Matheron împotriva Franței

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 57752/00 prezentate de Robert MATHERON împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se întrunește la 28 mai 2002 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäää J.-P. Costa Pastor Ridruejo Palm domnii Fischbach Pavlovschi judecătorii M. Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 18 februarie 2000, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie, recurentul, Robert Matheron, este un cetățean francez, născut în 1949 și deținut în prezent la Marsilia. Acesta este reprezentat în fața Curții de către Ma Callier, avocat în Marsilia.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: la sfârșitul anului 1993, funcționarii poliției au stabilit o supraveghere a reclamantului și a unei persoane numite G. B., fiind suspectați de trafic internațional de droguri începând cu 1990. În urma unei rechizitorii introductive a procurorului Republicii din 26 ianuarie 1994, reclamantul și alte șase persoane, inclusiv G. B., au fost puse sub acuzare de încălcare a legislației privind drogurile de către un judecător din Marsilia. În urma comisiei de apel din 20 decembrie 1994, judecătorul judecător a dispus transcrierea unor interogări telefonice în cadrul comisiei de recurs a două judecători ai lui Nancy în cadrul unei alte cauze care implică G. B. Prin cererea din 17 iulie 1998, reclamantul a invocat nulitatea acestei comisii de recurs și a procedurii ulterioare, susținând în special că ascultarea în litigiu constituia cheia de boltă a sarcinilor îndreptate împotriva sa.

Prin hotărârea din 30 septembrie 1998, camera de acuzare a Tribunalului din Aix-en-Provence a respins cererea. Reclamantul a formulat un recurs în casație, președintele camerei criminale a Curții de Casație numit, prin ordonanță din 1 februarie 1999, că nu a avut loc nici un proces de investigare a recursului în statul respectiv. Prin hotărârea din 30 iunie 1999, camera de acuzare a instanței de apel din Aix-en-Provence a dispus punerea sa sub acuzare și trimiterea sa în fața instanței de judecată.

În cadrul recursului său îndreptat împotriva hotărârilor din 30 octombrie 1998 și 30 iunie 1999, invocând în special articolele 6 și 13 din Convenția europeană a drepturilor omului, recurentul a contestat depunerea la dosarul său a interceptărilor telefonice incidente, considerând că camera de acuzare din Aix-en-Provence nu se putea declara incompetentă pentru a refuza să aprecieze regularitatea interceptărilor în litigiu și că a fost lipsit de orice posibilitate de contestare, aceste interceptări fiind efectuate într-o procedură la care era străin.

Prin Hotărârea din 6 octombrie 1999, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului în următoarele cuvinte: (...) hotărârea [a camerei de judecată] prevede că regularitatea formală a comisiei de recurs nu este contestată și că … ; (c) adaugă că: (a) nu se aplică camerei de acuzare; (d) se apreciază regularitatea deciziilor luate într-o altă procedură decât cea pe care o sesizează, în afara jurisdicției sale, decizii care, în plus, nu au dreptul de a acționa în temeiul articolului 100 din Codul menționat anterior; (d) se așteaptă ca, în acest fel, camera de acuzare să-și justifice hotărârea (...) La 23 iunie 2000, instanța d'asissise special compusă din instanța de apel din Aix-en-Provence l-a declarat vinovat pe reclamant și l-a condamnat la o sentință de 15 ani de detenție penală.

Reclamantul a formulat un recurs în casație împotriva acestei hotărâri, dar s-a retras la 12 iulie 2000. Invocând art. 6 alin. (1) și (8) din Convenție, reclamantul se plânge de plata la dosarul său de transcriere a convorbirilor telefonice efectuate într-o procedură la care era străin și despre care nu a putut contesta în mod corespunzător. Recurentul se plânge de depunerea la dosarul său a transcrierii interceptărilor telefonice, pe care le consideră esențiale pentru acuzațiile aduse împotriva sa și pe care nu a putut să le conteste cu regularitate. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va hotărî...

dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Curtea amintește că, în cazul în care Convenția nu reglementează regimul probelor ca atare, aceasta are totuși sarcina de a verifica dacă procedura luată în considerare în ansamblul său, inclusiv modul în care a fost efectuată dovada, a acoperit caracterul echitabil dorit de art. 6 alineatul (1) (a se vedea Hotărârea Mantovanelli din 18 martie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997-II, p. 436-437, punctul 34 și, mutatis mutandis, Schenk c. Elveția din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, p. 29, § 46. Cu toate acestea, Curtea amintește, de asemenea, că scopul articolului 35 este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a remedia presupusele încălcări ale acestora înainte ca aceste afirmații să fie prezentate (a se vedea, de exemplu, Hotărârile Hentrich c. Franța din 22 septembrie 18 alin. ; Remli c. Franța din 23 aprilie 1996, Remli c. Franța, Rec., 1996 II, p. 571, § 33. Astfel, cauza de care se intenționează să se adreseze Curții trebuie, în primul rând, invocată, cel puțin în esență, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (a se vedea în special Hotărârea Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, pp. 11-12, § ; Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Rec., 1998 I, p. 88,

§ 38. Curtea reamintește în cele din urmă că recursul în cassation se numără printre căile de atac care trebuie epuizate în principiu pentru a se conforma articolului 35 (a se vedea Hotărârile Remli citate anterior, p. 572, § 42 și Civet c. Franța [GC], nr. 29340/95, § 41, CEDH 1999-VI). Or, Curtea arată că reclamantul s a fost dezistat de recursul său în casare împotriva hotărârii Tribunalului de Primă Instană al Bouches-du-Rhone din 23 iunie 2000. Prin urmare, acest lucru trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenie. Reclamantul se referă, de asemenea, la art. 8 din Convenie, în temeiul căruia Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței sale.

Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, binele public să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea cauzei reclamantului întemeiat pe art. 8 din Convenție Declare Cererea inadmisibilă pentru surplus. Michael O.O. Boyle Nicolas Bratza Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 57752/00 présentée par Robert MATHERON contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 28 mai 2002 en une chambre composée de Sir Nicolas Bratza , président , MM. M. Pellonpää , J.-P. Costa A. Pastor Ridruejo , M me E. Palm , MM. M. Fischbach , S. Pavlovschi , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 18 février 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Robert Matheron, est un ressortissant français, né en 1949 et actuellement détenu à Marseille. Il est représenté devant la Cour par M e Chevallier, avocat à Marseille. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Fin 1993, des fonctionnaires de police établirent une surveillance du requérant et d’une personne dénommée G. B., ces derniers étant soupçonnés de se livrer depuis 1990 à un trafic international de stupéfiants. A la suite d’un réquisitoire introductif du procureur de la République du 26 janvier 1994, le requérant et six autres personnes, dont G. B., furent mis en examen par un juge d’instruction de Marseille pour des infractions à la législation sur les stupéfiants. Suivant commission rogatoire du 20 décembre 1994, le juge d’instruction ordonna la transcription d’écoutes téléphoniques intervenues sur commission rogatoire de deux juges d’instruction de Nancy dans le cadre d’une autre affaire impliquant G. B. Par requête du 17 juillet 1998, le requérant invoqua la nullité de cette commission rogatoire et de la procédure subséquente, en faisant notamment valoir que les écoutes litigieuses constituaient la clé de voûte des charges dirigées contre lui.

Par arrêt du 30 septembre 1998, la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Aix-en-Provence rejeta la requête. Le requérant ayant formé un pourvoi en cassation, le président de la chambre criminelle de la Cour de cassation dit, par ordonnance du 1 er février 1999, qu’il n’y avait pas lieu à l’examen du pourvoi en l’état. Par arrêt du 30 juin 1999, la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Aix-en-Provence ordonna sa mise en accusation et son renvoi devant la cour d’assises.

Dans le cadre de son pourvoi dirigé contre les arrêts des 30 octobre 1998 et 30 juin 1999, invoquant notamment les articles 6 et 13 de la Convention européenne des Droits de l’Homme, le requérant contesta le versement à son dossier des écoutes téléphoniques incidentes, estimant que la chambre d’accusation d’Aix-en-Provence ne pouvait se déclarer incompétente pour refuser d’apprécier la régularité des écoutes litigieuses et qu’il avait été privé de toute possibilité de les contester, ces écoutes ayant été réalisées dans une procédure à laquelle il était étranger.

Par arrêt du 6 octobre 1999, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant dans les termes suivants : « (...) l’arrêt [de la chambre d’accusation] énonce que la régularité formelle de la commission rogatoire n’est pas contestée et qu’en sollicitant régulièrement la communication des écoutes litigieuses et en ordonnant leur retranscription, le juge d’instruction n’a fait qu’user des prérogatives que lui confère l’article 81 du Code de procédure pénale ; qu’il ajoute qu’il n’appartient pas à la chambre d’accusation d’apprécier la régularité de décisions prises dans une procédure autre que celle dont elle est saisie, extérieure à son ressort, décisions par ailleurs insusceptibles de recours en application de l’article 100 du Code précité ; attendu qu’en se prononçant ainsi, la chambre d’accusation a justifié sa décision (...) » Le 23 juin 2000, la cour d’assises spécialement composée de la cour d’appel d’Aix-en-Provence déclara le requérant coupable et le condamna à une peine de quinze années de réclusion criminelle.

Le requérant forma un pourvoi en cassation contre cet arrêt mais se désista le 12 juillet 2000. GRIEFS Invoquant les articles 6 § 1 et 8 de la Convention, le requérant se plaint du versement à son dossier de la transcription d’écoutes téléphoniques réalisées dans une procédure à laquelle il était étranger et dont il n’a pu contester l’irrégularité. EN DROIT 1. Le requérant se plaint du versement à son dossier de la transcription d’écoutes téléphoniques, qu’il estime déterminantes pour les charges retenues à son encontre et dont il n’a pu contester la régularité.

Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) » La Cour rappelle que si la Convention ne réglemente pas le régime des preuves en tant que tel, elle a néanmoins pour tâche de rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris la manière dont la preuve a été administrée, a revêtu le caractère équitable voulu par l’article 6 § 1 (voir les arrêts Mantovanelli c. France du 18 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, pp. 436-437, § 34, et, mutatis mutandis , Schenk c. Suisse du 12 juillet 1988, série A n° 140, p. 29, § 46). Cependant, la Cour rappelle également que la finalité de l’article 35 est de ménager aux Etats contractants l’occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne lui soient soumises (voir, par exemple, les arrêts Hentrich c. France du 22 septembre 1994, série A n° 296 ‑ A, p. 18, § 33 ; Remli c. France du 23 avril 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ II, p. 571, § 33). Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne,

devant les juridictions nationales appropriées (voir notamment les arrêts Vernillo c. France du 20 février 1991, série A n° 198, pp. 11-12, § 27 ; Dalia c. France du 19 février 1998, Recueil 1998 ‑ I, pp. 87 ‑ 88, § 38). La Cour rappelle enfin que le pourvoi en cassation figure parmi les voies de recours à épuiser en principe pour se conformer à l’article 35 (voir les arrêts Remli précité, p. 572, § 42 et Civet c. France [GC], n° 29340/95, § 41, CEDH 1999-VI). Or la Cour relève que le requérant s’est désisté de son pourvoi en cassation contre l’arrêt de la cour d’assises des Bouches-du-Rhône du 23 juin 2000. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

2. Le requérant invoque également l’article 8 de la Convention, aux termes duquel : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief du requérant tiré de l’article 8 de la Convention ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Michael O’Boyle Nicolas Bratza Greffier Président