SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 42619/98 prezentate de P.L. împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 2 septembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze judecători și dnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 14 martie 1998 și înregistrată la 20 iulie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamantul este un resortisant italian, născut în 1964 și rezident la Roma. El a fost deținut la centrul penitenciar Perpignan. El este reprezentat în fața Curții de către P. Sodani, avocat la Roma. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 4 iulie 1993, reclamantul, funcționarul Guardia di finanza (administrația Vămilor) a fost arestat la un post de frontieră între Spania și Franța. În rulota-car care conducea, s-a găsit o cantitate foarte mare de hașiș (peste 394 kg). La 6 iunie 1994, judecătorul l - a trimis în fața tribunalului corecțional din Perpignan. La 20 iulie 1994, tribunalul corecțional l-a găsit vinovat de infracțiunile comise și l-a condamnat la cinci ani de închisoare, precum și la o amendă vamală de 11 827 500 de franci. În conformitate cu textele aplicabile, tribunalul dispune, de asemenea, exercitarea în avans a constrângerii pe corp (art. 388 din Codul Vamal). În Italia s-au inițiat, de asemenea, acțiuni penale împotriva reclamantului, care, la 10 mai 1996, s-au încheiat printr-o hotărâre a Tribunalului Penal din Roma, declarând că nu a avut loc nicio acțiune penală împotriva acestuia, în conformitate cu principiul ne bis in idem. La 1 martie 1997, reclamantul și-a ispășit pedeapsa cu închisoarea și a rămas reținut în virtutea constrângerii pe corp. La 10 martie 1997, acesta sesizează judecătorul cu privire la cauzele Tribunalului de Mare Instanță din Perpignan cu privire la o cerere de încuviințarea obligației pe corp, susținând insolvența sa în sensul art. 752 din Codul de procedură penală. (art. 752 din Codul de procedură penală) prevede că constrângerea pe corp nu poate fi executată împotriva condamnaților care justifică insolvența lor prin emiterea unui certificat de neimpozitare a persoanei care le impune domiciliul și a unui certificat al primarului sau al comisarului de poliție al comunei lor, cu excepția cazului în care se prezintă dovada contrară care poate fi furnizată prin orice mijloace. În cazul de față, înscrisurile prezentate de (reclamantul) sunt numai că nu a încheiat nicio declarație de venit pentru anii 1990-1993, documentele depuse la dezbaterile nu sunt cele enumerate în articolul menționat anterior. Nu este important să se ia în considerare posibilitatea sau nu pentru un resortisant italian să obțină eliberarea documentelor menționate în art. 752 (...) Presupunând această imposibilitate demonstrată, cel puțin reclamantul ar trebui să demonstreze că este într-o stare de insolvență: exercitarea constrângerii pe corp. Simpla atestare a unei lipse de declarații de venit nu îndeplinește această cerință, din moment ce poate fi atribuită atât neglijenței, cât și dorinței de fraudă din partea sa, precum și consecințelor unei situații economice precare. Instanța sesizată trebuie să examineze cu circumspecție valoarea probatorie a documentelor prezentate de deținut atunci când nu îndeplinesc cerințele art. 752 (...), deoarece traficul de droguri are drept scop exclusiv furnizarea rapidă de venituri oculte importante autorului său. Recurentul a formulat o nouă cerere de eliberare a obligației pe corp în fața instanței care pronunțase hotărârea de condamnare, și anume instanța corecțională din Perpignan, producând noi documente. Această cerere, datată 18 august 1997, a fost primită în serviciul executării pedepselor Tribunalului la 10 septembrie 1997. La 11 septembrie, procurorul republican și-a prezentat buletinul nr. 1 din dosarul judiciar al reclamantului, iar la 18 septembrie a făcut cunoscut punctul său de vedere în instanță. Prin hotărârea din 2 octombrie 1997, Tribunalul a acceptat cererea de încuviințare, pe motiv că înscrisurile prezentate în sprijinul cererii au confirmat starea de insolvență a reclamantului. Acesta din urmă a fost eliberat. În același timp, recurentul a prezentat în fața judecătorului tribunalului din Perpignan o nouă cerere de eliberare a liberului de vamă din data de 2 octombrie 1997, ceea ce i s-a dat prin ordonanță din aceeași zi. Drept și practică internă pertinente Obligența pe corp Supraviețuirea detenției pentru datoriile debitorilor insolvabili, constrângerea pe corp constă în încarcerarea debitorului recalcitrant într-o casă de detenție. Aceasta nu mai rămâne decât în beneficiul Trezoreriei Publice și garantează recuperarea creanțelor de stat, cum ar fi condamnările pecuniare sau orice altă plată în beneficiul Trezoreriei Publice, care nu are caracterul unei reparații civile. martie 1994, a preluat dispozițiile art. L. 626-6 alin. (2) din Codul sănătății publice Prin derogare de la dispozițiile art. 750, durata obligației pe corp este stabilită la doi ani în cazul în care: (i) și sentințele pecuniare pronunțate pentru una dintre infracțiunile menționate la alin. precedent sau pentru infracțiunile vamale conexe depășesc 500 000 FRF. 382 din Codul Vamal dispune de LA. Executarea hotărârilor și hotărârilor în materie de vamă poate avea loc prin orice mijloace de drept. În plus, sentințele și hotărârile privind condamnarea pentru încălcarea legilor vamale sunt executate pe corp (...) conform art. 388 din același Cod: Prin decizia expresă a Tribunalului, persoana condamnată pentru o infracțiune vamală sau o infracțiune în materie de contribuții indirecte poate, fără recurs sau recurs în casare, să fie menținută în detenție până la momentul în care a achitat valoarea sancțiunilor fiscale pronunțate împotriva sa; cu excepția cazurilor de trafic de stupefiante, durata detenției realizate în aceste condiții de la condamnare se aplică celei a constrângerii pe corp pronunțate de instanță și nu poate depăși minimul prevăzut de Codul de Procedură Penală pentru o condamnare pecuniară cu aceeași valoare ca și cea a sancțiunilor fiscale pronunțate. Prin derogare de la dreptul comun, administrația vamală poate, prin urmare, în temeiul articolului 388 din Codul Vamal, să ceară în fața judecătorului executarea anticipată a constrângerii pe corp cu care este însoțită pronunțarea amenzilor vamale. Aceasta înseamnă în practică că debitorul care a terminat de ispășit închisoarea penală nu este eliberat, dar începe imediat să curețe constrângerea pe corp. În mod tradițional, jurisprudența franceză considera că constrângerea pe corp constituia o măsură de executare, destinată să constrângă o persoană să își îndeplinească obligațiile care îi revin. În urma hotărârii Curții în cauza Jamil c. Franța (hotărârea din 8 iunie 1995, seria A n 317-B), Curtea de Casație a precizat că obligația pe corp constituia o măsura cu caracter penal, prevăzută de lege pentru a garanta executarea condamnărilor pecuniare, a sancțiunilor fiscale și a drepturilor fraudulate, precum și dreptul la art. 5 alin. (1) lit. (b) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu o pedeapsă subsidiară de întemnițare care se poate confunda cu o pedeapsă privativă de libertate prin aplicarea articolelor 132-3 și 132-4 din Codul penal antic (Cass. Crime. 29 mai 1997, Caytarla). În plus, într-o hotărâre din 16 mai 2000, Curtea de Casație a adăugat că constrângerea pe corp constituie o pedeapsă în sensul articolului 7 din Convenție și, dacă este înființată pentru a asigura plata creanțelor administrației vamale, aceasta nu poate fi pusă în aplicare fără ca aceasta să fie eliberată debitorului, în conformitate cu art. 754 din Codul de procedură penală, o poruncă de a plăti cel puțin cinci zile și cel puțin un an înainte de punerea sa în aplicare, art. 388 din Codul Vamal, prin instituirea unui mod special de exercitare a constrângerii pe corp, neexcluând aplicarea articolelor 752 - 756 din Codul de procedură penală. La art. 756 din Codul de procedură penală permite debitorului deja încarcerat sau pe cale de a fi sesizat cu privire la o cale de atac împotriva președintelui Tribunalului de Mare Instanță, pentru a contesta executarea constrângerii pe corp, în special prin încununarea insolvenței acestuia din urmă în forma hotărârilor judecătorești. În cazul unei contestații grave cu privire la executarea respectivă, judecătorul culpei trimite cauza în fața instanței judecătorești sau a instanței care a pronunțat condamnarea [art. 710 alineatul (1) din același Cod]. În temeiul articolului 711 din același cod, partea în cauză poate sesiza tribunalul sau instanța, care hotărăște în camera consiliului. GRIFS Menționând art. 7 din Convenție, dar invocând în esență art. 4 din Protocolul nr 7 la Convenție, reclamantul citează Hotărârea Jamil c. Franța, în care Curtea a calificat constrângerea pe corp de pedeapsă și se plânge că a fost condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune, încălcând principiul necumulării pedepselor. În plus, acesta susține că sistemul de constrângere pe corp pentru neplățile de lamaie este contrar articolului 7 din Tratatul CEE, precum și jurisprudenței Curții a Comunităților Europene, care interzice orice taxă vamală asupra produselor narcotice importate ilegal. Citând din art. 5 alin. (4) și (5) și 6 alin. (1) din Convenție, el subliniază faptul că au trecut șapte luni între lacul judecătoresc de la data de 20 martie 1997 și la sfârșitul zilei următoare din 2 octombrie 1997, la sfârșitul căreia a fost eliberat. În observațiile sale suplimentare, el consideră că perioada care trebuie luată în considerare a început la 10 martie 1997, data primei sale cereri de declarare a obligației. Pe de altă parte, acesta se plânge de faptul că art. 752 din Codul de procedură penală prevede, pentru a stabili insolvența, prezentarea de documente care nu pot fi furnizate ca atare de către autoritățile italiene. El reproșează autorităților franceze că au refuzat să accepte o comisie de recurs în Italia, care ar fi permis să se dovedească insolvența sa. El subliniază că a trebuit să adune mai multe elemente pentru a fi în măsură să-l stabilească și să-l dea drumul la libertate. ÎN Nimeni nu poate fi acuzat sau pedepsit penal de către instanțele din același stat din cauza unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate cu legea și procedurile penale ale statului respectiv. Dispozițiile alineatului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, în conformitate cu legea și procedurile penale din statul membru în cauză, în cazul în care fapte noi sau nou revelate sau un viciu fundamental în procedura anterioară sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată. Nu se permite nicio derogare în temeiul prezentului articol în temeiul articolului 15 din convenție. Curtea amintește că, în cauza G öktan c. Franța (33402/96, § 50-51, CEDH 2002-V), care se referea la fapte similare, aceasta a concluzionat, cu referire la jurisprudența sa, că Curtea nu vede niciun motiv de a se abține de la această abordare în prezenta cauză. În consecință, acest fapt este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Reclamantul susține că sistemul de constrângere pe corp pentru neplătirea lapului vamal este contrar articolului 7 din Tratatul CEE, precum și jurisprudenței Curții a Comunităților Europene. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 19 din Convenție, are competența de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă pentru statele membre ale Convenției și ale protocoalelor acesteia. Prin urmare, aceasta nu poate cunoaște obiecții legate de nerespectarea dreptului comunitar. În consecință, acest aspect este incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 3 și trebuie să fie respins în conformitate cu art. 5 alin. (4) și (6) alin. (1) din Convenție, reclamantul subliniază că au trecut șapte luni între data la care a fost pronunțat judecătorul în cauza la data de 20 Martie 1997 și următoarea ședere din 2 octombrie 1997, la sfârșitul căreia a fost eliberat, reproșează, de asemenea, autorităților franceze că a refuzat să ia o comisie de recurs în Italia, care ar fi permis să se dovedească insolvența sa și subliniază că a trebuit să adune mai multe elemente pentru a fi în măsură să stabilească și să obțină eliberarea sa. Curtea va examina aceste obiecțiuni sub aspectul articolului 5 alineatul (4) și al articolului 5, care se citește astfel Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe judecătorești, astfel încât acesta să ia o hotărâre în scurt timp cu privire la legalitatea detenției sale și să dispună eliberarea sa în cazul în care detenția este ilegală. Orice persoană care a suferit o arestare sau detenție în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri. a) Cu privire la respectarea termenului scurt Reclamantul consideră că perioada care trebuie luată în considerare a început la 10 martie 1997, data primei sale cereri și s-a încheiat la 2 octombrie 1997, data la care judecătorul a ordonat eliberarea sa. Cu toate acestea, Curtea arată că reclamantul a făcut două cereri succesive de încuviințare a constrângerii pe corp, pe care o va examina separat în scopul respectării termenului scurt (i) Prima cerere, făcută la 10 martie 1997, a avut loc la data de 20 martie a următoarei audieri în fața judecătorului de recurs, care și-a pronunțat ordonanța la 24 martie, adică la 14 zile după sesizarea sa. Curtea consideră că, în ceea ce privește această procedură, și presupunând că reclamantul a invocat această cauză în termenul de șase luni prevăzut în art. 35 alin. (1) din Convenție, (ii) În ceea ce privește a doua cerere formulată de solicitant, părțile nu sunt de acord cu privire la începutul acesteia. Guvernul subliniază că, în cazul în care cererea făcută de către avocatul reclamantului este datată data de 18 august 1997, aceasta a ajuns la serviciul de executare a sentințelor Tribunalului de Mare Instanță din Perpignan decât data de 10 Următoarea septembrie, după cum se atestă în timbrul de la data aplicat acolo. Guvernul produce o copie a celui comunicat procurorului Republicii, redactat de avocatul reclamantului și care însoțește cererea în extras de constrângere pe corp, datată 18 august 1997, pe care se aplică timbrul serviciului de executare a pedepselor care poartă data de 10 septembrie 1997. Guvernul susține, pe de altă parte, că reclamantul ar fi putut sesiza judecătorul cu privire la rejudecare, singur judecător competent să se pronunțe în regim de urgență. Pe fond, acesta susține că termenul a cărui durată este contestată este în conformitate cu cerințele articolului 5 alineatul (4) din convenție. Curtea constată că guvernul a prezentat o copie a fie comunicat de însoțire a celei de-a doua cereri în culpă, redactată de avocatul reclamantului și datată 18 august 1997, pe care serviciul de executare a sentințelor tribunalului a aplicat un timbru datat 10 septembrie 1997, despre care nu există niciun motiv să se pună la îndoială exactitatea. În aceste condiții, perioada care trebuie luată în considerare a început la 10 septembrie 1997, Septembrie 1997, data sesizării efective a Tribunalului și a încetat la data de 2 octombrie, adică o perioadă de aproximativ trei săptămâni. Curtea constată că, în acest interval de timp, procurorul Republicii, căruia i s-a transmis dosarul, și-a dat avizul la data de 18 septembrie următoare. octombrie 1997, iar hotărârea de punere în libertate a reclamantului a fost pronunțată imediat. Prin urmare, Curtea consideră, având în vedere circumstanțele din speță, că termenul scurt a fost respectat în ceea ce privește această a doua procedură. Reclamantul reproșează autorităților franceze că a refuzat să accepte o comisie de recurs în Italia și se plânge că a trebuit să adune mai multe elemente pentru a obține eliberarea sa. Curtea amintește că, în cazul în care procedura în temeiul articolului 5 alineatul (4) nu trebuie întotdeauna să fie însoțită de garanții identice cu cele prevăzute la art. 6 alineatul (1) pentru procesele civile sau penale, aceasta trebuie să aibă caracter judiciar și să ofere garanții adecvate tipurilor de privare de libertate în cauză (a se vedea în special Assenov c. Bulgaria, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998-VIII, p. 3302, punctul 162). Curtea constată că procedura în fața Tribunalului Corecțional din Perpignan răspundea, fără îndoială, cerințelor articolului 5 alineatul (4) menționat anterior. Simplul fapt că reclamantul, care solicita eliberarea constrângerii pe corp, a trebuit să obțină de la autoritățile italiene documentele care atestă insolvența sa nu este de natură să repună în discuție această concluzie. Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. c) Cu privire la dreptul la reparații Guvernul retraieste evoluia jurisprudenei tribunalelor franceze cu privire la responsabilitatea statului pentru disfuncionarea serviciului public al justiiei, dezvoltat în raport cu art. 6 din Convenie, dar pe care îl consideră transpunere la art. 5 alineatul (4) și concluzionează că, în ipoteza în care Curtea ar constata o încălcare a articolului 4, reclamantul ar putea iniția o acțiune împotriva statului pe baza articolului L. 781-1 din Codul Organizației Judiciare. Reclamantul susține, la rândul său, că nu a avut cunoștință de evoluția juridică în materie și că, în orice caz, această evoluție nu i-ar permite să obțină o reparație sigură și rapidă, în lipsa unei norme specifice care să îi permită să se adreseze direct judecătorului francez. Curtea amintește că alineatul (5) din art. 5 nu se aplică decât în cazul în care o încălcare a alineatelor (1) - (4) a fost stabilită de o autoritate națională sau de organele convenției. Astfel cum nu se întâmplă în speță, rezultă că acest aspect este, vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle A.B. Baka Grefier Președinte
de la requête n
o
42269/98
présentée par P.L.
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 2 septembre 2003 en une chambre composée de
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen
,
M.
M.
Ugrekhelidze
,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 14 mars 1998 et enregistrée le 20
juillet 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant italien, né en 1964 et résidant à Rome. Il a été détenu au centre pénitentiaire de Perpignan. Il est représenté devant la Cour par
M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 4 juillet 1993, le requérant, fonctionnaire de la «
guardia di finanza
» italienne (administration des Douanes) fut arrêté à un poste frontière entre l’Espagne et la France. Dans le camping-car qu’il conduisait, une quantité très importante de haschisch fut trouvée (plus de 394 kg). Mis en examen des chefs de détention, de transport et d’importation illicite de stupéfiants, il fut placé en détention provisoire. Le 6 juin 1994, le juge d’instruction le renvoya devant le tribunal correctionnel de Perpignan.
Le 20 juillet 1994, le tribunal correctionnel le reconnut coupable des infractions reprochées et le condamna à cinq ans d’emprisonnement, ainsi qu’à une amende douanière de 11
827
500 «
francs
» assortie de la contrainte par corps, que le tribunal fixa à deux ans en vertu des textes applicables. Le tribunal ordonna également l’exercice anticipé de la contrainte par corps (article 388 du Code des douanes).
Des poursuites pénales furent également engagées en Italie contre le requérant. Elles se conclurent, le 10 mai 1996, par un jugement du tribunal pénal de Rome disant n’y avoir lieu à poursuites contre lui, en application du principe
ne bis in idem.
Le 1
er
mars 1997, le requérant finit de purger sa peine d’emprisonnement et resta détenu au titre de la contrainte par corps.
Le 10 mars 1997, il saisit le juge des référés du tribunal de grande instance de Perpignan d’une demande de mainlevée de la contrainte par corps, en faisant valoir son insolvabilité au sens de l’article 752 du Code de procédure pénale. L’audience eut lieu le 20 mars 1997.
Par ordonnance du 24 mars 1997, le juge des référés rejeta la demande, dans les termes suivants
:
«
(l’article 752 du Code de procédure pénale) prévoit que la contrainte par corps ne peut être exécutée contre les condamnés qui justifient de leur insolvabilité en produisant un certificat de non-imposition du percepteur de leur domicile et un certificat du maire ou du commissaire de police de leur commune, sauf à ce que soit rapportée la preuve contraire qui peut être fournie par tous moyens.
Au cas d’espèce, les pièces produites par (le requérant) attestent seulement qu’il n’a souscrit aucune déclaration de revenus pour les années 1990 à 1993, les documents versés aux débats n’étant pas ceux énumérés par l’article précité.
Il importe peu de s’interroger sur la possibilité ou non pour un ressortissant italien d’obtenir la délivrance des documents précisément visés par l’article 752 (...) A supposer en effet cette impossibilité démontrée, il reviendrait à tout le moins au requérant de démontrer qu’il est dans un état d’insolvabilité excluant l’exercice de la contrainte par corps. La simple attestation d’un défaut de déclaration de revenus ne répond pas à cette exigence, puisqu’elle peut être attribuée aussi bien à une négligence ou à une volonté de fraude de sa part qu’aux conséquences d’une situation économique précaire. La juridiction saisie doit examiner avec circonspection la valeur probante des documents produits par le condamné lorsqu’ils ne répondent pas aux exigences de l’article 752 (...) puisque le trafic de stupéfiants a pour finalité exclusive de procurer rapidement à son auteur d’importants revenus occultes.
»
Le requérant forma une nouvelle demande de mainlevée de la contrainte par corps devant la juridiction qui avait prononcé le jugement de condamnation, à savoir le tribunal correctionnel de Perpignan, en produisant de nouvelles pièces. Cette demande, datée du 18 août 1997, fut reçue au service de l’exécution des peines du tribunal le 10 septembre 1997.
Le 11 septembre, le procureur de la République se fit remettre le bulletin n
o
1 du casier judiciaire du requérant. Le 18 septembre suivant, il fit connaître son avis au tribunal. L’audience fut fixée au 2 octobre suivant.
Par jugement du 2 octobre 1997, le tribunal fit droit à la demande de mainlevée, au motif que les pièces fournies à l’appui de la demande attestaient l’état d’insolvabilité du requérant. Ce dernier fut remis en liberté.
Parallèlement, le requérant avait introduit devant le juge des référés de Perpignan une nouvelle demande de mainlevée dont il se désista le 2
octobre 1997, ce dont il lui fut donné acte par ordonnance du même jour.
B.
Droit et pratique internes pertinents
1.
La contrainte par corps
Survivance de l’emprisonnement pour dettes des débiteurs insolvables, la contrainte par corps consiste en l’incarcération du débiteur récalcitrant dans une maison d’arrêt. Elle ne subsiste plus désormais qu’au profit du Trésor Public et garantit le recouvrement des créances de l’Etat, telles que les condamnations pécuniaires ou tout autre paiement au profit du Trésor Public n’ayant pas le caractère d’une réparation civile.
L’article
706-31, 2 du nouveau code de procédure pénale, entré en vigueur le 1
er
mars 1994, a repris les dispositions de l’article L. 626-6 § 2 du Code de la santé publique
:
«
Par dérogation aux dispositions de l’article
750, la durée de la contrainte par corps est fixée à deux années lorsque l’amende et les condamnations pécuniaires prononcées pour l’une des infractions mentionnées à l’alinéa précédent ou pour les infractions douanières connexes excèdent 500 000
FRF.
»
L’article
382 du Code des douanes dispose
:
«
L’exécution des jugements et arrêts rendus en matière de douane peut avoir lieu par toutes voies de droit.
Les jugements et arrêts portant condamnation pour infraction aux lois de douane sont, en outre, exécutés par corps (...)
»
Selon l’article
388 du même Code :
«
Par décision expresse de Tribunal, celui qui est condamné pour un délit douanier ou une infraction en matière de contributions indirectes peut, nonobstant appel ou pourvoi en cassation, être maintenu en détention jusqu’à ce qu’il ait acquitté le montant des sanctions fiscales prononcées contre lui ; sauf en cas de trafic de stupéfiants, la durée de la détention accomplie dans ces conditions à compter de la condamnation s’impute sur celle de la contrainte par corps prononcée par le tribunal et ne peut excéder le minimum prévu par le Code de Procédure Pénale pour une condamnation pécuniaire de même montant que celui des sanctions fiscales prononcées.
»
Par dérogation au droit commun, l’administration des douanes peut donc, en application de l’article
388 du Code des douanes, requérir devant le juge l’exécution anticipée de la contrainte par corps dont est assorti le prononcé des amendes douanières. Cela signifie en pratique que le débiteur qui a fini de purger son emprisonnement pénal n’est pas libéré, mais commence immédiatement à purger la contrainte par corps.
Traditionnellement, la jurisprudence française estimait que la contrainte par corps constituait une mesure d’exécution, destinée à contraindre une personne à s’acquitter des obligations mises à sa charge. A la suite de l’arrêt de la Cour dans l’affaire
Jamil c.
France
(arrêt du 8 juin 1995, série A n
o
317-B), la Cour de cassation a précisé que la contrainte par corps constituait une
«
mesure à caractère pénal, prévue par la loi pour garantir l’exécution des condamnations pécuniaires, sanctions fiscales et droits fraudés, ainsi que l’autorise l’article
5 §
1 b) de la Convention européenne des Droits de
l’Homme
»
et non
«
une peine subsidiaire
d’emprisonnement susceptible de se confondre avec une peine privative de liberté par application des articles
132-3 et 132-4 du code pénal ancien
»
(Cass. Crim. 29 mai 1997, Caytarla). La Cour de cassation a en outre ajouté, dans un arrêt du 16 mai 2000, que
«
la contrainte par corps constitue une peine au sens de l’article
7 de la Convention et qu’instituée pour assurer le paiement des créances de l’administration de douanes, elle ne saurait être mise à exécution sans qu’il soit délivré au débiteur, en application de l’article
754 du code de procédure pénale, un commandement de payer cinq jours au moins et un an au plus avant sa mise à exécution, l’article
388 du Code des douanes, en instituant une modalité particulière d’exercice de la contrainte par corps, n’ayant pas exclu l’application des articles
752 à 756 du code de procédure pénale.
»
2.
Voies de recours
L’article 756 du Code de procédure pénale permet au débiteur déjà incarcéré, ou sur le point de l’être, de saisir d’une requête le président du tribunal de grande instance, pour contester l’exécution de la contrainte par corps, en arguant notamment de son insolvabilité Ce dernier statue en la forme des référés. En cas de contestation sérieuse relative à ladite exécution, le juge des référés renvoie l’affaire devant le tribunal ou la cour qui a prononcé la condamnation (article 710 § 1 du même Code). En vertu de l’article 711 du même code, la «
partie intéressée
» ou le ministère public peut saisir par requête le tribunal ou la cour, qui statue en chambre du conseil.
1.
Mentionnant l’article 7 de la Convention, mais invoquant en substance l’article 4 du Protocole n
o
7 à la Convention, le requérant cite l’arrêt
Jamil c. France
, dans lequel la Cour a qualifié la contrainte par corps de peine et se plaint d’avoir été condamné deux fois pour la même infraction, en violation du principe du non-cumul des peines.
2.
Il fait valoir en outre que le système de la contrainte par corps pour non-paiement de l’amende douanière est contraire à l’article 7 du Traité CEE, ainsi qu’à la jurisprudence de la Cour de Justice des Communautés européennes, qui prohibe tout droit de douane sur des produits stupéfiants importés illégalement.
3.
Citant les articles 5 §§ 4 et 5 et 6 § 1 de la Convention, il souligne que sept mois se sont écoulés entre l’audience devant le juge des référés le 20
mars 1997 et l’audience suivante du 2 octobre 1997, à l’issue de laquelle il a été remis en liberté. Dans ses observations complémentaires, il estime que la période à prendre en compte a débuté le 10 mars 1997, date de sa première demande de mainlevée de la contrainte.
Il se plaint par ailleurs de ce que l’article 752 du Code de procédure pénale prescrit, pour établir l’insolvabilité, la production de documents qui ne peuvent comme tels être fournis par les autorités italiennes. Il reproche aux autorités françaises d’avoir refusé d’ordonner une commission rogatoire en Italie, qui aurait permis de prouver son insolvabilité. Il souligne qu’il a dû rassembler de nombreux éléments pour être en mesure de l’établir et d’obtenir sa remise en liberté.
1.
Le requérant se plaint d’avoir été condamné deux fois pour la même infraction, en violation du principe du non-cumul des peines, et allègue en substance la violation de l’article 4 du Protocole n
o
7 à la Convention, qui est ainsi rédigé
:
«
1.
Nul ne peut être poursuivi ou puni pénalement par les juridictions du même Etat en raison d’une infraction pour laquelle il a déjà été acquitté ou condamné par un jugement définitif conformément à la loi et à la procédure pénale de cet Etat.
2.
Les dispositions du paragraphe précédent n’empêchent pas la réouverture du procès, conformément à la loi et à la procédure pénale de l’Etat concerné, si des faits nouveaux ou nouvellement révélés ou un vice fondamental dans la procédure précédente sont de nature à affecter le jugement intervenu.
3.
Aucune dérogation n’est autorisée au présent article au titre de l’article
15 de la Convention.
»
La Cour rappelle que, dans l’affaire G
öktan c. France (
n
o
33402/96, §§
50-51, CEDH 2002-V), qui concernait des faits similaires, elle a conclu, en se référant à sa jurisprudence, qu’il n’y avait pas violation de l’article
4
du Protocole n
o
7 à la Convention, dans la mesure où il s’agissait en l’espèce d’un fait pénal unique qui se décomposait en deux infractions distinctes, à savoir
un délit pénal général et un délit douanier.
La Cour ne voit aucune raison de s’écarter de cette approche dans la présente affaire. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant fait valoir que le système de la contrainte par corps pour non-paiement de l’amende douanière est contraire à l’article 7 du Traité CEE, ainsi qu’à la jurisprudence de la Cour de Justice des Communautés européennes.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a compétence pour assurer le respect des engagements résultant pour les Etats membres de la Convention et de ses protocoles. Elle ne peut donc connaître de griefs tenant au non-respect du droit communautaire.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejeté en application de l’article
35
§
4.
3.
Citant les articles 5 §§ 4 et 5 et 6 § 1 de la Convention, le requérant
souligne que sept mois se sont écoulés entre l’audience devant le juge des référés le 20
mars 1997 et l’audience suivante du 2 octobre 1997, à l’issue de laquelle il a été remis en liberté. Il reproche par ailleurs aux autorités françaises d’avoir refusé d’ordonner une commission rogatoire en Italie, qui
aurait permis de prouver son insolvabilité et souligne qu’il a dû rassembler de nombreux éléments pour être en mesure de l’établir et d’obtenir sa remise en liberté.
La Cour examinera ces griefs sous l’angle de l’article 5 §§ 4 et 5, qui se lit ainsi
:
«
4.
Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale.
5.
Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation.
»
a) Sur le respect du bref délai
Le requérant estime que la période à prendre en compte a débuté le 10
mars 1997, date de sa première demande et a pris fin le 2 octobre 1997, date où le juge a ordonné sa remise en liberté.
La Cour relève toutefois que le requérant a fait deux demandes successives de mainlevée de la contrainte par corps, qu’elle examinera séparément aux fins du respect du «
bref délai
» prévu par l’article 5 § 4 précité.
i) La première demande, faite le 10 mars 1997, a donné lieu le 20 mars suivant à une audience devant le juge des référés, qui a rendu son ordonnance le 24 mars suivant, soit quatorze jours après sa saisine.
La Cour estime que, pour ce qui est de cette procédure, et à supposer que le requérant ait soulevé ce grief dans le délai de six mois prévu par l’article
35 § 1 de la Convention, le «
bref délai
» a été respecté.
ii) S’agissant de la seconde demande formée par le requérant, les parties sont en désaccord quant à son début.
Le Gouvernement souligne que, si la demande faite par l’avocat du requérant est bien datée du 18 août 1997, elle n’est parvenue au service de l’exécution des peines du tribunal de grande instance de Perpignan que le 10
septembre suivant, comme en atteste le timbre à date qui y
a été apposé. Le Gouvernement produit copie du soit-communiqué au procureur de la République rédigé par l’avocat du requérant et accompagnant la requête en relevé de contrainte par corps, daté du 18 août 1997, sur lequel est apposé le timbre du service de l’exécution des peines portant la date du 10 septembre 1997.
Le Gouvernement fait valoir, par ailleurs, que le requérant aurait pu saisir le juge des référés, seul juge compétent pour statuer en urgence. Sur le fond, il soutient que le délai dont la durée est contestée est conforme aux exigences de l’article 5 § 4 de la Convention.
La Cour constate que le Gouvernement a produit une copie du soit
‑
communiqué accompagnant la seconde requête en mainlevée, rédigé par l’avocat du requérant et daté du 18 août 1997, sur lequel le service de l’exécution des peines du tribunal a apposé un timbre daté du 10
septembre
1997, dont rien ne permet de mettre en doute l’exactitude.
Dans ces conditions, la période à prendre en considération a débuté le 10
septembre 1997, date de la saisine effective du tribunal et a pris fin le 2
octobre suivant, soit une durée d’environ trois semaines.
La Cour observe que, pendant ce laps de temps, le procureur de la République, auquel le dossier a été transmis, a donné son avis le 18
septembre suivant. L’audience a été fixée deux semaines plus tard, soit le 2
octobre 1997, et le jugement remettant le requérant en liberté a été rendu immédiatement.
Dès lors, la Cour considère, compte tenu des circonstances de l’espèce, que le «
bref délai
» a été respecté s’agissant de cette seconde procédure.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
b) Sur la procédure
Le requérant reproche aux autorités françaises d’avoir refusé d’ordonner une commission rogatoire en Italie et se plaint d’avoir dû rassembler de nombreux éléments pour obtenir sa remise en liberté.
La Cour rappelle que, si la procédure au titre de l’article 5 § 4 ne doit pas toujours s’accompagner de garanties identiques à celles que l’article 6 § 1 prescrit pour les procès civils ou pénaux, il faut qu’elle revête un caractère judiciaire et offre des garanties appropriées aux types de privation de liberté en question (cf. notamment
Assenov c. Bulgarie
, arrêt du 28 octobre 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-VIII, p. 3302, § 162).
La Cour constate que la procédure devant le tribunal correctionnel de Perpignan répondait incontestablement aux exigences de l’article 5 § 4 précité. Le simple fait que le requérant, qui demandait la mainlevée de la contrainte par corps, ait dû se procurer auprès des autorités italiennes les documents attestant de son insolvabilité n’est pas de nature à remettre en cause cette conclusion.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
c) Sur le droit à réparation
Le Gouvernement retrace l’évolution de la jurisprudence des tribunaux français concernant la responsabilité de l’Etat pour dysfonctionnement du service public de la justice, développée au regard de l’article 6 de la Convention, mais qu’il estime transposable à l’article 5 § 4,
et en conclut que, dans l’hypothèse où la Cour constaterait un manquement à l’article
5
§
4, le requérant pourrait engager un recours contre l’Etat sur le fondement de l’article L.
781-1 du Code de l’organisation judiciaire.
Le requérant fait valoir, pour sa part, qu’il n’avait pas connaissance de l’évolution jurisprudentielle en la matière et qu’en tout état de cause, ladite évolution ne lui permettrait pas d’obtenir une réparation certaine et rapide, en l’absence d’une norme spécifique qui lui permette de s’adresser directement au juge français.
La Cour rappelle que le paragraphe 5 de l’article 5 ne trouve à s’appliquer que si une violation des paragraphes 1 à 4 a été établie par une autorité nationale ou par les organes de la Convention. Tel n’étant pas le cas en l’espèce, il s’ensuit que ce grief est également manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président