a cererii nr. 35827/97
prezentată de M.G.
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), ședință pe 8 februarie 2000 în Camera compusă din:
Sir Nicolas Bratza,
președinte,
d. J-P. Costa,
d. L. Loucaides,
d. P. Kūris,
d. W. Fuhrmann,
dna H.S. Greve,
d. K. Traja,
judecători,
și dna S. Dollé,
grefier de secțiune;
Având în vedere art. 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale;
Având în vedere cererea introdusă pe 22 aprilie 1997 de d. G. împotriva Franței și înregistrată pe 28 aprilie 1997 sub nr. de dosar 35827/97;
Având în vedere rapoartele prevăzute la art. 49 al Regulamentului Curții;
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât pe 8 decembrie 1998 și observațiile în răspuns prezentate de reclamant pe 27 aprilie 1999 și 19 iulie 1999;
După deliberări;
Pronunță următoarea decizie:
Reclamantul este cetățean elvețian, născut în 1958 și rezident la Kleindoettingen (Elveția).
Este reprezentat în fața Curții de dna Claire Waquet, avocat la Consiliul de Stat și la Curtea de Casație.
A.
Circumstanțe particulare ale dosarului
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Pe 15 aprilie 1990, reclamantul a fost arestat, în același timp cu o altă persoană, la aeroportul Roissy și găsit în posesia a 1.210 kilograme de cocaină.
Pe 19 aprilie 1990, a fost inculpat pentru încălcarea legislației asupra stupefiază și contrabandă și plasat în detenție preventivă de judecătorul de instrucție al tribunalului de cea mai mare instanță din Bobigny. La prima apariție în fața judecătorului, a declarat că era domiciliat la Frankfurt.
Prin ordonanță din 7 august 1990, judecătorul de instrucție a trimis reclamantul, atunci deținut în închisoarea Fleury-Mérogis, în fața tribunalului penal din Bobigny pentru a răspunde faptelor de importare de stupefiază, înțelegere în vederea traficului de stupefiază și importare prin fraudă de mărfuri interzise.
Pe 25 august 1990, procurorul Republicii l-a citat pe reclamant să comparaie la ședința tribunalului penal din 8 octombrie 1990.
A fost eliberat pe 6 octombrie 1990, titlul de detenție expiind pe 7 octombrie următor. Anterior acestui fapt, refusase să compare voluntar la o ședință a tribunalului penal din 5 octombrie 1990, pentru care fusese extras. Extrasul din registrul de închisoare mentioneaza că la eliberare reclamantul a declarat "se retrage fără domiciliu stabil".
Nu a comparat la ședința tribunalului penal din 8 octombrie 1990, la care fusese citat. Prin scrisoare din aceeași zi, avocatul lui a transmis președintelui tribunalului o scrisoare în care reclamantul exposé că a părăsit Franța pentru Elveția pe 7 octombrie 1990 și solicita o prorogare pentru a reflecta, explicând că rămânea foarte deranjat de detenția sa.
Prin sentință din 8 octombrie 1990, reputată contradictoriu cu privire la reclamant în aplicare a articolului 410 al Codului de procedură penală, tribunalul penal l-a condamnat pe reclamant la șase ani de închisoare, a decernat un mandat de arestare împotriva sa și a pronunțat împotriva sa o interzicere permanentă a teritoriului francez. Hotărând asupra concluziilor administrației vamilor, tribunalul l-a condamnat de asemenea să plătească, solidar cu coacuzatul, o amendă vamală de 1.210.000 franci însoțită de constrângere prin corp.
Pe 6 ianuarie 1992, un executor de justiție a comunicat sentința la cererea procurorului Republicii. Reclamantul fiind fără domiciliu și rezidență cunoscuți, comunicarea a fost efectuată la "parquetul extern", și anume la procurorul Republicii al tribunalului de cea mai mare instanță din Bobigny (art. 559 al Codului de procedură penală).
Adresa pe actul de comunicare era adresa indicată de reclamant la Frankfurt. Reclamantul a prezentat scrisori ale autorităților elvețiene și germane, datate din noiembrie 1995, conform cărora nu fusese găsit nici un semn de transmitere a sentinței de către autoritățile franceze în cadrul asistenței judiciare.
Reclamantul a fost arestat în Belgia și plasat sub mandat de extradare pe 9 noiembrie 1994 în executarea sentinței din 8 octombrie 1990. Autoritățile belgiene au autorizat extradarea pentru infracțiunea penală, dar au refuzat-o pentru infracțiunea vamală.
Pe 13 decembrie 1994, a formulat apel împotriva sentinței din 8 octombrie 1990, prin intermediul unui avocat la barou la Paris.
Prin hotărâre din 12 octombrie 1995, curtea de apel din Paris a declarat apelul inadmisibil din două motive. A remarcat mai întâi că apelul fusese formulat de avocatul reclamantului, în timp ce ar fi trebuit să fie făcut de reclamant în persoană, deoarece acesta făcea obiectul unui mandat de arestare. A constatat apoi că apelul era tardiv, deoarece fusese formulat doar pe 13 decembrie 1994, adică în afara termenului de zece zile fixat de art. 498 al Codului de procedură penală, care curgea de la comunicare, efectuată pe 6 ianuarie 1992. Curtea de apel a concluzionat că sentința atacată va fi "executată după formele și conținutul ei atât în acțiunea penală cât și în acțiunea vamală".
Reclamantul a formulat o cerere de anulare ridicând trei mijloace de apărare. Mai întâi, susținea că nu fusese atins de comunicarea sentinței, efectuată pe 6 ianuarie 1992, și că se afla prin urmare în imposibilitate absolută de a formula apel în termenul prescris. Reamintea că, prin scrisoare din 8 octombrie 1990, anunțase că a quittat Franța pentru Elveția și că era deci datoria parchetului să transmită sentința de comunicat autorităților elveților competente pentru a i-o înmâna. Adăuga că parchetu ar fi trebuit, cel puțin, să transmită actul de comunicare la parchetul Statului Frankfurt. Cu toate acestea, nu apărea că această formalitate fusese îndeplinită. Din acest motiv, comunicarea din 6 ianuarie 1992 trebuia considerată ca fiind neregulată și nulă. Susținea de asemenea că pe 13 decembrie 1994 se afla în imposibilitate de a formula apel în persoană, deoarece era deținut în Belgia. Sublinia în final că autoritățile belgiene refuzaseră în mod expres extradarea pentru infracțiunea vamală și că curtea de apel nu putea deci declara sentința din 8 octombrie 1990 executorie atât în acțiunea penală cât și în cea vamală.
Prin hotărâre din 24 octombrie 1996, Curtea de Casație a respins primele două mijloace de apărare, în termenii următori:
"Considerat că din piese rezultă că d. G. a fost condamnat, prin sentință contradictoriu, dată în conformitate cu art. 410 al Codului de procedură penală, pe 8 octombrie 1990, la șase ani de închisoare precum și la interzicerea permanentă a teritoriului francez, un mandat de arestare fiind decernat împotriva sa; că această decizie a fost comunicată la parquet pe 6 ianuarie 1992;
Considerat că, pentru a declara inadmisibil ca tardiv apelul formulat în numele inculpatului pe 13 decembrie 1994, curtea de apel constată că acest recurs a fost formulat după expirarea termenului de zece zile urmând comunicării sentinței;
Considerat că, în starea acestui singur motiv, cu abstragere de orice alte motive care au abundență, și deoarece inculpatul, care nu justificase nicio scuză pentru necomparere în fața tribunalului, nu invocare nici o circumstanță insurmontabilă care să-l fi plasat în imposibilitate de a se supune acțiunii justiției și de a-și exercita recursurile în termenele utile, curtea de apel a justificat decizia sa;
că, în fapt, termenul de apel curgea de la comunicarea sentinței, indiferent de mod, pentru inculpatul care, citat în persoană, nu se prezintă și nu este scuzat;
că mijloacele nu pot deci fi admise (...)"
În plus, Curtea de Casație a anulat hotărârea, fără renvoi, în dispozițiile care declarau executorii dispozițiile vamale ale sentinței, din cauza că autoritățile belgiene refuzaseră extradarea pentru infracțiunea vamală.
Condamnarea sa devenind definitivă, reclamantul a început să-și ispășească pedeapsa. Pe 28 mai 1997, i-a fost acordată eliberare condiționată sub condiția expulzării. Pe 10 iunie 1997, a fost efectiv eliberat. Acum locuiește în Elveția.
B.
Dreptul și practica interne relevante
Codul de procedură penală
art. 410
"Inculpatul regulat citat în persoană trebuie să comparaie, cu excepția cazului în care furnizează o scuză recunoscută ca valabilă de jurisdicția în fața căreia este chemat (...) inculpatul care nu se prezintă și nu este scuzat este judecat contradictoriu."
art. 498
"Cu excepția cazului prevăzut la art. 505, apelul este formulat în termen de zece zile de la pronunțarea sentinței contradictoriu.
Cu toate acestea, termenul de apel nu curgea decât de la comunicarea sentinței, indiferent de mod:
1) Pentru partea care, după dezbatere contradictoriu, nu era prezentă sau reprezentată la ședința în care sentința a fost pronunțată, dar doar în cazul în care ea sau reprezentantul ei nu fusese avertizat cu privire la data în care sentința va fi pronunțată;
2) Pentru inculpatul care a solicitat să fie judecat în absență în condițiile prevăzute de art. 411, alineatul 1;
3) Pentru inculpatul care nu s-a prezentat, în condițiile prevăzute de art. 411, alineatul 4.
La fel în cazurile prevăzute de articolele 410 și 494-1."
art. 555
"Executorul de justiție trebuie să facă toate diligențele pentru a ajunge la transmiterea actului în persoana chiar a destinatarului (...)"
art. 556
"Dacă copia a fost înmânată unei persoane rezidente la domiciliul celui în privința căruia se referea actul, executorul de justiție informează fără întârziere interesatul despre această înmânare, prin scrisoare recomandată cu notificare de primire. Atunci când din notificarea de primire, semnată de interesatul, rezultă că acesta a primit scrisoarea recomandată a executorului de justiție, actul înmânat la domiciliu produce aceleași efecte ca și cum ar fi fost transmis în persoană.
Executorul de justiție poate de asemenea trimite interesatului prin scrisoare simplă o copie a actului însoțit de un chitanță pe care destinatarul este invitat să-l retrimită prin poștă sau să-l depună la studiul executorului de justiție, semnat de el. Atunci când această chitanță semnată a fost returnată, actul înmânat la domiciliu produce aceleași efecte ca și cum ar fi fost transmis în persoană (...)"
art. 558
"Dacă executorul de justiție nu găsește pe nimeni la domiciliul celui în privința căruia se referea actul, verifica imediat exactitatea acestui domiciliu.
Atunci când domiciliul indicat este într-adevăr acela al interesatului, executorul de justiție mentioneaza în act diligențele și constatările sale, apoi înmânează o copie a actului la primărie, primarului sau, în lipsa acestuia, unui viceprimar sau consilier municipal delegat, sau secretarului primăriei.
Informează fără întârziere interesatul despre această înmânare, prin scrisoare recomandată cu notificare de primire, făcând-i cunoscut că trebuie să retragă imediat copia actului comunicat la primăria indicată (...)
Atunci când din notificarea de primire, semnată de interesatul, rezultă că acesta a primit scrisoarea recomandată a executorului de justiție, actul înmânat la primărie produce aceleași efecte ca și cum ar fi fost transmis în persoană.
Executorul de justiție poate de asemenea trimite interesatului prin scrisoare simplă o copie a actului însoțit de o chitanță pe care destinatarul este invitat să-l retrimită prin poștă sau să-l depună la studiul executorului de justiție, semnat de el. Atunci când această chitanță a fost returnată, actul înmânat la primărie produce aceleași efecte ca și cum ar fi fost transmis în persoană (...)"
art. 559
"Dacă persoana vizată de act nu are domiciliu sau rezidență cunoscuți, executorul de justiție înmânează o copie a actului la parchetul procurorului Republicii al tribunalului sesizat (...)"
art. 562
"Dacă persoana locuiește în străinătate, aceasta este citată la parchetul procurorului Republicii lângă tribunalul sesizat. Procurorul Republicii viază originalul și transmite copia miniștrului afacerilor externe sau oricărei alte autorități determinate de convenții internaționale (...)"
Reclamantul, citând art. 6 § 1 al Convenției, consideră că nu a beneficiat de un proces echitabil și nu a avut acces regulat la un tribunal, în încălcare a articolului 13 al Convenției.
Reclamantul se plânge în special de o entravă în exercitarea drepturilor sale de apărare. Reamintind că a fost condamnat printr-o sentință reputată contradictoriu dar dată în absența sa, observă că nu a fost în măsură să vază faptele judecate în apel din cauza deciziei de inadmisibilitate luate de curtea de apel din Paris, pe motiv că termenul de apel a început să curgă de la ziua comunicării din 6 ianuarie 1992. Cu toate acestea, era vorba despre o "comunicare la parquet" făcută în virtutea articolului 559 al Codului de procedură penală, de care nu a avut niciodată cunoștință, nici o diligență nefiind efectuată pentru ca actul de comunicare și sentința în cauză să-i ajungă, așa cum arată scrisorile autorităților elvețiene și germane din noiembrie 1995. A fost numai atunci când autoritățile belgiene i-au comunicat această sentință în cadrul procedurii de extradare desfășurate în Belgia că a luat cunoștință de aceasta.
Cererea a fost introdusă pe 22 aprilie 1997 și înregistrată pe 28 aprilie 1997.
Pe 1 iulie 1998, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a hotărât să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând-o să prezinte în scris observațiile sale cu privire la admisibilitate și fond.
Guvernul a prezentat observațiile sale pe 8 decembrie 1998, după prorogarea termenului acordat, iar reclamantul a răspuns pe 27 aprilie 1999, după expirarea termenului acordat. A prezentat observații suplimentare pe 19 iulie 1999.
În virtutea articolului 5 § 2 al Protocolului nr. 11, intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1998, dosarul este examinat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la această dată.
Reclamantul consideră că nu a beneficiat de un proces echitabil și nu a avut acces regulat la un tribunal, în încălcare a articolelor 6 § 1 și 13 al Convenției.
Curtea va examina această reclamație sub aspectul articolului 6 § 1 precitat, ale cărei cerințe sunt mai stricte și care se citește după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul ca cauza să fie audiată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) asupra bunului fond al oricărei acuzații în materie penală adusă împotriva ei (...)"
După reamintirea jurisprudenței Curții cu privire la dreptul de acces la un tribunal, Guvernul subliniază mai întâi că art. 410 al Codului de procedură penală, care permite judecarea contradictoriu a unei persoane care nu comparaie și nu furnizează o scuză valabilă, urmărește un scop legitim, și anume să eșueze procedee folosite de anumiți inculpați pentru a întârzia soluția procesului sau pentru a se sustrage obligațiilor lor, și deci vizează o bună administrare a justiției. Există un raport just de proporționalitate între acest obiectiv și mijloacele folosite, deoarece interesatului îi este laisă libertatea să solicite o amânare a dosarului atunci când nu poate comparaie și furnizează o scuză legitim.
Guvernul exposé că dreptul de apel este supus unui termen de zece zile care curgea de la o dată variabilă în funcție de natura sentinței date. Inculpatul avertizat cu privire la data procesului, dar absent la acesta, și care este judecat contradictoriu, beneficiază de o situație foarte avantajoasă, deoarece acel termen nu curgea de la pronunțare, ci de la comunicare. Singura obligație pusă în sarcina lui este de a indica adresa sa autorităților naționale pentru a-i putea comunica decizia. În cazul de față, reclamantul, regulat convocat la ședința din 8 octombrie 1990, dar eliberat pe 6 octombrie, a decis să nu comparaie la această ședință și a informat prin scrisoare autoritățile judiciare franceze că a quittat Franța pentru Elveția. În plus, la eliberare, a indicat că era "fără domiciliu stabil". Din acest motiv, nu era util să se transmită sentința autorităților elveție sau germane, deoarece reclamantul - care a fost în final arestat în Belgia - ales să scape, prin mobilitatea sa, de orice acțiune judiciară. Guvernul consideră că, având în vedere atitudinea sa, inadmisibilitatea apelului nu apare disproporționată și că a renunțat în mod neechivoc la apărare și la exercitarea efectivă a unui recurs. În fine, reclamantul a putut formula o cerere de anulare și beneficia de examinarea griefurilor sale de către Curtea de Casație, care a acceptat de fapt unu din mijloacele de anulare. Guvernul concluzionează că cererea este evident netemeinică.
Pentru reclamant, problema esențială pusă de acest dosar este cea a confuziei întreținute de texte și jurisprudență între exercitarea căilor de recurs și posibilități - sau necesități - de aprehendare fizică a persoanei care face obiectul unui proces penal. În speța, în măsura în care nu a comparat la ședință, Guvernul concluzionează că practic nu avea dreptul de a exercita apelul pe care i-l deschideau textele. Spunând că formalitățile de comunicare în străinătate erau "inutile" înseamnă "privare de dreptul de recurs efectiv", deoarece actul de comunicare aducere oficial la cunoștința interesatului decizia de justiție. În aceste condiții, comunicarea se limita la o comunicare "la parquet extern", adică o înmânare a actului la parchetul local, care îl va transmite apoi autorităților diplomatice franceze, care îl vor transmite autorităților diplomatice străine pentru a găsi destinatarul. Cu toate acestea, executorul de justiție acționează la cererea aceluiași parquet care este autoritate de urmărire. Cu alte cuvinte, partea urmărită se face comunica ei însuși o decizie de justiție, și acest act pune în curs termenul de recurs împotriva părții urmărite.
Reclamantul susține că este practic imposibil pentru un inculpat să știe care zi va fi comunicată sentința la parquet, și deci să prevadă scurtul termen de apel. În plus, nu se poate trage din singura circumstanță că un inculpat nu se prezintă în prima instanță concluzia că se dezinteresează de proces și a renunțat la exercitarea căilor de recurs. În fine, chiar dacă Curtea de Casație a invocat regula principiului specialității extradării, reclamantul subliniază că nu a beneficiat de un dublu grad de jurisdicție pe fondul însuși al vinovăției.
Curtea este de opinie că acest dosar se deosebește de dosarul Poitrimol c. Franța (hotărâre din 23 noiembrie 1993, seria A nr. 277-A; a se vedea de asemenea hotărâri Omar și Guérin c. Franța din 29 iulie 1998, Culegere 1998-V, pp. 1829 și urm. și 1857 și urm.), care privea inadmisibilitatea apelului și a recursoriului formulat de reclamant, condamnat printr-o sentință reputată contradictoriu, din cauza că nu respectase mandatul de arestare decernat împotriva sa. În dosarul de față, dacă curtea de apel a reținut două motive de inadmisibilitate a recursului (faptul că fusese formulat de avocatul reclamantului și nerespectarea termenului de apel), Curtea de Casație s-a bazat numai pe al doilea dintre aceste motive. Din acest motiv, Curtea nu este sesizată cu chestiunea dacă obligația de a se constitui prizonier pentru a exercita un recurs se conformează cerințelor articolului 6 § 1 al Convenției: ea trebuie să stabilească dacă regulile care reglementează apelul, așa cum au fost aplicate în speță, au atins în substanța sa însăși dreptul de acces al reclamantului la curtea de apel.
Curtea reamintește că incumbă în principal jurisdicțiilor interne să interpreteze legislația internă și în special regulile de natură procedurală, cum ar fi termenele care reglementează introducerea recursurilor (a se vedea în special hotărâre Pérez de Rada Cavanilles c. Spania din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII, p. 3255, § 43). Pe de altă parte, "dreptul la o instanță", din care dreptul de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și se pretează la limitări, deoarece prin natura sa apelează la reglementare de stat, care se bucură în acest sens de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restrânge accesul într-atât încât dreptul unui justițiabil la o instanță să fie atins în substanța sa; în fine, ele se conformează articolului 6 § 1 numai dacă tind spre un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea hotărâri Brualla Gomez de la Torre c. Spania din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2955, § 33; Edificaciones March Gallego c. Spania din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 290, § 34; Pérez de Rada Cavanilles precitat, p. 3255, § 44).
Așa cum Curtea a avut ocazia să afirme deja, reglementarea privind termene recursurilor vizează asigurarea unei bune administrări a justiției, precum și respectarea principiului siguranței juridice (hotărâre Pérez de Rada Cavanilles precitat, p. 3255, § 45).
Conform articolului 498 al Codului de procedură penală, termenul de apel este de zece zile și curgea, fie de la pronunțarea sentinței, fie de la data comunicării acesteia. Atunci când inculpatul, regulat convocat, nu comparaie și nu este scuzat, sentința este reputată contradictoriu (art. 410 al Codului de procedură penală) și termenul de apel curgea de la comunicarea deciziei.
Modalitățile comunicării sunt ele însuși variabile, executorul de justiție trebuind, conform termenilor articolului 555 al Codului de procedură penală, să "facă toate diligențele pentru a ajunge la transmiterea actului în persoana chiar a destinatarului". Articolele 555 până la 558 ale aceluiași Cod prevăd succesiv înmânarea actului interesatului însuși, unei alte persoane la domiciliul lui, sau primarului (dacă domiciliul este exact dar executorul de justiție nu a găsit pe nimeni acolo). art. 559 prevede că, dacă persoana nu are domiciliu sau rezidență cunoscuți, executorul de justiție înmânează o copie a actului la parchetul procurorului Republicii al tribunalului sesizat. În fine, atunci când interesatul locuiește în străinătate, procurorul Republicii, căruia i se înmânează actul, transmite copie miniștrului francez al afacerilor externe, pentru transmitere autorităților străine competente. Curtea observă în această privință că atunci când ministerul public face comunica o decizie la parchetul extern, este în vederea transmiterii la autoritățile diplomatice franceze, apoi străine, pentru notificare persoanei vizate la adresa indicată de ea.
În speța, reclamantul se plânge în esență de aceea că autoritățile franceze nu au transmis sentința pentru comunicare autorităților elvețiene și germane, ci au comunicat "la parquet".
Curtea constată că reclamantul, care era asistat de un avocat și dûmis informat despre ședințele tribunalului penal, ales deliberat să nu comparaie, nici la ședința din 5 octombrie, nici la ședința din 8 octombrie 1990, expunând-se deci la a fi judecat în absență printr-o decizie reputată contradictoriu. Nu putea ignora că o sentință de condamnare era probabil să fie dată împotriva sa, sentință care ar trebui neapărat să-i fie comunicată.
Cu toate acestea, în timp ce furnizase judecătorului de instrucție o adresă în Germania, mentioneaza pe registrul de închisoare, la eliberare, că se retrage "fără domiciliu stabil" și avocatul lui trimisese tribunalului o scrisoare precizând că a quittat Franța pentru Elveția, dar fără a da o adresă. Făcând acest lucru, reclamantul nu punea autoritățile franceze în măsură să procedeze la comunicare în persoană. Curtea estimează că, în starea acestor informații contradictoriu, nu li se poate reproșa să nu fi încercat să facă comunica sentința în Germania sau Elveția și să fi procedat la o comunicare "la parquet" conform articolului 559 al Codului de procedură penală.
Curtea observă de altfel că reclamantul, care a fost în final arestat în Belgia, nu a stabilit niciodată, nici chiar a susținut, că a locuit în Elveția sau Germania după pronunțarea sentinței și că sentința ar fi putut fi cu folos comunicată în una din aceste două țări.
Curtea observă de asemenea că comunicarea nu interveni imediat, ci un termen de aproximativ un an și trei luni s-a scurs între pronunțarea sentinței și comunicarea sa, termen în care reclamantul nu a făcut pași pentru a cunoaște conținutul, eventual prin canalul avocatului, nici pentru a indica adresa sa.
Curtea estimează în fine că trebuie să țină seama de faptul că reclamantul putea prezenta griefurile în fața Curții de Casație, care le-a acceptat parțial.
În aceste condiții, Curtea ajunge la concluzia că, în circumstanțele specifice ale cauzei și ținând seama de comportamentul reclamantului, dreptul lui de acces la curtea de apel nu a fost indebitus entravat.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Grefier
Președinte
de la requête n
o
35827/97
présentée par M.G.
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le
8
février
2000 en une chambre composée de
Sir
Nicolas Bratza,
président
,
M.
J-P. Costa,
M.
M.
M.
M
me
H.S. Greve,
M.
juges
,
et de
M
me
greffière de section
;
Vu l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales
;
Vu la requête introduite le 22 avril 1997 par M. G. contre la France et enregistrée le 28
avril 1997 sous le n
o
de dossier 35827/97
;
Vu les rapports prévus à l’article 49 du règlement de la Cour
;
Vu les observations présentées par le gouvernement défendeur le 8 décembre 1998 et les observations en réponse présentées par le requérant les 27 avril 1999 et 19 juillet 1999
;
Après en avoir délibéré
;
Rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant suisse, né en 1958 et résidant à Kleindoettingen (Suisse).
Il est représenté devant la Cour par M
e
Claire Waquet, avocate au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation.
A.
Circonstances particulières de l’affaire
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 15 avril 1990, le requérant fut arrêté, en même temps qu’une autre personne, à l’aéroport de Roissy et trouvé en possession de 1, 210 kilogrammes de cocaïne.
Le 19 avril 1990, il fut inculpé d’infraction à la législation sur les stupéfiants et de contrebande et placé en détention provisoire par le juge d’instruction du tribunal de grande instance de Bobigny. Lors de sa première comparution devant le juge, il déclara être domicilié à Francfort.
Par ordonnance du 7 août 1990, le juge d’instruction renvoya le requérant, alors détenu à la maison d’arrêt de Fleury-Mérogis, devant le tribunal correctionnel de Bobigny pour répondre des faits d’importation de stupéfiants, d’entente en vue de trafic de stupéfiants et d’importation en fraude de marchandises prohibées.
Le 25 août 1990, le procureur de la République fit citer le requérant à comparaître à l’audience du tribunal correctionnel du 8 octobre 1990.
Il fut remis en liberté le 6 octobre 1990, son titre de détention venant à échéance le 7
octobre suivant. Auparavant, il avait refusé de comparaître volontairement à une audience du tribunal correctionnel du 5 octobre 1990, pour laquelle il avait été extrait. L’extrait du registre d’écrou mentionne qu’à sa libération le requérant déclara «
se retirer sans domicile fixe
».
Il ne comparut pas à l’audience du tribunal correctionnel du 8
octobre
1990, à laquelle il avait été cité. Par lettre du même jour, son avocat transmit au président du tribunal un courrier dans lequel le requérant exposait avoir quitté la France pour la Suisse le 7
octobre
1990 et sollicitait un délai pour réfléchir, expliquant qu’il restait très perturbé par sa détention.
Par jugement du 8 octobre 1990, réputé contradictoire à l’égard du requérant en application de l’article 410 du Code de procédure pénale, le tribunal correctionnel le condamna à six ans d’emprisonnement, décerna un mandat d’arrêt à son encontre et prononça à son encontre une interdiction définitive du territoire français. Statuant sur les conclusions de l’administration des douanes, le tribunal le condamna également à payer, solidairement avec son coïnculpé, une amende douanière de 1 210 000 francs assortie de la contrainte par corps.
Le 6 janvier 1992, un huissier de justice signifia le jugement. à la requête du procureur de la République. Le requérant étant sans domicile et résidence connus, la signification fut effectuée à «
parquet étranger
», à savoir auprès du procureur de la République du tribunal de grande instance de Bobigny (article 559 du Code de procédure pénale).
L’adresse portée sur l’acte de signification était l’adresse indiquée par le requérant à Francfort. Le requérant a produit des lettres des autorités suisses et allemandes, datées de novembre 1995, selon lesquelles il n’avait été trouvé aucune trace dans les registres de la transmission du jugement par les autorités françaises au titre de l’entraide judiciaire.
Le requérant fut arrêté en Belgique et placé sous écrou extraditionnel le 9
novembre
1994 en exécution du jugement du 8 octobre 1990. Les autorités belges autorisèrent l’extradition pour le délit pénal, mais la refusèrent pour le délit douanier.
Le 13 décembre 1994, il fit appel du jugement du 8 octobre 1990, par l’intermédiaire d’un avocat au barreau de Paris.
Par arrêt du 12 octobre 1995, la cour d’appel de Paris déclara l’appel irrecevable pour deux motifs. Elle releva d’abord que l’appel avait été formé par l’avocat du requérant, alors qu’il aurait dû être fait par le requérant en personne, puisque celui-ci faisait l’objet d’un mandat d’arrêt. Elle constata ensuite que l’appel était tardif, puisqu’il n’avait été formé que le 13
décembre 1994, soit en dehors du délai de dix jours fixé par l’article 498 du Code de procédure pénale, courant à compter de la signification, intervenue le 6 janvier 1992. La cour d’appel en conclut que le jugement attaqué serait «
exécuté selon ses formes et teneur tant sur l’action pénale que sur l’action douanière
».
Le requérant se pourvut en cassation en soulevant trois moyens. Il faisait d’abord valoir qu’il n’avait pas été touché par la signification du jugement, effectuée le 6
janvier
1992, et qu’il s’était donc trouvé dans l’impossibilité absolue d’interjeter appel dans le délai prescrit. Il rappelait que, par lettre du 8 octobre 1990, il avait signalé qu’il avait quitté la France pour la Suisse et qu’il appartenait donc au parquet de transmettre le jugement à signifier aux autorités helvétiques compétentes pour qu’elles le lui remettent. Il ajoutait que le parquet aurait, à tout le moins, dû transmettre l’exploit de signification au parquet de l’Etat de Francfort. Or, il n’apparaissait pas que cette formalité ait été accomplie. Dès lors, la signification du 6 janvier 1992 devait être considérée comme irrégulière et nulle. Il faisait aussi valoir que, le 13 décembre 1994, il se trouvait dans l’impossibilité d’interjeter appel en personne, puisqu’il était détenu en Belgique. Il soulignait enfin que les autorités belges avaient expressément refusé l’extradition pour le délit douanier et que la cour d’appel ne pouvait donc déclarer le jugement du 8 octobre 1990 exécutoire tant sur l’action pénale que sur l’action douanière.
Par arrêt du 24 octobre 1996, la Cour de cassation rejeta les deux premiers moyens, dans les termes suivants :
«
Attendu qu’il résulte des pièces de procédure que M. G. a été condamné, par jugement contradictoire, rendu conformément à l’article 410 du Code de procédure pénale, le 8 octobre 1990, à six ans d’emprisonnement ainsi qu’à l’interdiction définitive du territoire français, un mandat d’arrêt étant décerné à son encontre ; que cette décision a été signifiée à parquet le 6 janvier 1992 ;
Attendu que, pour déclarer irrecevable comme tardif l’appel formé au nom du prévenu le 13 décembre 1994, la cour d’appel relève que ce recours a été interjeté après l’expiration du délai de dix jours suivant la signification du jugement ;
Attendu qu’en l’état de ce seul motif, abstraction faite de tous autres surabondants, et dès lors que le prévenu, qui n’avait justifié d’aucune excuse pour ne pas comparaître devant le tribunal, n’invoquait aucune circonstance insurmontable l’ayant mis dans l’impossibilité de se soumettre à l’action de la justice et d’exercer son recours dans les délais utiles, la cour d’appel a justifié sa décision ;
qu’en effet, le délai d’appel court à compter de la signification du jugement, quel qu’en soit le mode, pour le prévenu qui, cité à personne, ne comparaît pas et n’est pas excusé
;
que les moyens ne sauraient, dès lors, être admis (...)
»
Par ailleurs, la Cour de cassation cassa l’arrêt sans renvoi, dans ses dispositions déclarant exécutoire les dispositions douanières du jugement, en raison de ce que les autorités belges avaient refusé l’extradition pour l’infraction douanière.
Sa condamnation étant devenue définitive, le requérant a commencé à purger sa peine. Le 28 mai 1997, la libération conditionnelle lui a été accordée sous réserve d’expulsion. Le 10 juin 1997, il a été effectivement libéré. Il réside à présent en Suisse.
B.
Droit et pratique internes pertinents
Code de procédure pénale
Article 410
«
Le prévenu régulièrement cité à personne doit comparaître, à moins qu’il ne fournisse une excuse reconnue valable par la juridiction devant laquelle il est appelé (...) le prévenu non comparant et non excusé est jugé contradictoirement.
»
Article 498
«
Sauf dans le cas prévu à l’article 505, l’appel est interjeté dans le délai de dix jours à compter du prononcé du jugement contradictoire.
Toutefois, le délai d’appel ne court qu’à compter de la signification du jugement quel qu’en soit le mode :
1
o
Pour la partie qui, après débat contradictoire, n’était pas présente ou représentée à l’audience où le jugement a été prononcé, mais seulement dans le cas où elle-même ou son représentant n’auraient pas été informés du jour où le jugement serait prononcé ;
2
o
Pour le prévenu qui a demandé à être jugé en son absence dans les conditions prévues par l’article 411, alinéa 1er ;
3
o
Pour le prévenu qui n’a pas comparu, dans les conditions prévues par l’article 411, alinéa 4.
Il en est de même dans les cas prévus par les articles 410 et 494-1.
»
Article 555
«
L’huissier doit faire toutes diligences pour parvenir à la délivrance de son exploit à la personne même du destinataire (...)
»
Article 556
«
Si la copie a été remise à une personne résidant au domicile de celui que l’exploit concerne, l’huissier informe sans délai l’intéressé de cette remise, par lettre recommandée avec avis de réception. Lorsqu’il résulte de l’avis de réception, signé par l’intéressé, que celui-ci a reçu la lettre recommandée de l’huissier, l’exploit remis à domicile produit les mêmes effets que s’il avait été délivré à personne.
L’huissier peut également envoyer à l’intéressé par lettre simple une copie de l’acte accompagnée d’un récépissé que le destinataire est invité à réexpédier par voie postale ou à déposer à l’étude de l’huissier, revêtu de sa signature. Lorsque ce récépissé signé a été renvoyé, l’exploit remis à domicile produit les mêmes effets que s’il avait été remis à personne (...)
»
Article 558
«
Si l’huissier ne trouve personne au domicile de celui que l’exploit concerne, il vérifie immédiatement l’exactitude de ce domicile.
Lorsque le domicile indiqué est bien celui de l’intéressé, l’huissier mentionne dans l’exploit ses diligences et constatations, puis il remet une copie de cet exploit à la mairie, au maire ou, à défaut, à un adjoint ou à un conseiller municipal délégué, ou au secrétaire de mairie.
Il informe sans délai de cette remise l’intéressé, par lettre recommandée avec avis de réception, en lui faisant connaître qu’il doit retirer immédiatement la copie de l’exploit signifié à la mairie indiquée (...)
Lorsqu’il résulte de l’avis de réception, signé par l’intéressé, que celui-ci a reçu la lettre recommandée de l’huissier, l’exploit remis à la mairie produit les mêmes effets que s’il avait été délivré à personne.
L’huissier peut également envoyer à l’intéressé par lettre simple une copie de l’acte accompagnée d’un récépissé que le destinataire est invité à réexpédier par voie postale ou à déposer à l’étude de l’huissier, revêtu de sa signature. Lorsque ce récépissé a été renvoyé, l’exploit remis à la mairie produit les mêmes effets que s’il avait été remis à personne (...)
»
Article 559
«
Si la personne visée par l’exploit est sans domicile ou résidence connus, l’huissier remet une copie de l’exploit au parquet du procureur de la République du tribunal saisi (...)
»
Article 562
«
Si la personne réside à l’étranger, elle est citée au parquet du procureur de la République près le tribunal saisi. Le procureur de la République vise l’original et en envoie la copie au ministre des affaires étrangères ou à toute autre autorité déterminée par les conventions internationales (...)
»
Le requérant, citant l’article 6 § 1 de la Convention, estime n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable et n’avoir pas eu régulièrement accès à un tribunal, en violation de l’article
13 de la Convention.
Le requérant se plaint en particulier d’une entrave dans l’exercice de ses droits de la défense. Rappelant avoir été condamné par un jugement réputé contradictoire mais rendu hors de sa présence, il relève qu’il n’a pas été en mesure de voir les faits jugés en appel en raison de la décision d’irrecevabilité prise par la cour d’appel de Paris, au motif que le délai d’appel avait commencé à courir dès le jour de la signification du 6 janvier 1992. Or, il s’agissait d’une «
signification à parquet
» faite en vertu de l’article 559 du Code de procédure pénale, dont il n’a jamais eu connaissance, aucune diligence n’ayant été faite pour que l’acte de signification et le jugement en cause lui parviennent, comme le montrent les lettres des autorités suisses et allemandes de novembre 1995. Ce n’est que lorsque les autorités belges lui ont signifié ce jugement dans le cadre de la procédure d’extradition menée en Belgique qu’il en a eu connaissance.
La requête a été introduite le 22 avril 1997 et enregistrée le 28 avril 1997.
Le 1er juillet 1998, la Commission européenne des Droits de l’Homme a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur sa recevabilité et son bien-fondé.
Le Gouvernement a présenté ses observations le 8 décembre 1998, après prorogation du délai imparti, et le requérant y a répondu le 27 avril 1999, après échéance du délai imparti. Il a présenté des observations complémentaires le 19 juillet 1999.
En vertu de l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11, entré en vigueur le
1
er
novembre 1998, l’affaire est examinée par la Cour européenne des Droits de l’Homme à partir de cette date.
Le requérant estime n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable et n’avoir pas eu régulièrement accès à un tribunal, en violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention.
La Cour examinera ce grief sous l’angle de l’article 6 § 1 précité, dont les exigences sont plus strictes et qui se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
»
Après avoir rappelé la jurisprudence de la Cour sur le droit d’accès à un tribunal, le Gouvernement souligne tout d’abord que l’article 410 du Code de procédure pénale, qui permet de juger contradictoirement une personne qui ne comparaît pas et ne fournit pas d’excuse valable, poursuit un but légitime, à savoir faire échec au procédé employé par certains prévenus pour retarder la solution de leur procès ou se dérober à leurs obligations, et vise ainsi une bonne administration de la justice. Un juste rapport de proportionnalité existe entre cet objectif et les moyens employés, puisqu’il est loisible à l’intéressé de solliciter un renvoi de l’affaire lorsqu’il ne peut comparaître et fournit une excuse légitime.
Le Gouvernement expose que le droit de faire appel est soumis à un délai de dix jours qui court à compter d’une date variable en fonction de la nature du jugement rendu. Le prévenu avisé de la date du procès, mais absent lors de celui-ci, et qui est jugé contradictoirement, bénéficie d’une situation très avantageuse, puisque ledit délai ne court pas à partir du prononcé du jugement, mais de sa signification. La seule obligation mise à sa charge est d’indiquer son adresse aux autorités nationales afin qu’elles puissent lui signifier la décision. Dans le cas d’espèce, le requérant, convoqué en bonne et due forme pour l’audience du 8 octobre 1990, mais libéré le 6 octobre, a décidé de ne pas comparaître à cette audience et a informé par lettre les autorités judiciaires françaises qu’il avait quitté la France pour la Suisse. Par ailleurs, lors de sa remise en liberté, il a indiqué qu’il était «
sans domicile fixe
». Dès lors, il n’était pas utile de transmettre le jugement rendu aux autorités helvétiques ou allemandes, puisque le requérant - qui a finalement été arrêté en Belgique - avait pris le parti d’échapper, par sa mobilité, à toute action judiciaire. Le Gouvernement considère que, eu égard à son attitude, l’irrecevabilité de son appel n’apparaît pas disproportionnée et qu’il a renoncé de manière non équivoque à se défendre et à exercer valablement un recours. Enfin, le requérant a pu se pourvoir en cassation et bénéficier d’un examen de ses griefs par la Cour de cassation, qui a d’ailleurs accueilli l’un des moyens de cassation. Le Gouvernement en conclut que la requête est manifestement mal fondée.
Pour le requérant, le problème essentiel posé par cette affaire est celui de la confusion entretenue par les textes et la jurisprudence entre l’exercice des voies de recours et les possibilités - ou les nécessités - d’appréhender physiquement la personne qui fait l’objet d’une procédure pénale. En l’occurrence, dans la mesure où il n’a pas comparu à l’audience, le Gouvernement en conclut qu’il n’avait quasiment pas le droit d’exercer l’appel que lui ouvraient les textes. Dire que les formalités de signification à l’étranger étaient «
inutiles
» signifie «
privation du droit de recours effectif
», puisque l’acte de signification porte officiellement à la connaissance de l’intéressé la décision de justice. Dans ces conditions, la signification se borne alors à une signification «
à parquet étranger
», c’est-à-dire à une remise de l’acte au parquet local, qui le transmettra ensuite aux autorités diplomatiques françaises, lesquelles le transmettront aux autorités diplomatiques étrangères pour retrouver le destinataire. Or, l’huissier de justice agit à la requête de ce même parquet qui est l’autorité de poursuite. Autrement dit, la partie poursuivante se fait signifier à elle-même une décision de justice, et cet acte fait courir le délai de recours à l’encontre de la partie poursuivie.
Le requérant fait valoir qu’il est quasiment impossible pour un prévenu de savoir quel jour le jugement sera signifié au parquet, et donc de prévoir le bref délai d’appel. Par ailleurs, on ne saurait tirer de la seule circonstance qu’un prévenu ne se présente pas en première instance la conclusion qu’il se désintéresse de la procédure et a renoncé à exercer les voies de recours. Enfin, même si la Cour de cassation a fait jouer la règle du principe de spécialité de l’extradition, le requérant souligne qu’il n’a pas bénéficié d’un double degré de juridiction sur le fond même de la culpabilité.
La Cour est d’avis que cette affaire se distingue de l’affaire Poitrimol c.
France (arrêt du 23 novembre 1993, série A n
o
277-A
; cf. également arrêts Omar et Guérin c. France du 29 juillet 1998,
Rec.
1998-V, pp. 1829 et s. et 1857 et s.), qui concernait l’irrecevabilité de l’appel et du pourvoi formés par le requérant, condamné par jugement réputé contradictoire, en raison de ce qu’il n’avait pas déféré au mandat d’arrêt décerné à son encontre. Dans la présente affaire, si la cour d’appel a retenu deux motifs d’irrecevabilité du recours (le fait qu’il avait été interjeté par l’avocat du requérant et le non-respect du délai d’appel), la Cour de cassation ne s’est fondée que sur le second de ces motifs. Dès lors, la Cour n’est pas saisie de la question de savoir si l’obligation de se constituer prisonnier pour exercer un recours est conforme aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention
: elle doit établir si les règles régissant l’appel, telles qu’elle ont été appliquées en l’espèce, ont atteint dans sa substance même le droit d’accès du requérant à la cour d’appel.
La Cour rappelle que c’est aux juridictions internes qu’il incombe au premier chef d’interpréter la législation interne et notamment les règles de nature procédurale, telles que les délais régissant l’introduction de recours (cf. notamment arrêt Pérez de Rada Cavanilles c.
Espagne du 28 octobre 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-VIII, p. 3255, § 43). D’autre part, le «
droit à un tribunal
», dont le droit d’accès constitue un aspect particulier, n’est pas absolu et se prête à des limitations, car il appelle de par sa nature même une réglementation de l’Etat, qui jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation. Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l’accès à un point tel que le droit d’un justiciable à un tribunal s’en trouve atteint dans sa substance même
; enfin, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (cf. arrêts Brualla Gomez de la Torre c. Espagne du 19 décembre 1997,
Rec.
1997-VIII, p. 2955, § 33
; Edificaciones March Gallego c. Espagne du 19 février 1998,
Rec.
1998-I, p. 290, § 34
; Pérez de Rada Cavanilles précité, p. 3255, § 44).
Ainsi que la Cour a déjà eu l’occasion de l’affirmer, la réglementation relative aux délais de recours vise à assurer une bonne administration de la justice, ainsi que le respect du principe de la sécurité juridique (arrêt Pérez de Rada Cavanilles précité, p. 3255, § 45).
Aux termes de l’article 498 du Code de procédure pénale, le délai d’appel est de dix
jours
et court, soit à compter du prononcé du jugement, soit à compter de la date de sa signification. Lorsque le prévenu, régulièrement convoqué, ne comparaît pas et n’est pas excusé, le jugement est réputé contradictoire (article 410 du Code de procédure pénale) et le délai d’appel court à compter de la signification de la décision.
Les modalités de la signification sont elles-mêmes variables, l’huissier de justice devant, selon les termes de l’article 555 du Code de procédure pénale, «
faire toutes diligences pour parvenir à la délivrance de son exploit à la personne même du destinataire
». Les articles 555 à 558 du même Code envisagent successivement la remise de l’exploit à l’intéressé lui-même, à une autre personne à son domicile, ou à la mairie (si le domicile est exact mais que l’huissier n’y a trouvé personne). L’article 559 prévoit que, si la personne n’a pas de domicile ou résidence connus, l’huissier remet une copie de l’exploit au parquet du procureur de la République du tribunal saisi. Enfin, lorsque l’intéressé réside à l’étranger, le procureur de la République, auquel l’exploit est délivré, en adresse copie au ministère français des affaires étrangères, pour transmission aux autorités étrangères compétentes. La Cour observe à cet égard que lorsque le ministère public fait signifier une décision au parquet étranger, c’est en vue de sa transmission aux autorités diplomatiques françaises, puis étrangères, pour notification à la personne concernée à l’adresse qu’elle a déclarée.
En l’espèce, le requérant se plaint essentiellement de ce que les autorités françaises n’ont pas transmis le jugement pour signification aux autorités suisses et allemandes, mais l’ont signifié «
à parquet
».
La Cour relève que le requérant, qui était assisté par un avocat et dûment informé des audiences devant le tribunal correctionnel, a délibérément choisi de ne comparaître, ni à l’audience du 5 octobre, ni à l’audience du 8 octobre 1990, s’exposant ainsi à être jugé en son absence par une décision réputée contradictoire. Il ne pouvait ignorer qu’un jugement de condamnation risquait d’être rendu à son encontre, jugement qui devrait nécessairement lui être signifié.
Toutefois, alors qu’il avait donné au juge d’instruction une adresse en Allemagne, il a mentionné sur le registre d’écrou, au moment de sa libération, qu’il se retirait «
sans domicile fixe
» et son avocat a fait parvenir au tribunal une lettre précisant qu’il avait quitté la France pour la Suisse, mais sans donner d’adresse. Ce faisant, le requérant ne mettait pas les autorités françaises en mesure de procéder à une signification à sa personne. La Cour estime qu’en l’état de ces informations contradictoires, on ne saurait leur reprocher de n’avoir pas tenté de faire signifier le jugement en Allemagne ou en Suisse et d’avoir procédé à une signification «
à parquet
» selon l’article 559 du Code de procédure pénale.
La Cour relève d’ailleurs que le requérant, qui a finalement été arrêté en Belgique, n’a à aucun moment établi, ni même soutenu, qu’il avait résidé en Suisse ou en Allemagne après le prononcé du jugement et que le jugement aurait pu lui être utilement signifié dans un de ces deux pays.
La Cour note également que la signification n’est pas intervenue immédiatement, mais qu’un délai d’un an et trois mois environ s’est écoulé entre le prononcé du jugement et sa signification, délai pendant lequel le requérant n’a pas effectué de démarches pour en connaître le contenu, éventuellement par le canal de son avocat, ni pour indiquer son adresse.
La Cour estime enfin devoir tenir compte de ce que le requérant a pu porter ses griefs devant la Cour de cassation, qui les a accueilli partiellement.
Dans ces conditions, la Cour arrive à la conclusion que, dans les circonstances de l’espèce et compte tenu du comportement du requérant, son droit d’accès à la cour d’appel n’a pas été indûment entravé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
.
Greffière
Président