MATHERON contre la FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Recevable
MATHERON contre la FRANCE (CtEDO, 2004)
SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 57752/00 prezentate de Robert MATHERON împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 6 ianuarie 2004 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäääj J.-P. Costa, Fischbach Casadevall Borrego Borrego Fura-Sandström judecători și M. O Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 18 februarie 2000, având în vedere decizia parțială din 28 mai 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, Robert Matheron, este un resortisant francez, născut în 1949 și deținut în prezent la Marsilia. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul F. Callier, avocat la Marsilia. Circumstanțele de la Õ que que que que au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La sfârșitul anului 1993, funcționarii poliției au stabilit o supraveghere a reclamantului și a unei persoane numite G. B., fiind suspectați de trafic internațional de droguri începând din 1990. În urma unei rechizitorii introductive a procurorului Republicii din 26 ianuarie 1994, reclamantul și alte șase persoane, inclusiv G. B., au fost puse sub acuzare de încălcare a legislației privind drogurile de către un judecător din Marsilia. În urma comisiei de apel din 20 decembrie 1994, judecătorul judecător a dispus transcrierea unor interogări telefonice în cadrul comisiei de recurs a două judecători ai lui Nancy în cadrul unei alte cauze care implică G. B. Prin cererea din 17 iulie 1998, reclamantul a invocat nulitatea acestei comisii de recurs și a procedurii ulterioare, susținând în special că ascultarea în litigiu constituia cheia de boltă a sarcinilor îndreptate împotriva sa. Prin hotărârea din 30 septembrie 1998, camera de acuzare a Tribunalului din Aix-en-Provence a respins cererea. Reclamantul a formulat un recurs în casare, președintele camerei criminale a Curții de Casație numit, prin ordonanță din 1 februarie 1999, că nu a avut loc nici un proces de investigare a recursului în statul respectiv. Prin hotărârea din 30 iunie 1999, camera de acuzare a instanței de apel din Aix-en-Provence a dispus punerea sa sub acuzare și trimiterea sa în fața instanței de judecată. În cadrul recursului său îndreptat împotriva hotărârilor din 30 octombrie 1998 și 30 iunie 1999, invocând în special articolele 6 și 13 din Convenția europeană a drepturilor omului, recurentul a contestat depunerea la dosarul său a interceptărilor telefonice incidente, considerând că camera de acuzare din Aix-en-Provence nu se putea declara incompetentă pentru a refuza să aprecieze regularitatea interceptărilor în litigiu și că a fost lipsit de orice posibilitate de contestare, aceste interceptări fiind efectuate într-o procedură la care era străin. Prin Hotărârea din 6 octombrie 1999 (publicată în Buletinul Hotărârilor Curții de Casație, camera infracțională, nr 210), Curtea de Casație a respins recursul reclamantului în următorii termeni: (...) hotărârea [a camerei de judecată] prevede că regularitatea formală a comisiei de recurs nu este contestată și că ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... ; (c) adaugă că: (a) nu se aplică camerei de acuzare; (d) se apreciază regularitatea deciziilor luate într-o altă procedură decât cea pe care o sesizează, în afara jurisdicției sale, decizii care, în plus, nu au dreptul de a acționa în temeiul articolului 100 din Codul menționat anterior; (d) se așteaptă ca, în acest fel, camera de acuzare să-și justifice hotărârea (...) La 23 iunie 2000, instanța de judecată a fost compusă în mod special din instanța de judecată din Aix-en-Provence, declarându-l vinovat pe reclamant și condamnându-l la o pedeapsă de 15 ani de reținere penală. Reclamantul a formulat un recurs în casare împotriva acestei hotărâri, dar s-a retras la 12 iulie 2000. Dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală (CPP) au la dispoziție art. 81 Instanța judecătorească efectuează, în conformitate cu legea, toate actele de informare pe care le consideră utile pentru manifestarea adevărului. Se întocmește o copie a acestor acte, precum și a tuturor înscrisurilor din procedură; fiecare copie este certificată de grefier sau de ofițerul de poliție judiciară săvârșită menționat la alineatul (4). Toate înscrisurile din dosar sunt cotate de grefier pe măsura redactării sau primirii acestora de către instanța de judecată. (...) În cazul în care instanța judecătorească este în imposibilitatea de a efectua el însuși toate actele de informare, aceasta poate da comisia de recurs ofițerilor de poliție judiciară pentru a-i pune să execute toate actele de informare necesare în condițiile și în rezervele prevăzute la articolele 151 și 152. Judecătorul trebuie să verifice elementele de informare colectate astfel. (...) art. 100 În materie penală și în materie corecțională, în cazul în care pedeapsa este mai mare sau egală cu doi ani de închisoare, instanța de judecată poate, în cazul în care necesitățile de informare la: ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. art. 100-1 Decizia luată în temeiul articolului 100 trebuie să cuprindă toate elementele de identificare ale legăturii care urmează să fie interceptată, persoana în cauză care motivează recurgerea la aceasta, precum și durata acesteia.art. 100 alineatul (2) Această decizie se adoptă pentru o perioadă maximă de patru luni și poate fi reînnoită numai în aceleași condiții de formă și durată. Instanța judecătorească sau ofițerul de poliție judiciară deținut de acesta poate solicita oricărui agent calificat al unui serviciu sau organism aflat sub autoritatea sau tutela ministrului de telecomunicații sau oricărui agent calificat al unui operator de rețea sau furnizor de servicii de telecomunicații autorizat, în scopul de a instala un dispozitiv de telecomunicații. art. 100-4 Instanța de judecată sau ofițerul de poliție judiciară pe care l-a desfășurat îi prezintă procesul-verbal al fiecăreia dintre operațiunile de decontare și de înregistrare. Acest proces-verbal menționează data și ora la care a început operațiunea și cele la care s-a încheiat operațiunea. art. 100-5 Instanța de judecată sau ofițerul de poliție judiciară, care a fost comisă de el, a transcris corespondența utilă la manifestarea adevărului. Se face un proces verbal. Această transcriere se depune la dosar. Corespondențele în limbi străine sunt transcrise în franceză cu adresa de e-mail a unui interpret cerut în acest scop. art. 100-6 Înregistrările sunt distruse, la cererea procurorului general sau a procurorului general, la expirarea termenului de prescripție a acțiunii publice. Nici o interceptare nu poate avea loc pe linia unui deputat sau a unui senator, fără ca președintele adunării căreia îi aparține să fie informat de instanța de judecată. Nici o interceptare nu poate avea loc pe o linie dependentă de cabinetul unui avocat sau de domiciliul său, fără informarea judecătorului judecător cu privire la aceasta. Formațiunile prevăzute în prezentul articol sunt prevăzute cu greu de nulitate. art. 175 alineatul (2) de îndată ce se consideră că informația se încheie, instanța pronunțată informează părțile și avocații acestora, fie verbal cu emancipare la dosar, fie prin scrisoare recomandată. În cazul în care persoana este deținută, acest aviz poate fi, de asemenea, notificat de către șeful unității Ö, care adresează fără întârziere instanței judecătorești Õ din statul membru în care se află Õ (în original) sau copia tranșei semnate de Õ Õ. La expirarea unui termen de 20 de zile de la data la care a fost trimis avizul prevăzut la alineatul precedent, părțile nu mai sunt admise să depună o cerere sau să depună o cerere în temeiul articolului 81 al nouălea paragraf, al 82-1, 156 primul paragraf și al treilea paragraf 173. Părțile pot declara că renunță, în prezența avocatului lor sau a celui care este convocat în mod corespunzător, la invocarea acestui termen. La sfârșitul acestui termen, instanța judecătorească comunică cazul procurorului districtual al Republicii. Acesta îi adresează rechizițiile sale în termen de o lună, în cazul în care o persoană pusă sub acuzare este deținută și de trei luni în celelalte cazuri. Instanța judecătorească care nu primește revendicări în termenul prevăzut poate pronunța ordonanța de regulament (...) Curtea de Casație și-a confirmat jurisprudența, potrivit căreia camera de l'inginerie nu a putut să se pronunțe asupra regularității unei anchete străine dosarului care îi este supus și nici o dispoziție legală sau convențională nr. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16 mai 2000, Bull. Crim. 190 ; Crim., 27 iunie 2001, recurs n 01-852578 ; Crim. 15 janv. 2003, Bull. crimă. n 10). GRIEF Invochour la art. 8 din Convenție, conform căruia orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale personale și de familie, a domiciliului și corespondenței sale. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora. În primul rând, guvernul susține că, în cazul în care recursul în casare împotriva hotărârii judecătorești a instanței judecătorești în litigiu constituie o cale de atac eficientă în temeiul articolului 6 din convenție, nu există niciun motiv să se considere că nu ar fi fost în conformitate cu art. 8. Prin urmare, Comitetul consideră că Curtea ar trebui, de asemenea, să judece, așa cum a făcut pentru ë n ț a prevăzută la art. 6, că căile de atac interne nu au fost epuizate pentru art. 8 din Convenție. Cu titlu subsidiar, guvernul recunoaște că transcrierea interceptărilor la dosarul procedurii constituie în mod indiscutabil o interferență în dreptul la respectarea vieții private a reclamantului. Cu toate acestea, el susține că aceasta era pe deplin conformă cu cerințele de la alineatul (2) al articolului 8. : Interceptările telefonice judiciare sunt reglementate în mod special de articolele 100-100-7 din Codul de procedură penală (CPP) și de interceptarea telefonică de la un dosar din hârtie la alta este prevăzută la art. 81 din Codul de procedură penală. În plus, consideră că aceasta urmărește un scop legitim, și anume acela de a permite manifestarea adevărului și apărarea ordinii. În cele din urmă, guvernul consideră că ingerința era necesară într-o societate democratică. În special, în cauza Klass (Klass și alții c. Germania, Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A n [PDJ1] ), reclamanții au invocat un motiv absolut similar celui invocat de M. Matheron și că Curtea a ajuns la o constatare de non-violare, rezultă din aceasta că lipsa unei căi de atac, în speță judiciară, nu mai mult ipso facto limitele a ceea ce poate fi considerat necesar într-o societate democratică. În cazul în care hotărârea Klass a fost citată în Hotărârea Lambert (Lambert c. Franța, Hotărârea din 24 august 1998, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998-V [PDJ2] Cu toate acestea, guvernul consideră că această specie nu este comparabilă cu cauza Lambert. În aceasta din urmă, guvernul consideră că trei circumstanțe au avut o mare greutate în soluția adoptată de Curte: interceptările au fost efectuate chiar în cazul în care reclamantul a fost examinat; ele au precedat examinarea ; aceasta din urmă și interceptările au fost decise de același judecător judecătoresc. Guvernul precizează că camera de acuzare, a cărei motivare a fost preluată de Curtea de Casație, nu a întemeiat decizia sa pe faptul că domnul Matheron nu ar fi fost titularul liniei. În plus, Comitetul consideră că nu este posibilă nicio paralelă cu cauza Lambert, deoarece interceptările au un al doilea rol în cadrul procedurii diligente împotriva reclamantului. Acesta precizează că reclamantul a beneficiat de un control cu privire la regularitatea transcrierii interceptărilor în dosarul procedurii care îl privește, înainte de a putea discuta în contradictoriu conținutul acestor interceptări în fața judecătorilor din fond. Mai presus de toate, guvernul consideră că interceptările în cadrul unei alte proceduri au făcut obiectul unui control eficient de către cei doi judecători de judecată care au fost puși în aplicare sub autoritatea căruia a fost pusă în aplicare. Acuzarea reclamantului nu a avut loc în cadrul procedurii care a condus la audiere, ci mai târziu, în timp ce această procedură era închisă, de către un alt judecător care conducea investigații asupra unor infracțiuni radical diferite. Prin urmare, ar trebui să se asigure un control suficient în cazul în care primii judecători oficiali în cadrul altei proceduri ar fi fost posibil să se efectueze un control asupra faptului că nu a fost posibil niciun control asupra reclamantului. Prin urmare, guvernul consideră că un al doilea control, de către camera de acuzare competentă în procedura referitoare la reclamant, nu este aplicabil. El adaugă că soluția care ar implica un dublu grad de jurisdicție pentru a se pronunța asupra unei probleme de procedură penală ar depăși cerințele articolului 2 din Protocolul nr. 7 și ale jurisprudenței Curții. În cele din urmă, guvernul, făcând o interpretare a inverso a hotărârii Pelligrini (Pellegrini c. Italia , n 30882/96, CEDH 2001-VIII), consideră că cooperarea judiciară internațională ridică în mod strict aceeași întrebare: o anumită instanță nu poate controla punerea în aplicare a unei ingerințe de către instanțe străine. Recurentul consideră că a epuizat căile de atac interne, în conformitate cu dispozițiile articolului 175 alineatul (2) din CPP, camera de acuzare fiind sesizată cu privire la aceasta, precum și Curtea de Casație, în cadrul procedurii de soluționare a contestațiilor, în conformitate cu dispozițiile articolului 175 alineatul (2) din CPP. Acesta din urmă excludea o contestare a validității procedurale a interceptărilor printr-un recurs îndreptat împotriva instanței de judecată. El deduce din respingerea cererilor sale pe care le-a primit de la nici o posibilitate de control asupra validității acestor interceptări. El consideră că faptul că aceste interceptări au fost dispuse de unul sau mai mulți magistrați nu poate duce, în sine, la validitatea lor și la privarea acestuia de orice posibilitate de recurs. În caz contrar, orice dispozitiv de interceptare ar fi validat numai cu condiția ca acesta să fi fost pus în aplicare de către un judecător. El arată că hotărârile instanțelor franceze privează o persoană de dreptul de a se plânge de o încălcare a vieții sale private, în cazul în care interogarea intervine în cadrul unei proceduri la care aceasta nu este parte. În plus, reclamantul consideră că aceste interceptări au avut un rol decisiv în ceea ce-l privește, deși nici unul dintre protagoniștii dosarului în care a fost condamnat a avut vreo legătură cu obiectul de informare deschis de judecătorii lui Nancy. În concluzie, Curtea reamintește că persoana care intenționează să sesizeze Curtea trebuie în primul rând să fie invocată, cel puțin în esență, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (Vernillo c. Franța Hotărârea din 20 În februarie 1991, seria A n 198, pp. 11-12, § Dalia c. Franța Hotărârea din 19 februarie 1998, Rec., 1998 I, p. 88, § 38. Recursul în cassation se numără printre căile de atac care trebuie epuizate în principiu pentru a se conforma articolului 35 (a se vedea în special Remli c. Franța Hotărârea din 23 aprilie 1996, Rec., 1996-II, p. 572, § Civet c. Franța [GC], n 29340/95, § 41, CEDH 1999-VI). În speță, Curtea constată că, după ce a fost într-adevăr supus examinării camerei de judecată a Tribunalului de Primă Instanță din Parlamentul European, a fost invocat în mod expres în fața Curții de Casație, pe de o parte, în cadrul unui recurs numai asupra acestui punct, dar că președintele camerei criminale a declarat că nu are loc să primească în statul respectiv și, pe de altă parte, în cadrul recursului îndreptat împotriva hotărârilor din 30 octombrie 1998 și 30 iunie 1999. Curtea constată, de altfel, că, în observațiile sale, guvernul reamintește el însuși conținutul motivării reținute de camera de acuzare cu privire la această chestiune, motiv de care precizează că aceasta a fost reținută de Curtea de Casație. În orice caz, în afară de faptul că o acțiune ulterioară privind aceeași chestiune a devenit fără obiect din moment ce Curtea de Casație și-a exprimat opinia printr-o hotărâre, hotărâre care a rămas publicată în Buletinul Camerei Criminale, Curtea arată că, la art. 175 alineatul (2) din CPP, prevede că mijloacele de nulitate referitoare la înfățișarea în fața judecătorilor din fond, supuse unui termen de încuviințare, nu pot fi invocate decât în cadrul Regulamentului privind informarea, ceea ce exclude posibilitatea de a le invoca ulterior în fața judecătorilor din fond. Prin urmare, excepția guvernului nu poate fi reținută. Pe de altă parte, Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Nu a fost ridicat niciun alt motiv. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, pronunță restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate.Michael O 368/Boyle Nicolas Bratza Modulul Președinte [PDJ1] Se adaugă un al doilea "§" dacă se referă la mai mult de un punct. [PDJ2] Se adaugă un al doilea "§" dacă se referă la mai mult de un punct.