiction définitive du territoire français, et porta la peine d’emprisonnement à douze ans, dont une période de sûreté des deux tiers. Concernant l’exception d’irrecevabilité soulevée par le requérant, la cour d’appel se prononça comme suit
:
«
Attendu qu’aux termes de l’article 505 du code de procédure pénale, le procureur général forme son appel dans le délai de deux mois à compter du jour du prononcé du jugement
; que cette faculté ouverte au procureur général n’est nullement en contradiction avec les dispositions de l’article 6 de la Convention susvisée dans les cas où, comme en l’espèce, le droit d’appel est également ouvert au prévenu
; qu’il convient de déclarer recevable l’appel du procureur général
».
Le requérant forma un pourvoi en cassation et déposa un mémoire ampliatif dans lequel il réitéra son argumentation relative à la non
‑
conformité de l’article 505 du code de procédure pénale au principe de l’égalité des armes garanti par l’article 6 de la Convention. Il s’appuya également sur la jurisprudence de la chambre criminelle, qui avait décidé que l’article
546 du code de procédure pénale était contraire à l’article
6 de la Convention en ce qu’il réservait au seul procureur général un droit d’appel contre certains jugements rendus en matière de police.
Par arrêt du 15 mars 2000, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi en ces termes
:
«
Attendu que pour déclarer recevable l’appel formé par le procureur général, la cour d’appel énonce que la faculté qui lui est ouverte de former son appel dans le délai de deux mois à compter du jour du prononcé du jugement, en vertu de l’article 505 du code de procédure pénale, n’est pas contraire aux dispositions de l’article 6 de la Convention européenne des droits de l’homme dans le cas où, comme en l’espèce, le
droit d’appel est également ouvert au prévenu
;
Attendu qu’en statuant ainsi, et dès lors que l’article 505 du code de procédure pénale ne prive pas le prévenu d’un recours dont pourrait user le procureur général mais le soumet seulement à des conditions de forme et de délai différentes de celles qui s’appliquent à ce dernier, les juges ont fait l’exacte application de la loi (...)
»
B.
Le droit pertinent
1.
Code de procédure pénale
Article 496
«
Les jugements rendus en matière correctionnelle peuvent être attaqués par la voie de l’appel (...)
»
Article 497
«
La faculté d’appeler appartient :
1º Au prévenu
;
2º A la personne civilement responsable quant aux intérêts civils seulement
;
3º A la partie civile, quant à ses intérêts civils seulement
;
4º Au procureur de la République
;
5º Aux administrations publiques, dans les cas où celles-ci exercent l’action publique
;
6º Au procureur général près la cour d’appel.
»
Article 498
«
Sauf dans le cas prévu à l’article 505, l’appel est interjeté dans le délai de dix jours à compter du prononcé du jugement contradictoire (...)
»
Article 500
«
En cas d’appel d’une des parties pendant les délais ci-dessus, les autres parties ont un délai supplémentaire de cinq jours pour interjeter appel.
»
Article 505
«
Le procureur général forme son appel par signification, soit au prévenu, soit à la personne civilement responsable du délit, dans le délai de deux mois à compter du jour du prononcé du jugement.
»
Article 509
«
L’affaire est dévolue à la cour d’appel dans la limite fixée par l’acte d’appel et par la qualité de l’appelant ainsi qu’il est dit à l’article 515 (...)
»
Article 515
«
La cour peut, sur l’appel du ministère public, soit confirmer le jugement, soit l’infirmer en tout ou en partie dans un sens favorable ou défavorable au prévenu.
La cour ne peut, sur le seul appel du prévenu, du civilement responsable, de la partie civile ou de l’assureur de l’une de ces personnes, aggraver le sort de l’appelant (...)
»
2.
Jurisprudence de la Cour de cassation
En matière d’appel des jugements de police, la Cour de cassation a jugé que l’article 546 du code de procédure pénale était contraire à l’article 6 de la Convention en ce qu’il réservait au seul procureur général la possibilité de faire appel de tous les jugements rendus en matière de police alors que le prévenu et le procureur de la République n’en avaient le droit que dans trois
hypothèses limitativement énumérées (
cf.
Cass.
Crim. 6 mai 1997, Bull. crim. n
o
170,
Dalloz
1998, p.
223
; Cass.
crim. 21 mai 1997,
Bull.
crim.
n
o
191
; Cass. Crim. 17 juin 1998,
Bull. crim
n
o
196). La loi
n
o
99-515 du 23
juin 1999 a abrogé le dernier alinéa de l’article
546 du code de procédure pénale, supprimant ce droit d’appel général du procureur général, qui est dorénavant soumis aux mêmes conditions restrictives d’appel que le prévenu et le procureur de la République.
L’appel en matière correctionnelle est dévolutif, c’est-à-dire que le litige se trouve déféré au juge d’appel avec toutes les questions de fait ou de droit qu’il comporte. En vertu de l’article 509 du code précité, l’acte d’appel définit les limites de la saisine du juge d’appel, qui peut n’être saisi que de certains chefs du jugement. Lorsque c’est le cas, l’appel incident (article
500 du même code) permet à l’autre partie d’élargir la saisine de la cour d’appel au-delà des points visés par l’appel principal.
Concernant la conformité de l’article 505 du code de procédure pénale à l’article 6
§
1 de la Convention, la Cour de cassation a confirmé la solution adoptée en l’espèce dans plusieurs arrêts postérieurs, en décidant que le délai plus long dont bénéficie le procureur général pour faire appel n’était pas contraire à l’article 6
§
1 précité dès lors que le prévenu bénéficie également d’un droit d’appel et d’un délai lui permettant de l’exercer utilement (
cf.
Cass.
Crim. 27
juin 2000,
Bull. crim.
n
o
243
; 24
octobre
2001
; 9
janvier
2002
; 25 juin 2003).
L’appel formé par le procureur général dans le délai de deux mois ne donne pas ouverture à appel incident (Cass.
Crim. 29 février 2000,
Bull.
crim.
n
o
86). Malgré tout, sans avoir la qualité d’appelant, le prévenu peut faire valoir, en tant qu’intimé, son argumentation en vue d’une infirmation en sa faveur du jugement l’ayant condamné en première instance, comme le prévoit l’article
515 alinéa 1
er
du code de procédure pénale. Ce principe a été rappelé par la chambre criminelle de la Cour de cassation dans un arrêt du 17 janvier 1996 (pourvoi n
o
95-80854, publié au
bulletin criminel
).
3.
Recommandation (2000) 19 du Comité des ministres aux Etats membres sur le rôle du ministère public dans le système de justice pénale (adoptée le 6 octobre 2000)
(...)
Missions du ministère public
1.
On entend par «
ministère public
» l’autorité chargée de veiller, au nom de la société et dans l’intérêt général, à l’application de la loi lorsqu’elle est pénalement sanctionnée, en tenant compte, d’une part, des droits des individus et, d’autre part, de la nécessaire efficacité du système de justice pénale.
»
GRIEF
Invoquant l’article 6
§
1 de la Convention, le requérant se plaint de la faculté ouverte au procureur général pour faire appel du jugement correctionnel dans un délai de deux mois à compter du prononcé du jugement tandis qu’il ne disposait lui-même que d’un délai de dix jours pour ce faire, et que le procureur de la République, qui disposait d’un même délai de dix jours, avait décidé de ne pas interjeter appel.
Il fait valoir que si le prévenu dispose de la faculté d’interjeter un appel incident dans un délai supplémentaire de cinq jours à la suite d’un appel formé dans le délai de dix jours par le procureur de la République, il ne dispose pas d’un tel délai supplémentaire lorsque l’appel est interjeté par le procureur général, ce qui, en ce dernier cas, le prive de la qualité d’appelant et de la possibilité de se défendre «
à armes égales
» avec le ministère public devant la cour d’appel.
Le requérant se plaint d’une atteinte au principe de l’égalité des armes en raison du délai plus long dont dispose le procureur général pour interjeter appel du jugement correctionnel et de l’impossibilité de faire un appel incident lorsque ce magistrat a usé de cette faculté, comme ce fut le cas en l’espèce. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Le Gouvernement rappelle, à titre liminaire, que selon la jurisprudence de la Cour, le principe de l’égalité des armes ne revêt pas un caractère absolu et n’exige pas des États l’établissement d’une stricte égalité entre les parties (
De Haes et Gijsels c. Belgique
, arrêt du 24 février 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
I
;
APEH Üldözötteinek Szövetsége et autres
c.
Hongrie
, n
o
‑
X).
Sur la question des délais d’appel différents pour le prévenu et le procureur général, le Gouvernement fait valoir que la situation du requérant en l’espèce doit être différenciée de celle où, avant la réforme instituée par la loi du 23 juin 1999, le procureur général avait seul la faculté d’interjeter appel de certaines contraventions en vertu de l’ancien article 546 du code de procédure pénale. Dans la présente affaire, le requérant disposait, en sa qualité de prévenu, du droit de faire appel du jugement correctionnel. Il n’a donc pas été privé d’un recours, mais a seulement été soumis à des conditions de forme et de délai distinctes de celle du procureur général.
Le Gouvernement soutient en conséquence que la solution retenue par la Cour dans l’affaire
Guigue et SGEN
‑
CFDT c. France
((déc.), n
o
‑
I), où un grief similaire était présenté par une partie civile dans la procédure interne, doit être étendu
mutatis mutandis
à l’espèce et que, comme dans cette affaire, le grief du requérant doit être déclaré manifestement mal fondé. De plus, selon le Gouvernement, cette différence de délai trouve sa justification dans le rôle qu’assigne au procureur général l’article
35 du code de procédure pénale, à savoir celui de veiller à l’application de la loi pénale sur toute l’étendue du ressort de la cour d’appel, et qui a été consacré par le Comité des ministres du Conseil de l’Europe dans sa Recommandation (2000) 19 du 6 octobre 2000 (article
1
er
).
Enfin, le Gouvernement souligne qu’en l’espèce, la procédure a, dans son ensemble, revêtu le caractère équitable voulu par l’article 6 § 1 de la Convention puisque la cour d’appel a dûment réexaminé la question de la culpabilité du requérant, qui a présenté sa cause assisté d’un défenseur, et qu’elle pouvait soit confirmer le jugement, soit l’infirmer dans un sens favorable ou défavorable au requérant.
Sur la question de l’impossibilité de former un appel incident en cas d’appel du procureur général, le Gouvernement estime que le requérant ne justifie aucunement avoir été placé de ce fait dans une position désavantageuse par rapport au procureur général lors de l’examen de l’affaire devant la cour d’appel. De plus, le Gouvernement souligne qu’en l’espèce, le procureur général n’a nullement limité le champ de l’appel à certains chefs du jugement. Dès lors, à supposer que le requérant voit dans l’impossibilité pour lui, faute d’appel incident, d’influer sur l’étendue de la saisine de la cour d’appel, le Gouvernement relève que cette situation ne s’est pas produite en l’espèce. Dans la mesure où la Cour ne saurait se prononcer
in abstracto
, le grief, pris en ce sens, devrait donc être déclaré irrecevable
ratione personae
, faute pour le requérant d’en avoir été «
victime
».
A titre subsidiaire, le Gouvernement fait valoir qu’en tout état de cause, le requérant ayant fait le choix de ne pas faire appel, il ne saurait se plaindre de ne pas avoir pu influer sur son étendue.
En réponse, le requérant fait valoir que la décision de la Cour dans l’affaire
Guigue et SGEN
‑
CFDT
précitée ne saurait être transposée à la présente espèce dans la mesure où la requête avait été introduite non par un prévenu, mais par une partie civile. Or, dans cette affaire, la Cour s’était également fondée, pour rejeter la requête, sur le fait que l’action civile est indépendante de l’action publique. Ainsi, en l’absence d’appel portant sur les dispositions civiles du jugement de première instance, l’appel du procureur général n’avait-il aucune incidence sur le caractère définitif de ces dispositions, quelle que soit l’issue de cet appel pour le prévenu. Au
contraire, en l’espèce, l’appel du procureur général a conduit à rejuger l’action publique aux dépens du prévenu.
Le requérant estime ensuite que c’est le principe même, ainsi que les modalités, de l’appel ouvert au procureur général qui sont critiquables. Il
fait valoir que si une disposition comparable existe au profit du procureur général près la Cour de cassation, dans le but identique d’unifier la jurisprudence sur tout le territoire, le «
pourvoi dans l’intérêt de la loi
» qu’il peut introduire ne remet en aucun cas en cause la situation des parties telle qu’elle résulte de la décision attaquée (article 621 du code de procédure pénale). Il estime, en outre, qu’un délai d’appel supplémentaire de deux
mois porte atteinte à la sécurité juridique et qu’il est disproportionné par rapport au délai de dix jours dont dispose les autres parties. Enfin, il relève le caractère, selon lui inadmissible, au regard du principe de l’égalité des armes, de cette «
deuxième chance
» offerte au procureur de la République ou aux parties civiles qui auraient laissé passer leur propre délai d’appel.
Enfin, le requérant réitère que l’impossibilité de faire un appel incident à la suite de l’appel du procureur général l’a mis dans une position d’infériorité contraire au principe de l’égalité des armes. Il fait valoir que, nonobstant les termes de l’article 515 du code de procédure pénale, la possibilité d’obtenir en appel une infirmation à la baisse de la condamnation de première instance est théorique et illusoire. En effet, le prévenu n’ayant pas estimé devoir faire appel, la cour d’appel est induite à considérer que la décision le condamnant en première instance lui convient.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable,
tous moyens de fond réservés.
S.
Dollé
aka
Greffière
Président