MEHEMI contre la FRANCE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 53470/99 formulată la 23 noiembrie 1999 de Ali MEHEMI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește la 28 februarie 2002 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte J.-P. Costa Caflisch Kūris Türmen Hedigan H.S. Greve judecători Dl V. Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 23 noiembrie 1999 și înregistrată la 16 decembrie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, având în vedere informațiile furnizate de părți ca urmare a solicitării raportorului din 19 septembrie 2001, după ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul este un cetățean algerian, născut în 1962 la Lyon și rezident în Villeurbanne. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul J. Debray, avocat în baroul Lyon. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a locuit în Franța de la nașterea sa la 28 februarie 1995, împreună cu toți membrii familiei sale, cu tatăl și cu mama sa, precum și cu cei patru frați și surori. La 14 mai 1986, sa căsătorit cu un resortisant italian care, conform informațiilor pe care reclamantul le-a furnizat acum cetățenia franceză și, în urma uniunii lor, s-au născut trei copii de cetățenie franceză, școlarizați la Lyon. În urma unei interpelări pentru fapte legate de legislația privind drogurile (reședința de canabis) în decembrie 1989, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de șase ani de închisoare printr-o sentință din 22 ianuarie 1991. Curtea de apel din Lyon a confirmat condamnarea și a pronunțat în plus o interdicție definitivă a teritoriului național. Ca urmare a respingerii de către instanța din Lyon, apoi de către Curtea de Casație, a unei cereri de ridicare a acestei interdicții a teritoriului, reclamantul a sesizat Comisia Europeană cu privire la drepturile la . . . interdicția teritoriului a fost executată la 28 februarie 1995. Prin hotărârea din 26 septembrie 1997, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea articolului 8 din Convenție (Mehemi c. Franța, Recuperarea hotărârilor și deciziilor, 1997-VII). (...) Având în vedere lipsa de legături în Algeria, intensitatea legăturii sale cu Franța și, mai ales, faptul că măsura de interzicere definitivă a teritoriului luat împotriva sa are ca efect separarea acestuia de copiii săi minori și de soția sa, măsura respectivă nu era proporțională cu obiectivele urmărite. La 21 octombrie 1997, reclamantul a adresat o cerere de ridicare a interdicției teritoriului, vizând în mod expres hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului. Prin hotărârea din 24 martie 1998, tribunalul din Lyon a încheiat interdicția definitivă a teritoriului într-o interdicție de 10 ani, considerând că această măsură de la distanță, limitată în timp, nu mai aducea o atingere disproporționată drepturilor reclamantului care decurg din art. 8 din Convenție. Reclamantul a formulat un recurs în recurs împotriva acestei decizii și a pronunțat ajutorul juridic. Cu toate acestea, printr-o decizie din 20 mai 1998, biroul de asistență judiciară al Curții de Casație a adoptat o decizie provizorie de admitere la asistență judiciară. Prin hotărârea din 26 mai 1999, Curtea de Casație a respins recursul. L Într-adevăr, în conformitate cu articolul L 630-1 din Codul de sănătate publică în vigoare la data condamnării penale care nu a suspendat măsura de interdicție pe durata executării pedepsei cu închisoarea, punctul de plecare al interdicției impuse reclamantului este 9 iulie 1991, data la care condamnarea inițială pronunțată la 4 iulie 1991 a devenit definitivă. La 21 octombrie 1997, reclamantul a prezentat o cerere de grație care a fost respinsă la 19 iulie 1999. La 30 octombrie 1997, avocatul reclamantului i-a scris ministrului Afacerilor Externe în scopul de a solicita măsurile pe care acesta intenționa să le ia ca urmare a hotărârii Curții din 26 septembrie 1997. Scrisoarea de răspuns a Ministerului Afacerilor Externe din 17 noiembrie 1997 conținea în special aceste fraze. În cazul în care respectarea autorității de lucru în sensul că administrația îi eliberează domnului Mehemi un permis de ședere înainte de pronunțarea ridicării sau de încheierea acțiunii în grație, guvernul francez dorește încă de pe acum să pună capăt vieții de familie a clientului dvs., așa cum a fost apreciată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare, este dispus să-l autorizeze pe dl Mehemi să se întoarcă imediat în Franța, unde va fi reținut până când va obține ridicarea interdicției sale de pe teritoriu sau dacă va fi eliberat gratuit. Vor fi date instrucțiuni serviciilor consulare franceze din Alger de a elibera o viză dlui Mehemi, atunci când acesta va solicita acest lucru. Întrucât nu a putut fi eliberată nicio viză la începutul anului 1998 în absența unui act în acest sens serviciilor consulare, avocatul reclamantului a avut mai multe discuții cu serviciile Ministerului Afacerilor Externe care au informat că această situație se datora faptului că nu a existat nici un semafor verde. La 20 februarie 1998, serviciile Ministerului de Interne l-au informat pe avocat că acordul ministrului de Interne le-a fost transmis și că, în consecință, au fost date instrucțiuni consulatei d'Alger. După ce a obținut o viză specială la 25 februarie 1998, reclamantul s-a întors în Franța câteva zile mai târziu. La 20 februarie 1998, ministrul l'a luat un ordin de arest la domiciliu în departamentul Rhône, în locuri care urmau să fie stabilite de prefectul Rhôneului. În special, se putea citi Cu privire la interdicția definitivă a teritoriului francez pronunțată prin hotărârea celei de-a patra camere a Curții de apel din Lyon la 4 iulie 1991 în fața lui M. Mehemi Ali (...) art. 1: Până în momentul în care va avea posibilitatea de a depăși interdicția teritoriului francez al cărui teritoriu este supus, menționatul este obligat să locuiască în locurile care îi vor fi desemnate de prefectul Rhône. Pe teritoriul acestui departament, acesta se va prezenta periodic serviciilor de poliție sau de jandarmerie. art. 2 : Prefectul Rhône este responsabil de notificarea și executarea prezentului decret. Acest decret a fost notificat în persoană reclamantului la 18 martie 1998. În aplicarea acestuia, prefectul Rhône a decis, printr-un decret din 25 martie 1998, că reclamantul era obligat să locuiască în special în orașul Lyon. În același timp, reclamantul a fost pus în posesia unei autorizații provizorii de ședere de șase luni la 21 aprilie 1998. Acesta a fost menționat ca fiind autorizat să exercite o activitate profesională și să fie reținut în departamentul Rhône prin decret ministerial din 20 februarie 1998 și arestat prefectal din 26 martie 1998. Guvernul a explicat că autorizația de ședere a fost reînnoită în mod sistematic de la începutul anului 1998 și că ultima autorizație de ședere a fost eliberată la 28 martie 1998 September 2001. GRIFS Invocând art. 8 din Convenție, recurentul se plânge de faptul că, în prezent, o interdicție a teritoriului național împotriva sa, instanța de apel din Lyon nu a pus capăt ingerinței disproporționate în dreptul său la respectarea vieții private și a vieții de familie mai normale, condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o hotărâre din 26 septembrie 1997. El reamintește că Curtea nu face distincție între caracterul definitiv sau nu al măsurii de interdicție a teritoriului pentru a constata încălcarea dispozițiilor art. 8 din Convenție. Dimpotrivă, el subliniază că Curtea se întemeiază pe principiul măsurii și efectele sale asupra situației familiale și personale a reclamantului pentru a o declara disproporționată. Reclamantul susține, de asemenea, că, în cazul în care s-ar fi putut întoarce în Franța la începutul anului 1998 și ar fi rămas în Franța pe baza unei autorizații de ședere de șase luni, situația sa este foarte precară din cauza arestului la domiciliu în departamentul Rhône, cu interdicție de ieșire din acesta. Într-adevăr, acesta nu poate circula liber, ceea ce face ca exercitarea anumitor profesii să devină problematică, iar caracterul provizoriu al autorizațiilor sale de ședere îl face să aibă un anumit număr de drepturi sociale, cum ar fi venitul minim de inserție, și constituie un obstacol pentru angajatori. Invocând art. 6 alin. (3) lit. (c) din Convenție, reclamantul se plânge că refuzul de a beneficia de asistență judiciară de către biroul de asistență judiciară al Curții de Casație și-a încălcat dreptul la asistență juridică de către un pârât și constituie un Curtea de Casație se bazează pe lipsa unui motiv serios de casare, în timp ce resursele reclamantului fuseseră recunoscute insuficiente. Recurentul consideră că refuzul Tribunalului din Lyon de a accepta cererea de ridicare totală a dreptului la interdicție a teritoriului făcută pe baza hotărârii Curții din 26 septembrie 1997 aduce atingere dreptului său la respectarea vieții sale private și de familie în acest fel lasă să se mențină constatarea încălcării stabilită de Curte în hotărârea sa din 26 septembrie 1997. El explică că, în ciuda faptului că a reușit să se întoarcă în Franța la începutul anului 1998 și să rămână acolo pe baza autorizațiilor de ședere de șase luni, situația sa este foarte precară din cauza arestului la reședință în departamentul Rhône, cu interdicție de ieșire din acesta. (1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale personale și de familie, (...) (2) Nu poate exista nici o intervenție a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură, care, într-o societate democratică, este necesară (...) apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau a moralității, sau protejării drepturilor și libertăților ce decurg din aceasta. Guvernul susține că reclamantul nu poate să își retragă dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de proprietate asupra vieții sale private și de familie ca urmare a faptului că Tribunalul din Lyon din 24 martie 1998 a înlocuit interdicția definitivă a teritoriului cu o interdicție de 10 ani. Acesta afirmă că autorizațiile de ședere acordate de la începutul anului 1998 privează de orice efect interdicția de 10 ani pronunțată în cele din urmă. El explică faptul că, în urma hotărârii Curții din 26 septembrie 1997, măsura d interdicție fusese suspendată imediat de autoritățile franceze care au acordat reclamantului o autorizație de ședere provizorie începând cu 12 noiembrie 1997. După eliberarea unei vize, el s - a întors în februarie 1998 în Franța, unde locuia din 1998 cu familia sa, cu posibilitatea de a lucra în departamentul Rhone. Guvernul constată, de asemenea, că interdicția de teritoriu pe o perioadă de zece ani, pronunțată în cele din urmă prin hotărârea din 24 martie 1998, s-a încheiat la 10 iulie 2001, astfel încât reclamantul nu mai poate fi expulzat în vederea executării acestei decizii. El se referă la decizia de la data de 14 noiembrie 2000 pronunțată de Curte în cererea Benamar c. Franța. În subsidiar, guvernul consideră că, având în vedere jurisprudența Curții în această privință, gravitatea condamnării reclamantului, care a fost implicat într-un trafic internațional de hașiș care acoperă aproape 150 de kilograme, justifică măsura d Cu toate acestea, reclamantul recunoaște că măsura nu a fost executată din nou ca urmare a hotărârii din 24 martie 1998; în opinia sa, acesta nu ar fi putut să își piardă calitatea de victimă a unei încălcări a articolului 8 din convenție doar din cauza faptului că nu a fost executată măsura de interdicție pronunțată în cele din urmă. Într-adevăr, încălcarea nu poate fi privită decât în raport cu lamâia. El reamintește că a fost de la întoarcerea sa la domiciliu în departamentul Rhône și există în acest statut o precaritate, precum și o restricție a drepturilor sale și a libertății sale de a merge și de a veni : Un asignat nu poate părăsi locul său de reședință și nici nu poate îndepărta fără permisiunea prealabilă a autorității administrative care a luat măsura, sub pedeapsa cu pedeapsa penală. Siliul este autorizat să lucreze, care este numai în departamentul Rhône și nu poate circula liber pe teritoriul național și, cu atât mai puțin, în străinătate. Acesta este, de asemenea, supus unei obligații de punctaj. De altfel, consiliul său solicitase permisiunea de a circula în afara departamentului Rhone în cadrul unei eventuale activități profesionale, dar această cerere a fost respinsă și adaugă că această situație nu s-a schimbat prin faptul că interdicția s-a încheiat teoretic la 10 iulie 2001. Prin urmare, Curtea trebuie să se pronunțe cu privire la posibilitatea ca reclamantul să se poată declara victimă, în sensul art. 8 din Convenție, în sensul art. 34, care se citește după cum urmează: Curtea poate fi sesizată de orice persoană fizică, de orice organizație guvernamentală sau de orice grup de particulari care pretind că sunt victime ale unei încălcări de către una dintre părțile înalte contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale. Înalții părți contractante se angajează să își exercite efectiv acest drept. Curtea reamintește că un solicitant nu poate să-și exprime punctul de vedere, în sensul articolului 34 din Convenție, că, dacă este sau a fost direct afectat de actul sau omisiunea în cauză: trebuie să fie supus sau să fie supus direct efectelor acestuia (hotărârile Norris din 26 octombrie 1988, seria A) 142, § 30 și 31 și Otto Preminger-Institut c. Austria din 20 septembrie 1994, seria A nr. 295-A, § 39). Prin urmare, nu se poate pretinde că o victimă a unui act nu are, temporar sau definitiv, niciun efect juridic. Curtea nu împărtășește opinia guvernului potrivit căreia autorizațiile de ședere acordate de la începutul anului 1998 privează de orice efect interdicția de 10 ani pronunțată în cele din urmă. Într-adevăr, situația reclamantului nu poate fi comparată cu situația obișnuită a unui străin din țara-gazdă, având în vedere legăturile specifice care îl leagă de Franța și care au justificat constatarea încălcării articolului 8 din convenție făcută de Curte în hotărârea sa din 26 ianuarie 1997. Or, Curtea constată că reclamantul nu a putut să adere la Franța decât la cinci luni de la pronunțarea hotărârii respective. În această perioadă, acesta a continuat să sufere prejudiciile vieții sale private și familiale constatate de Curte. Se pare că a reușit să-și refacă viața de familie în Franța după întoarcerea sa în februarie 1998, trebuie să se constate că aceasta se bazează pe permise de ședere, limitate la șase luni și cu arest la reședință. Din punctul de vedere al dreptului său la confidențialitate pe care Curtea l-a luat în considerare și pentru a-și fundamenta constatarea privind încălcarea, situația sa este, prin urmare, complet diferită de cea de care beneficia înainte de pronunțarea interdicției teritoriului pronunțat inițial, interdicție care a stat la baza situației condamnate prin hotărârea din 26 septembrie 1997. În timp ce toate indicațiile indică faptul că reclamantul beneficia înainte de 1991 de o autorizație de ședere pe termen lung care nu era supusă nici unei restricții, el nu a putut beneficia, din februarie 1998 până la 10 iulie 2001, de permise de ședere precare, însoțite de măsura de arest la reședință limitându-și libertatea de circulație (pe lângă solicitant, această situație precară ar fi pierdut, de altfel, în pofida faptului că interdicția a luat sfârșit la 10 iulie 2001). Prin urmare, nu se poate considera, după cum susține guvernul, că reclamantul nu poate să își retragă dreptul de a beneficia de o interdicție a teritoriului pe o perioadă de 10 ani, care a fost în cele din urmă pronunțată în privința sa pe motiv că autorizațiile de ședere ulterioare acordate de atunci ar fi eliminat toate efectele acestei interdicții de pe teritoriu. Curtea este de asemenea de acord că nu se poate compara faptele din speță cu cele din cauza Benamar c. Franța menționată de guvern, nu numai având în vedere circumstanțele menționate anterior, ci și faptul că decizia din 14 noiembrie 2000 se referea la un ordin de expulzare luat de autoritatea executivă, ale cărui efecte sunt anihilate de o arest la domiciliu, și nu la o interdicție a teritoriului pronunțată de instanța penală. Curtea a efectuat apoi o examinare preliminară a argumentelor părților referitoare la fondul cauzei. În primul rând, în lumina argumentelor reclamantului, Curtea constată că aceasta trebuie să fie examinată și sub aspectul articolului 2 din Protocolul nr. 4. Pe de altă parte, Comisia consideră că acesta ridică probleme complexe de drept și de fapt care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării, dar necesită o examinare pe fond. În consecință, nu se poate declara în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție, nici un alt motiv de nelegătură care nu a fost ridicat. Invocând art. 6 alin. (3) lit. (c) din Convenție, reclamantul se plânge că refuzul de a beneficia de asistență judiciară de către biroul de asistență judiciară al Curții de Casație și-a încălcat dreptul la asistență juridică de către un pârât și constituie un Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența organelor convenției, procedura în care se ridică o măsură de interdicție a teritoriului francez nu se referă la dreptul întemeiat al unei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa, în sensul articolului 6 alineatul (3) din convenție (hotărârea Maaouia c. Franța [GC], nr. 39652/98, 5.10.2000, §§ 38-40, CEDH 2000). Prin urmare, este necesar să se respingă ca fiind incompatibilă rațională cu dispozițiile Convenției, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, partea reclamantului referitoare la situația sa personală și familială începând cu 26 septembrie 1997 Declară Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 53470/99

introduite le 23 novembre 1999

par Ali MEHEMI

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 28 février 2002 en une chambre composée de

MM.

G.

Ress

,

président

,

J.-P.

Costa

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

J.

Hedigan

,

M

me

H.S.

Greve

,

juges

,

et

de

M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 23 novembre 1999 et enregistrée le 16 décembre 1999,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Vu les informations fournies par les parties suite à la demande du rapporteur du 19 septembre 2001,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant algérien, né en 1962 à Lyon et résidant à Villeurbanne. Il est représenté devant la Cour par Me J. Debray, avocat au barreau de Lyon.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant a résidé en France de sa naissance au 28 février 1995 avec tous les membres de sa famille, son père et sa mère ainsi que ses quatre frères et sœurs.

Le 14 mai 1986, il s’est marié avec une ressortissante italienne qui aurait, selon les informations que le requérant a fournies, à présent la nationalité française et, de leur union, sont nés trois enfants de nationalité française, scolarisés à Lyon.

A la suite d’une interpellation pour des faits d’infractions à la législation sur les stupéfiants (résine de cannabis) en décembre 1989, le requérant fut condamné à une peine de six ans d’emprisonnement par un jugement du 22

janvier 1991. La cour d’appel de Lyon a confirmé la condamnation et a prononcé au surplus une interdiction définitive du territoire national.

A la suite du rejet par la cour d’appel de Lyon, puis par la Cour de cassation, d’une demande de relèvement de cette interdiction du territoire, le requérant a saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 25

août 1994.

L’interdiction du territoire a été exécutée le 28 février 1995.

Par un arrêt du 26 septembre 1997, la Cour européenne des Droits de l’Homme a constaté la violation de l’article 8 de la Convention (Mehemi c.

France,

Recueil des arrêts et décisions,

1997-VII). Elle a considéré que l’interdiction définitive du territoire constituait une mesure non proportionnée aux buts poursuivis. Elle a notamment conclu en ces mots

:

«

(...) eu égard à l’absence d’attaches en Algérie, à l’intensité des ses liens avec la France et surtout au fait que la mesure d’interdiction définitive du territoire prise à son encontre a pour effet de le séparer de ses enfants mineurs et de son épouse, ladite mesure n’était pas proportionnée aux buts poursuivis.

» (§ 37).

A.

Procédure en relèvement introduite suite à l’arrêt du 26

septembre 1997

Le 21 octobre 1997, le requérant déposa une requête en relèvement de l’interdiction du territoire en visant expressément la décision rendue par la Cour européenne des Droits de l’Homme.

Par un arrêt du 24 mars 1998, la cour d’appel de Lyon transforma l’interdiction définitive du territoire en une interdiction de 10 ans, estimant que cette mesure d’éloignement, limitée dans le temps, ne portait plus une atteinte disproportionnée aux droits du requérant issus de l’article 8 de la Convention.

Le requérant forma un pourvoi en cassation contre cette décision et demanda l’aide juridictionnelle.

Par une décision du 20 mai 1998, le bureau d’aide juridictionnelle de la Cour de cassation prit une décision provisoire d’admission à l’aide juridictionnelle. Il rejeta toutefois la demande le 10 juin 1999, estimant qu’aucun moyen de cassation sérieux ne pouvait être relevé.

Par un arrêt du 26 mai 1999, la Cour de cassation rejeta le pourvoi.

L’interdiction du territoire pour une durée de dix ans finalement prononcée par arrêt du 24 mars 1998 a pris fin le 10 juillet 2001, comme l’indique une lettre du procureur général près la cour d’appel de Lyon. En effet, en application de l’article L 630-1 du code de la santé publique en vigueur au moment de la condamnation pénale qui ne suspendait pas la mesure d’interdiction pendant l’exécution de la peine d’emprisonnement, le point de départ de l’interdiction infligée au requérant est le 9 juillet 1991, date à laquelle la condamnation initiale prononcée le 4 juillet 1991 est devenue définitive.

B.

Démarches entreprises auprès des autorités suite à l’arrêt du 26

septembre 1997.

Le 21 octobre 1997, le requérant a présenté une demande de grâce qui a été rejetée le 19 juillet 1999.

Le 30 octobre 1997, l’avocat du requérant écrivit au ministre les Affaires étrangères aux fins de lui demander les mesures qu’il entendait prendre suite à l’arrêt de la Cour du 26 septembre 1997. La lettre de réponse du ministère des affaires étrangères du 17 novembre 1997 contenait notamment ces phrases

:

«

Si le respect de l’autorité de la chose jugée s’oppose à ce que l’administration délivre un titre de séjour à M. Mehemi avant que le relèvement ait été prononcé, ou que le recours en grâce ait abouti, le Gouvernement français souhaite dès à présent mettre un terme à l’atteinte à la vie familiale de votre client, telle qu’elle a été appréciée par la Cour européenne des Droits de l’Homme. Il est ainsi disposé à autoriser M. Mehemi à regagner immédiatement la France où il sera assigné à résidence jusqu’à ce qu’il obtienne le relèvement de son interdiction du territoire ou qu’il en soit gracié.

Des instructions vont être données aux services consulaires français à Alger de délivrer un visa à M. Mehemi lorsque celui-ci le sollicitera.

»

Aucun visa n’ayant pu être délivré au début de l’année 1998 en l’absence d’instruction en ce sens aux services consulaires, l’avocat du requérant eut divers entretiens avec les services du ministère des Affaires étrangères qui l’informèrent que cette situation était due à l’absence de «

feu vert

» du ministre de l’Intérieur. Le 20 février 1998, les services du ministère de l’Intérieur informèrent l’avocat que l’accord du ministre de l’Intérieur venait de leur parvenir et que des instructions avaient en conséquence été données au consulat d’Alger.

Ayant obtenu un visa spécial le 25 février 1998, le requérant est revenu en France quelques jours après.

Entre-temps, le ministre de l’Intérieur avait pris, le 20 février 1998, un arrêté d’assignation à résidence dans le département du Rhône, dans des lieux devant être déterminés par le préfet du Rhône. On pouvait notamment y lire

:

«

Vu l’interdiction définitive du territoire français prononcée par jugement de la 4ème chambre de la Cour d’appel de Lyon le 4 juillet 1991 à l’encontre de M.

Mehemi Ali (...)

Article 1er

: Jusqu’au moment ou il aura la possibilité de déférer à l’interdiction du territoire français dont il fait l’objet, le susnommé est astreint à résider dans les lieux qui lui seront désignés par le préfet du Rhône.

Sur le territoire de ce département, il se présentera périodiquement aux services de police ou de gendarmerie.

Article 2

: Le préfet du Rhône est chargé de la notification et de l’exécution du présent arrêté.

»

Cet arrêté fut notifié au requérant en personne le 18 mars 1998. En application de celui-ci, le préfet du Rhône décida, par un arrêté du 25 mars 1998, que le requérant était astreint à résider plus particulièrement dans «

l’arrondissement de Lyon

» et devait se présenter deux fois par mois au commissariat de Villeurbanne, où il résidait à ce moment.

Parallèlement, le requérant fut mis en possession d’une autorisation provisoire de séjour de six mois datée du 21 avril 1998. Il y était mentionné qu’il était autorisé à exercer une activité professionnelle et assigné à résidence dans le département du Rhône par arrêté ministériel du 20 février 1998 et arrêté préfectoral du 26 mars 1998. Le Gouvernement explique que l’autorisation de séjour a été systématiquement renouvelée depuis le début de l’année 1998 et que la dernière autorisation de séjour a été délivrée le 28

septembre 2001.

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint de ce qu’en maintenant une interdiction du territoire national à son encontre, la cour d’appel de Lyon n’a pas mis fin à l’ingérence disproportionnée dans son droit au respect de la vie privée et familiale «

normale

», condamnée par la Cour européenne des Droits de l’Homme dans un arrêt du 26

septembre 1997.

Il rappelle que la Cour ne fait pas de distinction entre le caractère définitif ou non de la mesure d’interdiction du territoire pour constater la violation de l’article 8 de la Convention. Au contraire il souligne que la Cour s’est fondée sur le principe même de la mesure et ses effets à l’égard de la situation familiale et personnelle du requérant pour la déclarer disproportionnée.

Le requérant fait en outre valoir que, s’il a pu revenir en France au début de l’année 1998 et y rester depuis sur la base d’autorisations de séjour de six mois, sa situation y est fortement précaire du fait de l’assignation à résidence dans le département du Rhône, avec interdiction d’en sortir. Il ne peut en effet circuler librement, ce qui rend problématique l’exercice de certaines professions, et le caractère provisoire de ses autorisations de séjour le prive d’un certain nombre de droits sociaux, comme le revenu minimum d’insertion, et constitue un obstacle pour d’éventuels employeurs.

2.

Invoquant l’article 6 § 3 c) de la Convention, le requérant se plaint de ce que le refus du bénéfice de l’aide juridictionnelle par le bureau d’aide juridictionnelle de la Cour de cassation a porté atteinte à son droit à l’assistance d’un défenseur et constitue un «

préjugement

». La Cour de cassation se fonde sur l’absence de moyen sérieux de cassation, alors que les ressources du demandeur avaient été reconnues insuffisantes.

EN DROIT

1.

Le requérant considère que le refus de la cour d’appel de Lyon de faire droit à la demande de relèvement total de l’interdiction du territoire faite sur base de l’arrêt de la Cour du 26 septembre 1997 porte atteinte à son droit au respect de sa vie privée et familiale en ce qu’elle laisse subsister le constat de violation établi par la Cour dans son arrêt du 26 septembre 1997. Il explique que, malgré le fait qu’il a pu revenir en France au début de 1998 et y rester depuis sur la base d’autorisations de séjour de six mois, sa situation y est fortement précaire du fait de l’assignation à résidence dans le département du Rhône, avec interdiction d’en sortir. Il invoque l’article 8 de la Convention, qui est ainsi rédigé :

«

»

Le Gouvernement fait valoir que le requérant ne saurait se prétendre «

victime

» d’une atteinte à sa vie privée et familiale du fait de l’arrêt de la cour d’appel de Lyon du 24 mars 1998 remplaçant l’interdiction définitive du territoire par une interdiction de dix ans. Il affirme que les autorisations de séjour accordées depuis le début de 1998 privent de tout effet l’interdiction de dix ans finalement prononcée. Il explique que suite à l’arrêt de la Cour du 26 septembre 1997, la mesure d’interdiction avait été immédiatement suspendue par les autorités françaises qui ont attribué au requérant une autorisation de séjour provisoire à compter du 12 novembre 1997. Suite à la délivrance d’un visa, il a pu revenir en février 1998 en France où il réside depuis 1998 auprès de sa famille, avec la possibilité de travailler dans le département du Rhône. Le Gouvernement constate par ailleurs que l’interdiction du territoire pour une durée de dix ans finalement prononcée par l’arrêt du 24 mars 1998 a pris fin le 10 juillet 2001, de sorte que le requérant ne peut plus être expulsé en exécution de cette décision. Il se réfère à la décision d’irrecevabilité rendue le 14 novembre 2000 par la Cour dans la requête Benamar c. France.

A titre subsidiaire, le Gouvernement considère qu’eu égard à la jurisprudence de la Cour en la matière, la gravité de la condamnation du requérant, qui avait été impliqué dans un trafic international de haschisch portant sur près de 150 kilogrammes, justifie la mesure d’interdiction de dix ans finalement prononcée.

Le requérant reconnaît que la mesure d’éloignement n’a pas été à nouveau exécutée suite à l’arrêt du 24 mars 1998. Selon lui, il ne saurait toutefois avoir perdu la qualité de «

victime

» d’une violation de l’article 8 de la Convention du seul fait de l’absence d’exécution de la mesure d’interdiction finalement prononcée. En effet, la violation ne saurait être regardée uniquement par rapport à l’éloignement. Il rappelle qu’il est depuis son retour assigné à résidence dans le département du Rhône et il y a dans ce statut une précarité ainsi qu’une restriction à ses droits et à sa liberté d’aller et venir

: un assigné ne peut quitter son lieu de résidence et s’en éloigner sans autorisation préalable de l’autorité administrative qui a pris la mesure, sous peine de sanction pénale. S’il est autorisé à travailler, c’est uniquement dans le département du Rhône et il ne peut circuler librement sur le territoire national et encore moins à l’étranger. Il est aussi soumis à une «

obligation de pointage

» et sa situation affecte certains droits sociaux. Son conseil avait d’ailleurs demandé qu’il soit autorisé à circuler en dehors du département du Rhône dans le cadre d’une éventuelle activité professionnelle, mais cette demande a été rejetée. Il ajoute que cette situation n’a pas changé par le fait que l’interdiction a théoriquement pris fin le 10 juillet 2001.

La Cour doit donc se prononcer sur le point de savoir si le requérant peut se prétendre «

victime

» de la violation alléguée de l’article 8 de la Convention, au sens de son article 34 qui se lit comme suit :

«

La Cour peut être saisie d’une requête par toute personne physique, toute organisation non gouvernementale ou tout groupe de particuliers qui se prétend victime d’une violation par l’une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles. Les Hautes Parties contractantes s’engagent à n’entraver par aucune mesure l’exercice efficace de ce droit.

»

La Cour rappelle qu’un requérant ne peut se prétendre «

victime

», au sens de l’article 34 de la Convention, que s’il est ou a été directement touché par l’acte ou omission litigieux : il faut qu’il en subisse ou risque d’en subir directement les effets (arrêts Norris du 26 octobre 1988, série A n°

142, §§ 30 et 31, et Otto-Preminger-Institut c. Autriche du 20 septembre 1994, série A n° 295-A, § 39). On ne saurait donc se prétendre «

victime

» d’un acte dépourvu, temporairement ou définitivement, de tout effet juridique.

La Cour ne partage pas l’opinion du Gouvernement selon laquelle les autorisations de séjour accordées depuis le début de l’année 1998 privent de tout effet l’interdiction de dix ans finalement prononcée. En effet, la situation du requérant ne saurait être comparée à la situation habituelle d’un étranger dans son pays d’accueil compte tenu des liens spécifiques qui le lient à la France et qui ont justifié le constat de violation de l’article 8 de la Convention fait par la Cour en son arrêt du 26 janvier 1997. Or, la Cour constate que le requérant n’a pu rejoindre la France que cinq mois après le prononcé de l’arrêt susmentionné. Au cours de cette période, il a continué à subir les atteintes à sa vie privée et familiale constatées par la Cour. S’il apparaît qu’il a pu rétablir sa vie familiale en France suite à son retour en février 1998, il faut constater que c’est sur la base d’autorisations de séjour, limitées à six mois et assorties d’une assignation à résidence. Du point de vue de son droit à la vie privée auquel la Cour avait aussi eu égard pour fonder son constat de violation, sa situation est donc foncièrement différente de celle dont il bénéficiait avant le prononcé de l’interdiction du territoire initialement prononcée, interdiction qui a été à la base de la situation condamnée par l’arrêt du 26 septembre 1997. Alors que tout indique que le requérant bénéficiait avant 1991 d’une autorisation de séjour de longue durée qui n’était soumise à aucune limitation, il n’a pu bénéficier, de février 1998 au 10 juillet 2001, que de titres de séjour précaires, assortis de la mesure d’assignation à résidence limitant sa liberté de circulation (selon le requérant, cette situation précaire aurait d’ailleurs perduré malgré le fait que l’interdiction a pris fin le 10 juillet 2001). On ne peut donc considérer, comme le soutient le Gouvernement, que le requérant ne saurait se prétendre «

victime

» de la mesure d’interdiction du territoire pour une durée de dix ans qui fut finalement prononcée à son égard au motif que les autorisations de séjour successivement délivrées depuis auraient supprimé tous les effets de cette interdiction du territoire.

La Cour est aussi d’avis qu’on ne saurait comparer les faits de l’espèce à ceux de l’affaire Benamar c. France mentionnée par le Gouvernement, non seulement eu égard aux circonstances relevées ci-avant, mais aussi au fait que la décision du 14 novembre 2000 portait sur un arrêté d’expulsion pris par le pouvoir exécutif, dont les effets sont annihilés par une assignation à résidence, et non une interdiction du territoire prononcée par le juge pénal.

La Cour a ensuite procédé à un examen préliminaire des arguments des parties relatifs au fond de l’affaire. Elle constate d’abord, à la lumière des arguments du requérant, que le grief doit également être examiné sous l’angle de l’article 2 du Protocole n° 4. Elle estime par ailleurs qu’il pose des questions de droit et de fait complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen, mais nécessitent un examen au fond. Il s’ensuit que le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, aucun autre motif d’irrecevabilité n’ayant été relevé.

2.

Invoquant l’article 6 § 3 c) de la Convention, le requérant se plaint de ce que le refus du bénéfice de l’aide juridictionnelle par le bureau d’aide juridictionnelle de la Cour de cassation a porté atteinte à son droit à l’assistance d’un défenseur et constitue un «

préjugement

».

La Cour rappelle que, selon la jurisprudence des organes de la Convention, la procédure en relèvement d’une mesure d’interdiction du territoire français ne porte pas sur le bien-fondé d’une accusation en matière pénale dirigée contre lui, au sens de l’article 6 § 3 de la Convention (arrêt

Maaouia c. France

[GC], n° 39652/98, 5.10.2000, §§ 38-40, CEDH 2000).

Il s’ensuit que le grief doit être rejeté comme étant incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention, en application de l’article

35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevable,

tous moyens de fond réservés, le grief du requérant relatif à sa situation personnelle et familiale depuis le 26 septembre 1997

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président