PENNINCK contre la FRANCE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 57328/00 prezentate de Marie-Therese PENNINCK împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 25 martie 2003 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Loucaide Bîrsan, Jungwiert Butkevych Ugrekhelidze, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 5 aprilie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentei, Marie-Tereza Penninck, de cetățenie belgiană, s-a născut în 1945 și își are reședința în Menin (Belgia). R. Tardy, avocat în Baroul Lille. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, domnul R. Abraham, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Ca urmare a descoperirii a trei doze de heroină într-un vehicul în timpul unui control rutier, mai multe persoane au fost puse sub acuzare pentru trafic de droguri. O comisie de recurs a fost emisă de judecător în apropierea tribunalului corecțional al lui Evry. S-a deschis o informație judiciară și, în cadrul acestei din urmă cauze, două comisii de recurs, la o lună națională din 29 iunie 1990 și la alta internațională, la 27 septembrie 1991, au fost emise de judecător în apropierea tribunalului corecțional din Lille. La 6 februarie 1991, reclamanta a fost audiată ca martoră, apoi arestată, apoi pusă sub acuzare a administratorilor de achiziții, a detenției și a cesionării de droguri și a fost pusă în detenție provizorie la 8 februarie. 1991. În timpul interogatoriului ei, ea a recunoscut că era conștient de contactele soțului ei cu ceilalți co-preveniți, dar a negat că a fost informată despre existența unui trafic de droguri. Primele șapte cereri de eliberare au fost respinse. În cele din urmă a fost eliberată la 7 octombrie 1991. La 6 iulie 1994, instanța pronunțată a pronunțat un ordin de trimitere la tribunalul corecțional și de nejudiciare parțială. Citatele care au fost aduse în fața instanței corecționale din Lille din data de 10 ianuarie 1995, reclamanta și alți patru co-preveniți au refuzat să se prezinte în fața instanței de judecată din 10 ianuarie 1995. După ce procedurile au fost desființate, instanța a pronunțat cauza cu privire la acești inculpați și a statuat cu privire la acuzațiile reținute împotriva celorlalți inculpați. LA ÎNCHEIEREA DIN 20 iunie 1995, unul dintre inculpați și administrația vămilor au solicitat informații suplimentare cu privire la un apel interjucat împotriva unei ordonanțe din 6 aprilie 1987, de la decăderea instanței judecătorești în favoarea celei a Lillei. Tribunalul a retrimis cauza și a dispus o informație suplimentară care a arătat că grefa casei de judecată a lui Douai a sesizat, aparent, instanța judecătorească din Douai, care nu a avut nici o legătură și nu a transmis instanței judecătorești din Paris competența teritorială. La 10 octombrie 1995, instanța a reușit să acționeze în așteptarea unei decizii cu privire la acest apel. După această dată, nu s-a încheiat niciun act de punere în aplicare până la data de 13 octombrie 1999 în fața Tribunalului Corecțional din Lille. Acesta și-a pronunțat hotărârea la data de 10 noiembrie 1999 și a revocat recurenta, precum și ceilalți inculpați pe motive că, având în vedere La 17 noiembrie 1999, Parchetul a făcut apel la această hotărâre. În timpul procedurii judecătorești din 16 mai 2001, cauza a fost retrimisă la 12 decembrie 2001. GRIEF Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanta se plângea că nu a fost judecată într-un termen rezonabil. Recurenta se plange de durata procedurii penale si in conformitate cu art. 6 alin. (1) din Conventie, ale caror dispozitii relevante se citesc dupa cum urmează: Orice persoana are dreptul la audierea cauzei sale (...) intr-un termen rezonabil, de o instanta (...), care va decide... asupra temeiniciei oricărei acuzatii in materie penala îndreptata impotriva ei. În primul rând, guvernul atrage după sine neobosirea căilor de atac interne, subliniind faptul că cererea a fost introdusă la data de 5 aprilie 2000 și, întrucât la acea dată, recurenta nu putea ignora existența și eficacitatea acțiunii instituite prin articolul L781-1 din Codul privind organizarea judiciară și, în consecință, trebuia să se dea la o parte. El adaugă că, în hotărârea sa din 10 noiembrie 1999, instanța corecțională și-a ridicat el însuși caracterul anormal de lung al procedurii în litigiu. Subsidiar, guvernul indică faptul că cauza în cauză era complexă de fapt și în drept și că comportamentul mai multor inculpați a contribuit la prelungirea duratei procedurii. Cu toate acestea, el ține seama de perioadele de latență imputate autorităților naționale și se pune la dispoziția înțelepciunii Curții în ceea ce privește examinarea temeiniciei cererii. Recurenta contestă caracterul efectiv al căii de atac întemeiate pe: articolul L781-1 din Codul organizării judiciare. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și că a trebuit deja să se pronunțe cu privire la articolul L.781-1 din Codul organizării judiciare în raport cu această cerință. Curtea a statuat că acțiunea întemeiată pe acest articol permite remedierea unei presupuse încălcări a dreptului său de a-și vedea cauza audiată într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție, indiferent de stadiul procedurii interne (Papon c. Franța 2) (dec.), nr. 54210/00, CEDH 2001-XII (extracti) și Mifsud c. Franța (dec.) [GC], n 57220/00, CEDO 2002-VIII). September 1999, gradul de certitudine juridică necesar pentru a putea și de a fi utilizat în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție, obținând astfel concluzia că orice litigiu întemeiat pe durata unei proceduri judiciare, introdus în fața ei după 20 septembrie 1999 fără a fi fost supus în prealabil instanțelor interne în cadrul unei acțiuni întemeiate pe art. L.781-1 din Codul de organizare judiciară, este, în principiu, inadmisibil, indiferent de situația procedurii interne. Or, în speță, recurenta a sesizat Curtea la 5 aprilie 2000 fără să fi exercitat în prealabil această acțiune. Prin urmare, recurenta nu a epuizat căile de atac interne și că această cale de atac trebuie, în consecință, să fie respinsă în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle A.B. Baka modulière Președintele

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

57328/00

présentée par Marie-Therese PENNINCK

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 25 mars 2003 en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M.

Ugrekhelidze,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 5 avril 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, Marie-Thérèse Penninck, de nationalité belge, est née en 1945 et réside à Menin (Belgique). Elle est représentée devant la Cour par M

e

R.Tardy, avocat au barreau de Lille. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. R. Abraham, Directeur des affaires juridiques au Ministère des affaires étrangères.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Suite à la découverte de trois doses d’héroïne dans un véhicule lors d’un contrôle routier, plusieurs personnes furent mises en examen pour trafic de drogue. Une commission rogatoire fut délivrée par le juge d’instruction près le tribunal correctionnel d’Evry. L’enquête révéla l’existence d’un vaste trafic de stupéfiants dont l’époux de la requérante était un des principaux acteurs. Une information judiciaire fut ouverte et, dans le cadre de cette dernière affaire, deux commissions rogatoires, l’une nationale en date du 29

juin 1990, et l’autre internationale, en date du 27 septembre 1991, furent délivrées par le juge d’instruction près le tribunal correctionnel de Lille.

Le 6 février 1991, la requérante fut entendue comme témoin, puis placée en garde à vue, puis mise en examen des chefs d’acquisition, de détention et de cession de stupéfiants. Elle fut placée en détention provisoire le 8

février

Le 6 juillet 1994, le juge d’instruction rendit une ordonnance de renvoi devant le tribunal correctionnel et de non-lieu partiel.

Cités à comparaître à l’audience du 10 janvier 1995 devant le tribunal correctionnel de Lille, la requérante ainsi que quatre autres co-prévenus refusèrent de comparaître. Après disjonction des procédures, le tribunal renvoya l’affaire concernant ces prévenus et statua sur les charges retenues contre les autres prévenus.

A l’audience du 20 juin 1995, l’un des prévenus et l’administration des douanes demandèrent un supplément d’information concernant un appel interjeté contre une ordonnance, du 6 avril 1987, de dessaisissement du juge d’instruction d’Evry au profit de celui de Lille. Le tribunal renvoya l’affaire et ordonna un supplément d’information qui révéla que le greffe de la maison d’arrêt de Douai avait apparemment saisi la cour d’appel de Douai, qui n’avait pas statué et n’avait pas transmis à la cour d’appel de Paris territorialement compétente. Le 10 octobre 1995, le tribunal sursit à statuer dans l’attente d’une décision sur cet appel.

Après cette date, aucun acte d’instruction ne fut accompli jusqu’à l’audience du 13 octobre 1999 devant le tribunal correctionnel de Lille. Celui-ci rendit son jugement le 10 novembre 1999 et relaxa la requérante ainsi que les autres prévenus aux motifs que compte tenu de «

la durée anormalement longue de la procédure

», ils étaient dans l’impossibilité de pouvoir contester valablement ces mises en cause.

Le 17 novembre 1999, le parquet interjeta appel de ce jugement. Lors de l’audience de la cour d’appel du 16 mai 2001, l’affaire fut renvoyée au 12

décembre 2001.

GRIEF

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de n’avoir pas été jugée dans un délai raisonnable.

EN DROIT

La requérante se plaint de la durée de la procédure pénale et invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit :

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

A titre principal, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il souligne, en effet, que la requête fut introduite le 5

avril 2000 et, qu’à cette date, la requérante ne pouvait ignorer l’existence et l’efficacité du recours institué par l’article L781-1 du code de l’organisation judiciaire et, en conséquence, se devait de l’exercer. Il ajoute que le tribunal correctionnel a lui-même relevé, dans son jugement du 10

novembre 1999, le caractère anormalement long de la procédure litigieuse.

Subsidiairement, le Gouvernement indique que l’affaire litigieuse était complexe en fait et en droit et que le comportement de plusieurs inculpés a contribué à allonger la durée de la procédure. Il relève pourtant des périodes de latence imputables aux autorités nationales et s’en remet à la sagesse de la Cour s’agissant de l’examen du bien-fondé de la requête.

La requérante conteste le caractère effectif du recours fondé sur l’article L781-1 du Code de l’organisation judiciaire.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes et qu’elle a déjà eu à se prononcer sur l’article L.781-1 du code de l’organisation judiciaire au regard de cette exigence. La Cour a jugé que le recours fondé sur cet article permet de remédier à une violation alléguée du droit de voir sa cause entendue dans un «

délai raisonnable

» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, quel que soit l’état de la procédure au plan interne (

Papon c. France

(n

o

2) (déc.), n

o

54210/00, CEDH 2001-XII (extraits) et

Mifsud c. France

(déc.) [GC], n

o

57220/00, CEDH 2002-VIII). Elle a précisé que ce recours avait acquis, à la date du 20

septembre 1999, le degré de certitude juridique requis pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention, parvenant en conséquence à la conclusion que tout grief tiré de la durée d’une procédure judiciaire, introduit devant elle après le 20 septembre 1999 sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d’un recours fondé sur l’article L.781-1 du code de l’organisation judiciaire, est en principe irrecevable, quel que soit l’état de la procédure au plan interne.

Or, en l’espèce, la requérante a saisi la Cour le 5 avril 2000 sans avoir préalablement exercé ce recours.

Il s’ensuit que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes et que cette requête doit, en conséquence, être rejetée en application de l’article 35

§§

1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président