EZZOUHDI contre la FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
EZZOUHDI contre la FRANCE (CtEDO, 2000)
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 47160/99 prezentate de Said EZZOUHDI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la septembrie 2000 într-o cameră compusă din W. Fuhrmann, președintele J.-P. Costa, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert, Sir Nicolas Bratza, K. Traja, judecători și S. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 30 martie 1999 și înregistrată la 30 martie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ recurentul este un resortisant marocan, născut în 1970 și rezident la Bourg-en-Bresse. El este reprezentat în fața Curții de către M. Marie-Noëlle Frery, avocată la Barou din Lyon. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul locuiește în Franța de la vârsta de cinci ani și-a desfășurat întreaga școală (școala maternă din 1975 până în 1976 ; școala primară din 1976 până în 1981 ; colegiul din 1982 până în 1986). El are în Franța întreaga sa familie (doi frați, două surori și mama sa). Din 1989 are activități profesionale regulate în Franța. Prin hotărârea din 3 martie 1993, tribunalul corecțional din Bourg-en-Bresse l-a condamnat pe reclamant la 2 000 FRF d .e.n. pentru încălcarea legislației privind drogurile. Prin hotărârea din 25 mai 1995, instanța de judecată din Lyon l-a condamnat pe reclamant la cinci luni de închisoare pentru infracțiunile de violență și de sfidare a persoanei custode a autorității publice. Prin hotărârile din 28 martie 1997, Tribunalul Corecțional din Bourg-en-Bresse l-a condamnat pe reclamant la pedepse cu zile-amendă pentru fapte de degradare și de sfidare. Prin hotărârea din 19 septembrie 1997, tribunalul corecțional din Bourg-en-Birese a condamnat la 18 luni de închisoare și la interdicția definitivă a teritoriului național pentru traficul ilicit de droguri. Prin hotărârea din 24 februarie 1998, Tribunalul de Primă Instanță din Lyon l-a condamnat pe reclamant la doi ani de închisoare și a confirmat interzicerea definitivă a teritoriului național prin următoarele motive: Având în vedere că Said EZZOUHDI este de naționalitate marocană, este necesar să se pronunțe cu privire la aceasta interdicția de pe teritoriul național; întrucât, din motivele expuse deja, este indispensabil să se ia o măsură de la distanță față de un traficant de heroină, cocaină și hașiș, de naționalitate străină, a cărei prezență pe teritoriul național reprezintă o amenințare gravă la adresa sănătății și securității publice a căror siguranță publică trebuie să o asigure în cazul în care, în plus, comportamentul acestuia demonstrează un dispreț total față de legislația franceză și de hotărârile judecătorești care laudă deja pentru fapte de aceeași natură (...); Întrucât, în cazul în care fiecare are dreptul la respectarea drepturilor întemeiate pe art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, el aparține instanțelor, în cazurile prevăzute de lege, de a interzice accesul la teritoriul francez, atunci când o astfel de măsură este necesară pentru prevenirea infracțiunilor și a sănătății publice, în special cea a tinereții amenințate de heroină care a fost implicată de inculpat; întrucât, în aceste condiții, interzicerea definitivă a teritoriului francez pronunțat împotriva sa nu aduce o atingere disproporționată drepturilor pe care le deține de la art. 8 din Convenția menționată anterior; (...) □ La 25 februarie 1998 a fost interjectat un recurs în cassare. La 4 martie 1998, reclamantul a solicitat, printr-o scrisoare recomandată cu aviz de primire, acordarea de asistență judiciară biroului de acordare a asistenței judiciare al Curții de Casație, motiv pentru care măsura de interzicere definitivă a teritoriului îi afecta viața de familie și nu a fost informat cu privire la continuarea acestei cereri. Prin hotărârea din 24 septembrie 1998, Curtea de Casație a respins recursul, în la mai puține mijloace prezentate pentru susținerea sa. Între timp, prin hotărârea din 25 februarie 1998, Tribunalul corecțional din Bourg-en-Breise l-a condamnat pe reclamant la trei luni de închisoare pentru încălcarea dreptului de proprietate asupra dreptului de proprietate. La 21 decembrie 1998, reclamantul a solicitat o arest la domiciliu pentru a permite examinarea unei cereri de ridicare a unei interdicții definitive a teritoriului național. În absența unui răspuns în termen de patru luni, reclamantul a introdus o acțiune în anulare a deciziei implicite de respingere în fața instanței administrative din Lyon. Această acțiune este în prezent în curs de desfășurare. La 29 martie 1999, reclamantul a fost eliberat în detenție administrativă. La aceeași dată, prefectul Rhône și-a notificat decizia de trimitere prin stabilirea Marocului ca țară de destinație. La 30 martie 1999, reclamantul ar fi refuzat să se îmbarce într-un avion spre țara sa de origine. Din 30 martie 1999, reclamantul își are reședința în casa mamei sale din Bourg-en-Bresse. GRIEFS Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge că interzicerea definitivă a teritoriului național pronunțat împotriva sa a adus atingere dreptului său la viață privată și la dreptul său la viață de familie. Într-adevăr, el consideră că, dat fiind faptul că au trecut mai mult de douăzeci de ani de când locuiește în Franța, că întreaga sa familie locuiește pe teritoriul Franței, că măsura luată împotriva sa este separată de familia sa și că a lucrat din ce în ce mai mult în Franța până în ziua în care a fost reținut. De asemenea, acesta arată că măsura d interdicție a teritoriului și-a încălcat drepturile care decurg din art. 3 din Convenție, fără a aduce totuși argumente specifice în această privință. PROCEDUR A fost introdusă la 30 martie 1999 și înregistrată în aceeași zi. În cererea sa, recurentul a invitat Curtea să ia măsurile provizorii prevăzute la art. 39 din Regulamentul de procedură, pentru a împiedica trimiterea sa în Maroc. La 30 martie 1999, Curtea a decis să nu aplice art. 39 din Convenția privind măsurile provizorii și să aducă cererea la cunoștința guvernului. În plus, Curtea a decis să soluționeze cazul cu prioritate, în conformitate cu art. 41 din Regulamentul său de procedură. Guvernul și-a prezentat observațiile la 27 iulie 1999 și reclamantul a răspuns la aceasta la 23 septembrie 1999. ÎN TRECUT, reclamantul susține că măsura din care teritoriul național este interzis definitiv face imposibilă continuarea vieții sale private și a vieții sale de familie. El arată că toate legăturile sale familiale se află în Franța și că nu a avut legături cu țara sa de origine, a cărei limbă nici măcar nu o vorbește. Acesta se plânge de încălcarea dreptului său la respectarea vieții sale private și de familie, garantat prin art. 8 din convenție, astfel: Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului său și a corespondenței sale. (2) O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât dacă această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile altora. Guvernul ridică mai întâi o excepție de la neobosirea căilor de atac interne. Acesta a susținut, pe de o parte, că reclamantul, deși a formulat un recurs în casație, acesta din urmă nu dispunea de niciun mijloc de casare întemeiat în special pe încălcarea articolului 8 din convenție și, pe de altă parte, că reclamantul nu a formulat o cerere în vederea ridicării interdicției teritoriului național. În ceea ce o privește, reclamantul a declarat că nu a fost niciodată informat cu privire la dreptul de a beneficia de o decizie de asistență judiciară și la desemnarea unui avocat la Curtea de Casație pentru a participa în recursul său. În ceea ce privește cererea de ridicare a interdicției definitive a teritoriului francez, reclamantul precizează că această cerere este supusă unor condiții care fac imposibilă pentru cazul său examinarea unei astfel de cereri. Într-adevăr, o cerere de arest la domiciliu, care i-a fost refuzată în mod implicit. Acesta concluzionează că cererile de ridicare a interdicției sunt foarte dificil de accesat și solicită o excepție din partea guvernului. Curtea constată că nu se face referire la faptul că biroul de asistență judiciară al Curții de Casație a dat curs cererii reclamantului, care se baza pe art. 8 din convenție, care a făcut obiectul interdicției definitive a teritoriului pentru recursul în Casație împotriva hotărârii din 19 septembrie 1997. În aceste condiții, Comisia consideră că nu se poate reproșa reclamantului, care a încercat să sesizeze Curtea de Casație cu privire la chestiunea respectării convenției, că nu a prezentat niciun motiv pentru susținerea recursului său. În ceea ce privește introducerea unei cereri în discuție, Curtea amintește că condiția de epuizare a căilor de atac interne impune unui reclamant să utilizeze în mod normal căile de atac foarte eficiente și suficiente pentru a-și remedia obiecțiunile (a se vedea, printre altele, cererea n 27785/95, Decizia Włoch c. Polonia din 30 martie 2000 (secțiunea a patra), nepublicată, și Buscarini și alții c. San Marino [GC], n 24645/94, § 26 și 27, care urmează să fie publicate în CEDO 1999. În măsura în care trebuie să se considere că reclamantul a îndeplinit condiția de epuizare a căilor de atac interne prin recurs împotriva hotărârii din 19 septembrie 1997, nu se poate solicita din partea sa să introducă o procedură care să ridice măsura d. interdicție pronunțată de hotărârea menționată anterior (a se vedea mutatis mutandis, Comm. DH, nr. 8.3.90, DR 64, p. 84), fără a fi necesar să se ia o decizie cu privire la problema eficienței acestei din urmă proceduri (a se vedea Hotărârea Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Recuperarea hotărârilor și deciziilor , 1998-I, pp. 87, 88, § 38). În aceste condiții, nu poate fi reținută instanța care a stat la baza faptului că căile de atac interne nu sunt epuizate. În ceea ce privește temeinicia cererii, guvernul recunoaște, în speță, că interdicția definitivă a teritoriului care face obiectul reclamantului constituie o interferență în dreptul său la respectarea vieții private. Cu toate acestea, consideră că această măsură îndeplinește cerințele prevăzute la art. 8 alineatul (2) din Convenție, și anume că măsura prevăzută de lege și care urmărește un scop legitim este, necesar într-o societate democratică Scopul legitim urmărit este acela de a apăra ordinea publică, de a preveni infracțiunile și de a proteja sănătatea publică; aceaceasta este pentru a evita ca reclamantul să comită în Franța alte infracțiuni legate de droguri, pentru care este deja în stare de recidivă legală. Guvernul a explicat că reclamantul a fost implicat într-un trafic de droguri pe parcursul mai multor ani și a jucat un rol activ în rețeaua de traficanți din care făcea parte și că reclamantul a introdus în Franța droguri clasificate printre cele mai periculoase. Guvernul consideră, în plus, că reclamantul nu poate să se prevaleze de o viață de familie în Franța în sensul art. 8 din Convenție, deoarece este celibatar și fără copii și că legăturile cu frații și surorile sale și cu mama sa nu depun mărturie în sine de nici un raport de dependență. El explică mai întâi că a fost școlarizat în Franța între 1975 și 1986, că a lucrat în calitate de muncitor pe diferite șantiere și că, din 1989, a lucrat în mod regulat ca intermediar, ceea ce nu se potrivește cu stilul de viață al unui traficant de droguri cunoscut. După ce a fost condamnat ca parte a recidivăi pentru cumpărarea și deținerea de produse narcotice, acesta nu a făcut decât să consume el însuși narcoticele pe care le-a cumpărat și nu a făcut niciodată parte dintr-un trafic important de narcotice. În opinia reclamantului, nu există, prin urmare, nicio încălcare a securității și sănătății publice în sensul în care audia guvernul. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că cererea ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării sale, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenția privind încălcarea articolului 8 din Convenție. Din punctul de vedere al Curții, faptele cauzei nu permit să se ajungă la concluzia că măsura d..................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 35 alin. (3) din Convenție și trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 alin. (4) din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară în unanimitate toate mijloacele de fond rezervate, partea reclamantului întemeiat pe încălcarea art. 8 din Convenție; declară revendicarea IRRECEVABILĂ pentru surplus. S. Dollé W. Fuhrmann Module Președinte