Ezzouhdi împotriva Franței

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 47160/99 prezentate de Said EZZOUHDI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la septembrie 2000 într-o cameră compusă din W. Fuhrmann, președintele J.-P. Costa, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert, Sir Nicolas Bratza, K. Traja, judecători și S. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 30 martie 1999 și înregistrată la 30 martie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ recurentul este un resortisant marocan, născut în 1970 și rezident la Bourg-en-Bresse.

El este reprezentat în fața Curții de către M. Marie-Noëlle Frery, avocată la Barou din Lyon. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul locuiește în Franța de la vârsta de cinci ani și-a desfășurat întreaga școală (școala maternă din 1975 până în 1976 ; școala primară din 1976 până în 1981 ; colegiul din 1982 până în 1986). El are în Franța întreaga sa familie (doi frați, două surori și mama sa). Din 1989 are activități profesionale regulate în Franța. Prin hotărârea din 3 martie 1993, tribunalul corecțional din Bourg-en-Bresse l-a condamnat pe reclamant la 2 000 FRF d .e.n. pentru încălcarea legislației privind drogurile. Prin hotărârea din 25 mai 1995, instanța de judecată din Lyon l-a condamnat pe reclamant la cinci luni de închisoare pentru infracțiunile de violență și de sfidare a persoanei custode a autorității publice.

Prin hotărârile din 28 martie 1997, Tribunalul Corecțional din Bourg-en-Bresse l-a condamnat pe reclamant la pedepse cu zile-amendă pentru fapte de degradare și de sfidare. Prin hotărârea din 19 septembrie 1997, tribunalul corecțional din Bourg-en-Birese a condamnat la 18 luni de închisoare și la interdicția definitivă a teritoriului național pentru traficul ilicit de droguri.

Prin hotărârea din 24 februarie 1998, Tribunalul de Primă Instanță din Lyon l-a condamnat pe reclamant la doi ani de închisoare și a confirmat interzicerea definitivă a teritoriului național prin următoarele motive: Având în vedere că Said EZZOUHDI este de naționalitate marocană, este necesar să se pronunțe cu privire la aceasta interdicția de pe teritoriul național; întrucât, din motivele expuse deja, este indispensabil să se ia o măsură de la distanță față de un traficant de heroină, cocaină și hașiș, de naționalitate străină, a cărei prezență pe teritoriul național reprezintă o amenințare gravă la adresa sănătății și securității publice a căror siguranță publică trebuie să o asigure în cazul în care, în plus, comportamentul acestuia demonstrează un dispreț total față de legislația franceză și de hotărârile judecătorești care laudă deja pentru fapte de aceeași natură (...); Întrucât, în cazul în care fiecare are dreptul la respectarea drepturilor întemeiate pe art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, el aparține instanțelor, în cazurile prevăzute de lege, de a interzice accesul la teritoriul francez, atunci când o astfel de măsură este necesară pentru prevenirea infracțiunilor și a sănătății publice, în special cea a tinereții amenințate de heroină care a fost implicată de inculpat; întrucât, în aceste condiții,

interzicerea definitivă a teritoriului francez pronunțat împotriva sa nu aduce o atingere disproporționată drepturilor pe care le deține de la art. 8 din Convenția menționată anterior; (...) □ La 25 februarie 1998 a fost interjectat un recurs în cassare. La 4 martie 1998, reclamantul a solicitat, printr-o scrisoare recomandată cu aviz de primire, acordarea de asistență judiciară biroului de acordare a asistenței judiciare al Curții de Casație, motiv pentru care măsura de interzicere definitivă a teritoriului îi afecta viața de familie și nu a fost informat cu privire la continuarea acestei cereri. Prin hotărârea din 24 septembrie 1998, Curtea de Casație a respins recursul, în la mai puține mijloace prezentate pentru susținerea sa.

Între timp, prin hotărârea din 25 februarie 1998, Tribunalul corecțional din Bourg-en-Breise l-a condamnat pe reclamant la trei luni de închisoare pentru încălcarea dreptului de proprietate asupra dreptului de proprietate. La 21 decembrie 1998, reclamantul a solicitat o arest la domiciliu pentru a permite examinarea unei cereri de ridicare a unei interdicții definitive a teritoriului național. În absența unui răspuns în termen de patru luni, reclamantul a introdus o acțiune în anulare a deciziei implicite de respingere în fața instanței administrative din Lyon. Această acțiune este în prezent în curs de desfășurare. La 29 martie 1999, reclamantul a fost eliberat în detenție administrativă. La aceeași dată, prefectul Rhône și-a notificat decizia de trimitere prin stabilirea Marocului ca țară de destinație.

La 30 martie 1999, reclamantul ar fi refuzat să se îmbarce într-un avion spre țara sa de origine. Din 30 martie 1999, reclamantul își are reședința în casa mamei sale din Bourg-en-Bresse. GRIEFS Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge că interzicerea definitivă a teritoriului național pronunțat împotriva sa a adus atingere dreptului său la viață privată și la dreptul său la viață de familie. Într-adevăr, el consideră că, dat fiind faptul că au trecut mai mult de douăzeci de ani de când locuiește în Franța, că întreaga sa familie locuiește pe teritoriul Franței, că măsura luată împotriva sa este separată de familia sa și că a lucrat din ce în ce mai mult în Franța până în ziua în care a fost reținut.

De asemenea, acesta arată că măsura d interdicție a teritoriului și-a încălcat drepturile care decurg din art. 3 din Convenție, fără a aduce totuși argumente specifice în această privință. PROCEDUR A fost introdusă la 30 martie 1999 și înregistrată în aceeași zi. În cererea sa, recurentul a invitat Curtea să ia măsurile provizorii prevăzute la art. 39 din Regulamentul de procedură, pentru a împiedica trimiterea sa în Maroc. La 30 martie 1999, Curtea a decis să nu aplice art. 39 din Convenția privind măsurile provizorii și să aducă cererea la cunoștința guvernului. În plus, Curtea a decis să soluționeze cazul cu prioritate, în conformitate cu art. 41 din Regulamentul său de procedură. Guvernul și-a prezentat observațiile la 27 iulie 1999 și reclamantul a răspuns la aceasta la 23 septembrie 1999. ÎN TRECUT, reclamantul susține că măsura din care teritoriul național este interzis definitiv face imposibilă continuarea vieții sale private și a vieții sale de familie.

El arată că toate legăturile sale familiale se află în Franța și că nu a avut legături cu țara sa de origine, a cărei limbă nici măcar nu o vorbește. Acesta se plânge de încălcarea dreptului său la respectarea vieții sale private și de familie, garantat prin art. 8 din convenție, astfel: Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului său și a corespondenței sale. (2) O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât dacă această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile altora.

Guvernul ridică mai întâi o excepție de la neobosirea căilor de atac interne. Acesta a susținut, pe de o parte, că reclamantul, deși a formulat un recurs în casație, acesta din urmă nu dispunea de niciun mijloc de casare întemeiat în special pe încălcarea articolului 8 din convenție și, pe de altă parte, că reclamantul nu a formulat o cerere în vederea ridicării interdicției teritoriului național. În ceea ce o privește, reclamantul a declarat că nu a fost niciodată informat cu privire la dreptul de a beneficia de o decizie de asistență judiciară și la desemnarea unui avocat la Curtea de Casație pentru a participa în recursul său. În ceea ce privește cererea de ridicare a interdicției definitive a teritoriului francez, reclamantul precizează că această cerere este supusă unor condiții care fac imposibilă pentru cazul său examinarea unei astfel de cereri.

Într-adevăr, o cerere de arest la domiciliu, care i-a fost refuzată în mod implicit. Acesta concluzionează că cererile de ridicare a interdicției sunt foarte dificil de accesat și solicită o excepție din partea guvernului. Curtea constată că nu se face referire la faptul că biroul de asistență judiciară al Curții de Casație a dat curs cererii reclamantului, care se baza pe art. 8 din convenție, care a făcut obiectul interdicției definitive a teritoriului pentru recursul în Casație împotriva hotărârii din 19 septembrie 1997. În aceste condiții, Comisia consideră că nu se poate reproșa reclamantului, care a încercat să sesizeze Curtea de Casație cu privire la chestiunea respectării convenției, că nu a prezentat niciun motiv pentru susținerea recursului său.

În ceea ce privește introducerea unei cereri în discuție, Curtea amintește că condiția de epuizare a căilor de atac interne impune unui reclamant să utilizeze în mod normal căile de atac foarte eficiente și suficiente pentru a-și remedia obiecțiunile (a se vedea, printre altele, cererea n 27785/95, Decizia Włoch c. Polonia din 30 martie 2000 (secțiunea a patra), nepublicată, și Buscarini și alții c. San Marino [GC], n 24645/94, § 26 și 27, care urmează să fie publicate în CEDO 1999. În măsura în care trebuie să se considere că reclamantul a îndeplinit condiția de epuizare a căilor de atac interne prin recurs împotriva hotărârii din 19 septembrie 1997, nu se poate solicita din partea sa să introducă o procedură care să ridice măsura d. interdicție pronunțată de hotărârea menționată anterior (a se vedea mutatis mutandis, Comm.

DH, nr. 8.3.90, DR 64, p. 84), fără a fi necesar să se ia o decizie cu privire la problema eficienței acestei din urmă proceduri (a se vedea Hotărârea Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Recuperarea hotărârilor și deciziilor , 1998-I, pp. 87, 88, § 38). În aceste condiții, nu poate fi reținută instanța care a stat la baza faptului că căile de atac interne nu sunt epuizate. În ceea ce privește temeinicia cererii, guvernul recunoaște, în speță, că interdicția definitivă a teritoriului care face obiectul reclamantului constituie o interferență în dreptul său la respectarea vieții private.

Cu toate acestea, consideră că această măsură îndeplinește cerințele prevăzute la art. 8 alineatul (2) din Convenție, și anume că măsura prevăzută de lege și care urmărește un scop legitim este, necesar într-o societate democratică Scopul legitim urmărit este acela de a apăra ordinea publică, de a preveni infracțiunile și de a proteja sănătatea publică; aceaceasta este pentru a evita ca reclamantul să comită în Franța alte infracțiuni legate de droguri, pentru care este deja în stare de recidivă legală. Guvernul a explicat că reclamantul a fost implicat într-un trafic de droguri pe parcursul mai multor ani și a jucat un rol activ în rețeaua de traficanți din care făcea parte și că reclamantul a introdus în Franța droguri clasificate printre cele mai periculoase.

Guvernul consideră, în plus, că reclamantul nu poate să se prevaleze de o viață de familie în Franța în sensul art. 8 din Convenție, deoarece este celibatar și fără copii și că legăturile cu frații și surorile sale și cu mama sa nu depun mărturie în sine de nici un raport de dependență. El explică mai întâi că a fost școlarizat în Franța între 1975 și 1986, că a lucrat în calitate de muncitor pe diferite șantiere și că, din 1989, a lucrat în mod regulat ca intermediar, ceea ce nu se potrivește cu stilul de viață al unui traficant de droguri cunoscut. După ce a fost condamnat ca parte a recidivăi pentru cumpărarea și deținerea de produse narcotice, acesta nu a făcut decât să consume el însuși narcoticele pe care le-a cumpărat și nu a făcut niciodată parte dintr-un trafic important de narcotice.

În opinia reclamantului, nu există, prin urmare, nicio încălcare a securității și sănătății publice în sensul în care audia guvernul. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că cererea ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării sale, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenția privind încălcarea articolului 8 din Convenție. Din punctul de vedere al Curții, faptele cauzei nu permit să se ajungă la concluzia că măsura d… 35 alin. (3) din Convenție și trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 alin. (4) din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară în unanimitate toate mijloacele de fond rezervate, partea reclamantului întemeiat pe încălcarea art. 8 din Convenție; declară revendicarea IRRECEVABILĂ pentru surplus.

S. Dollé W. Fuhrmann Module Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 47160/99 présentée par Saïd EZZOUHDI contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 12 septembre 2000 en une chambre composée de M. W. Fuhrmann, président , M. J.-P. Costa, M. P. Kūris, M me F. Tulkens, M. K. Jungwiert, Sir Nicolas Bratza, M. K. Traja, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 30 mars 1999 et enregistrée le 30 mars 1999, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant marocain, né en 1970 et résidant à Bourg-en-Bresse.

Il est représenté devant la Cour par M e Marie-Noëlle Frery, avocate au barreau de Lyon. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le requérant vit en France depuis l’âge de cinq ans. Il y a effectué toute sa scolarité (école maternelle de 1975 à 1976 ; école primaire de 1976 à 1981 ; collège de 1982 à 1986). Il a en France toute sa famille (deux frères, deux sœurs et sa mère). Il a depuis 1989 des activités professionnelles régulières en France. Par jugement du 3 mars 1993, le tribunal correctionnel de Bourg-en-Bresse a condamné le requérant à 2 000 FRF d’amende pour infraction à la législation sur les stupéfiants. Par arrêt du 25 mai 1995, la cour d’appel de Lyon a condamné le requérant à cinq mois d’emprisonnement pour les infractions de violences et d’outrage à personne dépositaire de l’autorité publique.

Par jugements du 28 mars 1997, le tribunal correctionnel de Bourg-en-Bresse a condamné le requérant à des peines de jours-amende pour des faits de dégradations et d’outrage. Par jugement du 19 septembre 1997, le tribunal correctionnel de Bourg-en-Bresse l’a condamné à dix-huit mois d’emprisonnement et à l’interdiction définitive du territoire national pour trafic de stupéfiants en état de récidive légale.

Par arrêt du 24 février1998, la cour d’appel de Lyon a condamné le requérant à deux ans d’emprisonnement et a confirmé l’interdiction définitive de territoire national par les motifs que voici : « Attendu que Saïd EZZOUHDI étant de nationalité marocaine, il y a lieu de prononcer à son égard l’interdiction du territoire national à titre définitif ; qu’il est, en effet, pour les motifs déjà exposés, indispensable de prendre une mesure d’éloignement à l’encontre d’un trafiquant d’héroïne, de cocaïne et de haschich, de nationalité étrangère, dont la présence sur le territoire national constitue une menace grave pour la santé et la sécurité publiques dont chaque Etat se doit d’assurer la sauvegarde lorsque de plus, le comportement de celui-ci démontre un mépris total à l’égard de la législation française et des décisions de justice l’ayant déjà condamné notamment pour les faits de même nature (...) ; Attendu que si chacun a droit au respect des droits tirés de l’article 8 de la Convention européenne de sauvegarde des Droits de l’homme et des libertés fondamentales, il appartient aux juridictions, dans les cas prévus par la loi, d’interdire l’accès du territoire français, lorsqu’une telle mesure est nécessaire à la prévention des infractions pénales et à la santé publique, spécialement celle de la jeunesse menacée par l’héroïne écoulée avec la participation du prévenu ;

que dans ces conditions, l’interdiction définitive de territoire français prononcée à son encontre n’apporte pas une atteinte disproportionnée aux droits qu’il tient de l’article 8 de la Convention susvisée ; (...) » Un pourvoi en cassation a été interjeté le 25 février 1998. Le 4 mars 1998, le requérant a demandé, par lettre recommandée avec avis de réception, l’aide juridictionnelle au bureau d’aide juridictionnelle de la Cour de cassation, exposant que la mesure d’interdiction définitive de territoire portait atteinte à sa vie familiale. Il n’a pas été informé de la suite réservée à cette demande. Par arrêt du 24 septembre 1998, la Cour de cassation a rejeté le pourvoi, en l’absence de moyens présentés à son soutien.

Entre-temps, par jugement du 25 février 1998, le tribunal correctionnel de Bourg-en-Bresse a condamné le requérant à trois mois d’emprisonnement pour l’infraction de violation de domicile. Le 21 décembre 1998, le requérant demanda une assignation à résidence afin de permettre l’examen d’une demande de relèvement de l’interdiction définitive du territoire national. En l’absence de réponse dans les quatre mois, le requérant a introduit un recours en annulation de la décision de rejet implicite devant le tribunal administratif de Lyon. Ce recours est actuellement pendant. Libéré le 29 mars 1999, le requérant est placé en rétention administrative. A cette même date, le préfet du Rhône a notifié sa décision de renvoi en fixant le Maroc comme pays de destination.

Le 30 mars 1999, le requérant aurait refusé d’embarquer dans un avion à destination de son pays d’origine. Depuis le 30 mars 1999, le requérant réside chez sa mère à Bourg-en-Bresse. GRIEFS 1. Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint de ce que l’interdiction définitive de territoire national prononcée à son encontre a porté atteinte à son droit à la vie privée et à son droit à la vie familiale. Il estime en effet qu’étant donné que cela fait plus de vingt ans qu’il habite en France, que toute sa famille réside sur le territoire français, que la mesure prise à son encontre emporte sa séparation d’avec sa famille. Il a de plus travaillé régulièrement en France jusqu’au jour de sa mise en rétention.

2. Il expose également que la mesure d’interdiction du territoire a porté atteinte à ses droits résultant de l’article 3 de la Convention, sans toutefois faire valoir d’arguments spécifiques à cet égard. PROCEDURE La requête a été introduite le 30 mars 1999 et enregistrée le même jour. Dans sa requête, le requérant invitait la Cour à prendre des mesures provisoires prévues à l’article 39 du règlement de la Cour, afin d’empêcher son renvoi au Maroc. Le 30 mars 1999, la Cour a décidé de ne pas appliquer l’article 39 de la Convention concernant les mesures provisoires et de porter la requête à la connaissance du Gouvernement. Elle a en outre décidé de traiter l’affaire en priorité, conformément à l’article 41 de son règlement.

Le Gouvernement a présenté ses observations le 27 juillet 1999 et le requérant y a répondu le 23 septembre 1999. EN DROIT 1. Le requérant fait valoir que la mesure d’interdiction définitive du territoire national prise à son encontre rend impossible la poursuite de sa vie privée et de sa vie familiale. Il expose que tous ses liens familiaux se trouvent en France et qu’il n’a pas d’attache avec son pays d’origine, dont il ne parle même pas la langue. Il se plaint d’une atteinte à son droit au respect de sa vie privée et familiale, garanti par l’article 8 de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » Le Gouvernement soulève d’abord une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Il a fait valoir, d’une part, que le requérant bien qu’ayant formé un pourvoi en cassation, celui-ci n’était assorti d’aucun moyen de cassation tiré notamment de la violation de l’article 8 de la Convention et, d’autre part, que le requérant n’a pas formulé de requête en relèvement de l’interdiction du territoire national.

Le requérant a, pour sa part, exposé qu’il ne s’est jamais vu notifier le bénéfice d’une décision d’aide juridictionnelle et la désignation d’un avocat auprès de la Cour de cassation pour l’assister dans son pourvoi. Concernant la demande en relèvement de l’interdiction définitive du territoire français, le requérant expose que cette demande est soumise à des conditions qui rendent impossible pour son cas l’examen d’une telle demande. Il faut, en effet, une demande d’assignation à résidence, qui lui a été refusée implicitement. Il en conclut que les demandes de relèvement d’interdiction sont très difficiles d’accès et demande d’écarter l’exception d’irrecevabilité soulevée par le Gouvernement.

La Cour constate qu’il n’apparaît pas que le bureau d’aide juridictionnelle de la Cour de cassation ait donné suite à la demande faite par le requérant, qui se fondait sur l’atteinte à l’article 8 de la Convention portée par l’interdiction définitive de territoire pour le pourvoi en cassation contre le jugement du 19 septembre 1997. Dans ces conditions, elle considère que l’on ne saurait reprocher au requérant, qui a tenté de saisir la Cour de cassation de la question du respect de la Convention, de ne pas avoir présenté de moyen au soutien de son pourvoi.

Quant à l’introduction d’une demande en relèvement, la Cour rappelle que la condition de l’épuisement des voies de recours internes impose à un requérant de faire un usage normal des recours « vraisemblablement efficaces et suffisants » pour porter remède à ses griefs (voir, entre autres, requête n o 27785/95, décision Włoch c. Pologne du 30 mars 2000 (quatrième section), non publiée, et Buscarini et autres c. Saint-Marin [GC], n o 24645/94, §§ 26 et 27, à paraître dans CEDH 1999). Dans la mesure où il faut considérer que le requérant a satisfait à la condition de l’épuisement des voies de recours internes en recourant contre le jugement du 19 septembre 1997, on ne saurait exiger de sa part qu’il introduise une procédure en relèvement de la mesure d’interdiction prononcée par le jugement précité (voir mutatis mutandis, Comm.

eur. DH, n o 12609/86, déc. 8.3.90, DR 64, p. 84), sans qu’il soit nécessaire de se prononcer sur la question de l’efficacité de cette dernière procédure (cf., arrêt Dalia c. France du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions , 1998-I, pp. 87, 88, § 38). Dans ces conditions, l’objection du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes ne saurait être retenue. Quant au bien-fondé de la requête, le Gouvernement reconnaît, qu’en l’espèce, l’interdiction définitive du territoire dont fait l’objet le requérant constitue une ingérence dans son droit au respect de la vie privée.

Il estime toutefois que cette mesure répond aux exigences de l’article 8 § 2 de la Convention, c’est-à-dire que la mesure, prévue par la loi, et qui poursuit un but légitime, est « nécessaire dans une société démocratique ». Le but légitime poursuivi est celui de la défense de l’ordre public, de la prévention des infractions pénales et de la protection de la santé publique ; c’est pour éviter que le requérant ne commette en France d’autres infractions concernant les stupéfiants, pour lesquelles il est déjà en état de récidive légale. Le Gouvernement expose que le requérant a été impliqué dans un trafic de stupéfiants s’étalant sur plusieurs années et il a joué un rôle actif au sein du réseau de trafiquants auquel il appartenait.

De plus, le requérant a introduit en France des drogues classées parmi les plus dangereuses. Le Gouvernement estime de plus, que le requérant ne peut se prévaloir d’une vie familiale en France au sens de l’article 8 de la Convention étant donné qu’il est célibataire et sans enfants et que les liens avec ses frères et sœurs et sa mère ne témoignent par eux-mêmes d’aucun rapport de dépendance. Le requérant conteste l’appréciation du Gouvernement. Il explique d’abord qu’il a été scolarisé en France de 1975 à 1986, qu’il a travaillé en qualité d’ouvrier sur différents chantiers et que, depuis 1989, il a travaillé régulièrement en tant qu’intérimaire, ce qui ne correspond pas au train de vie d’un trafiquant de drogue notoire.

Il relève ensuite que, bien qu’ayant été condamné dans le cadre de la récidive pour achat et détention de produits stupéfiants, il n’a fait que consommer lui-même les stupéfiants qu’il a achetés et qu’il n’apparaît pas qu’il ait jamais fait partie d’un trafic de stupéfiants important. Selon le requérant, il n’y a donc aucune atteinte à la sécurité et à la santé publique au sens où l’entend le Gouvernement. La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que la requête pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de son examen, mais nécessitent un examen au fond. Il s’ensuit que cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention concernant la violation de l’article 8 de la Convention.

2. De l’avis de la Cour, les faits de la cause ne permettent pas de conclure que la mesure d’interdiction, ou son éventuelle mise en œuvre, ferait subir au requérant des souffrances d’une intensité correspondant aux notions de traitement « inhumain » ou « dégradant » au sens de l’article 3 de la Convention. Il s’ensuit que cet aspect de la requête est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de la violation de l’article 8 de la Convention ;

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus. S. Dollé W. Fuhrmann Greffière Président