BENHEBBA contre la FRANCE

SECȚIUNEA A TREIA

DECIZIE

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

a cererii nr. 53441/99

de Benziane BENHEBBA

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), ședință pe 19 septembrie 2002 într-o cameră compusă din:

Dl. G. Ress, președinte, Dlui I. Cabral Barreto, J.-P. Costa, P. Kūris, B. Zupančič, J. Hedigan, dna M. Tsatsa-Nikolovska, judecători, și dl V. Berger, grефier de secțiune,

Având în vedere cererea sus-menționate depusă pe 6 iunie 1999 și înregistrată pe 15 decembrie 1999,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamant,

După deliberare, adoptă următoarea decizie:

PRIVITOR LA FAPTE

Reclamantul s-a născut în 1968 la Mohammédia (Algeria). El ar fi cetățean algerian. Este reprezentat în fața Curții de dna J. Debray, avocat la baroul din Lyon.

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul explică că a ajuns în Franța în 1970 la vârsta de doi ani. Din partea sa, Guvernul susține că a ajuns în Franța la vârsta de cinci ani. Părțile sunt de acord asupra altor informații referitoare la familia de origine a reclamantului. El este cel mai mare dintre nouă copii, dintre care majoritatea s-au născut în Franța și dintre care șase au cetățenia franceză. Părinții și frații și surorile sale locuiesc în Franța.

Pe 10 octombrie 1988, tribunalul de judecată din Lyon l-a condamnat pe reclamant la opt luni de închisoare cu suspendare pentru furt cu efracție. Suspendarea a fost ulterior revocată printr-o hotărâre a tribunalului de judecată din Lyon din 4 decembrie 1991, reclamantul având comise noi infracțiuni.

Printr-o hotărâre din 24 ianuarie 1989, tribunalul de judecată din Lyon l-a condamnat pe reclamant la cincisprezece zile de închisoare cu suspendare pentru delictul de fugă după un accident de circulație.

Pe 11 iulie 1989, reclamantul a fost condamnat la trei ani de închisoare, dintre care optsprezece luni cu suspendare, de tribunalul de judecată din Lyon pentru furt cu armă, tentativă de furt cu armă, furt și însușire de bunuri furate.

Printr-o hotărâre din 23 februarie 1993, tribunalul de judecată din Lyon l-a condamnat pe reclamant la un an de închisoare pentru furt cu efracție. Printr-o hotărâre din 15 iunie 1993, curtea de apel din Lyon a redus pedeapsa la nouă luni de închisoare.

Tras la răspundere pe 15 mai 1994 pentru că se afla într-un vehicul în care au fost găsite doi kilogrami de rășină de cannabis, din care o parte se afla la picioarele sale, reclamantul a fost condamnat, prin hotărâre a tribunalului de judecată din Lyon din 23 mai 1995, la optsprezece luni de închisoare, dintre care un an assorti de suspendare cu probe pentru doi ani.

Ca urmare a apelului formulat de ministerul public, curtea de apel din Lyon a mărit, printr-o hotărâre din 18 ianuarie 1996, pedeapsa la doi ani de închisoare fără suspendare și a pronunțat o interdicție temporară a teritoriului francez pentru zece ani. Curtea s-a bazat în special pe persistența și gravitatea criminalității, exprimîndu-se după cum urmează:

„Pe 13 mai 1994, ofițerii brigăzii anticriminalitate, trecând pe Bulevardul Jean Mermoz la LYON 8ème (Rhône) au constatat că șoferul unui vehicul marca „Peugeot", înmatriculat 9114 PH 69, nu a oprit la un semafor roșu; au decis să procedeze la interpelarea acestuia.

La apropiere, au descoperit în acest vehicul, condus de J. cu Benziane BENHEBBA ca pasager pe scaunul din față și K. ca pasager pe banca din spate, o placă de rășină de cannabis pe tabloul de bord pe partea pasagerului din față, vizibilă din afară.

În urma unui examen mai aprofundat, au descoperit pe podeaua din fața scaunului pasagerului din dreapta șase bucați de rășină de cannabis și un receptor de radiocomunicații, toate ascunse în diverse pungi.

Au fost descoperite aproape doi kilogrami de rășină de cannabis.

În timp ce J. se conformă controlului poliției, K. și Benziane BENHEBBA au fugit imediat ce gendardul M. a anunțat colegilor săi că a observat o bucată de rășină de cannabis prin geamul vehiculului.

K. a fost imediat capturat.

Benziane BENHEBBA nu a putut fi capturat deoarece, întâlnind într-un parc indivizi în posesia a doi câini de rasă ciobănesc german, a cerut ajutorul acestor animale și proprietarul lor a comandat „atac în sus".

Încă din prima sa audiere, J. a explicat că a împrumutat vehiculul de la concubina sa pentru a-i duce pe K. și Benziane BENHEBBA la Saint-Priest.

Ajunși în cartierul „Bel air" din această localitate, Benziane BENHEBBA a coborât singur din vehicul și a lipsit aproximativ jumătate de oră; la întoarcere și-a schimbat jacheta.

(...)

Benziane BENHEBBA a ajuns în final să admită că atunci când a urcat în vehicul știa de prezența rășinei de cannabis.

Pretindea că a ocupat locul din față doar din cauza înălțimii sale care nu-i permitea să se instaleze pe banca din spate, în rest a numit pe J. mincinos în timp ce a admis că a mers la domiciliul acestuia pentru a discuta cu el despre această chestiune de cumpărare și transport de rășină de cannabis. (...)

Considerând că Benziane BENHEBBA, de cetățenie tunisiană, fără locul de muncă, a fost de la 1988 condamnat de trei ori pentru fapte de furt cu efracție și în grup, furt și tentativă de furt cu violență și în grup, fapte grave atentate la securitatea persoanelor și bunurilor la ordinea publică, că toate măsurile destinate să favorizeze reinserția socială (suspendare cu probe sau eliberare condiționată) au eșuat deoarece nu a ezitat să comită noi infracțiuni în timp ce se afla sub regimul suspendării cu probe sau a beneficiat de eliberare condiționată; că în special prima măsură de suspendare cu probe de care a beneficiat prin hotărâre a tribunalului de judecată din LYON din 10 octombrie 1988 a fost revocată prin hotărâre a tribunalului de judecată din LYON din 4 decembrie 1991;

Considerând că, deși orice persoană are dreptul la respect pentru viața sa familială în conformitate cu dispozițiile Convenției Europene de Salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 2 § 3 din protocolul adițional nr. 4 permite jurisdicției să interzică accesul pe teritoriul seu atunci când această măsură este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, conservarea sănătății sau moralei și prevenirea infracțiunilor penale;

Considerând că, ținând seama de comportamentul lui Benziane BENHEBBA și de infracțiunile pe care le-a deja comis, pronunțarea unei măsuri de depărtare nu aduce o încălcare disproporționată drepturilor protejate de art. 8 al Convenției sus-numite, că trebuie deci să se pronunțe împotriva lui Benziane BENHEBBA o măsură de interdicție a teritoriului național pe o perioadă de zece ani chiar presupunând că el aparține unei categorii de străini protejați de art. 131-3° al codului penal;

"

Reclamantul a depus o plângere în casație, respinsă pe 4 iunie 1996.

Pe 21 mai 1997, reclamantul a depus o cerere de ridicare în fața curții de apel din Lyon. A invocat un risc în caz de întoarcere în Algeria, ținând seama de situația din acea țară, precum și o despropor­ționalitate a măsurii în ceea ce privește legăturile sale cu Franța.

Pe 4 iunie 1998 curtea a respins cererea sa. S-a referit în special la antecedentele penale ale reclamantului observând că, deja condamnat de trei ori la pedepse de închisoare între 1988 și 1993 pentru fapte de furt agravat, nu a ezitat să comită noi infracțiuni în materia stupefiante în mai 1994. Din aceasta a concluzionat că situația reclamantului era caracterizată de o criminalitate neîntreruptă și nu ocazională și a concluzionat că nu exista deci nicio încălcare a articolului 8 din Convenție, fiind vorba de o interdicție limitată în timp.

Reclamantul a depus o plângere în casație împotriva acestei decizii și a solicitat beneficiul asistenței juridice.

Pe 27 mai 1999, Curtea de Casație a respins ambele temeiuri depuse pentru susținerea plângerii în casație, bazate respectiv pe articolele 6 și 8 din Convenție.

Pe 10 iunie 1999, biroul de asistență juridică i-a refuzat beneficiul asistenței juridice motiv pentru care niciun temei serios de casație nu putea fi invocat.

SUSȚINERILE

În final, face valabilă afirmația că, după comiterea faptelor pentru care a fost condamnat, s-a implicat în viața asociativă a cartierului său și a dezvoltat acolo numeroase legături personale cu locuitorii. Concluzionează astfel cu privire la lipsa proporționalității măsurii de interdicție în raport cu faptele pentru care a fost condamnat.

ÎN DREPT

„1. Orice persoană are dreptul la respect pentru viața sa privată și familială (...)

"

Guvernul constată mai întâi că, ținând seama de sosirea sa în Franța la vârsta de cinci ani, reclamantul nu mai are alte legături decât legătura cetățeniei cu țara sa de origine. A urmat toată educația în Franța, a urmat aici formări profesionale și a lucrat. În consecință, Guvernul recunoaște că interdicția teritoriului pronunțată împotriva sa constituie o ingerință în dreptul garantat de art. 8 din Convenție. Consideră totuși că această ingerință este conformă paragrafului 2 al articolului 8, în măsura în care, prevăzută de lege și urmărind un scop legitim, este „necesară într-o societate democratică". Observând că interdicția este limitată la zece ani, Guvernul observă în acest sens gravitatea infracțiunii de trafic de stupefiante (hotărârile Baghli c. Franța, nr. 34374/97, CEDO 1999-VIII și Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, precum și Djaid c. Franța (decizie), nr. 38687/97, 9.3.99) comisă de reclamant, care avea deja antecedente judiciare și fusese deja obiectul măsurilor de monitorizare socio-educativă care s-au dovedit ineficace, după cum a constatat curtea de apel din Lyon în hotărârea sa din 18 ianuarie 1996. Guvernul constată de asemenea că reclamantul nu a exprimat niciodată dorința de a obține cetățenia franceză și că, în măsura în care este celibatar și fără copii, nimic nu demonstrează imposibilitatea pentru el de a se stabili în Algeria.

Reclamantul contestă aceste afirmații. Observă mai întâi că nu a fost condamnat pentru fapte de trafic de stupefiante, ci pentru fapte de deținere, transport și achiziție de rășină de cannabis, fapte infinit mai grave decât cele reprochate dlui Mehemi (Mehemi c. Franța din 26 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, fasc. 51 (26.9.97) și dlui M. Ezzoudhi (Ezzouhdi c. Franța, nr. 47160/99, 13.2.01), ale căror cereri au dat naștere la constatarea unor încălcări ale articolului 8 din Convenție. Susține că pedeapsa de închisoare pronunțată este extrem de mică ținând seama de jurisprudența curții de apel din Lyon. După opinia sa, nu se poate, după cum susține Guvernul, considera că ingerința este de o intensitate mai mică din fapt că măsura interdicției este „limitată" la zece ani, în măsura în care ingerința se apreciază ținând seama de consecințele imediate ale măsurii de depărtare asupra vieții private și familiale și că aceasta va fi, în prezenta cauză, distrusă de măsura de depărtare, fie ea temporară sau definitivă. Într-adevăr, toate elementele demonstrează imposibilitatea pentru el de a se stabili în Algeria, o țară pe care nu o cunoaște, a cărei limbă o stăpânește foarte slab și care este în plus în stare de cvasiguerra civilă. Explică în final că nu putea obține cetățenia franceză din cauza menționărilor figurând în cazierul penal, deoarece art. 79 al codului de cetățenie, aplicabil până în 1998, împiedica obținerea acesteia pentru orice persoană care fusese condamnată cu o pedeapsă nefăcută nulă de închisoare pentru anumiți delicți, inclusiv furtul.

Curtea consideră, la lumina întregului set de argumente ale părților, că această susținere ridică întrebări serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în acest stadiu al examinării sale, dar necesită o examinare pe fond.

Din aceasta rezultă că această parte a cererii nu poate fi declarată în mod evident neîntemeiată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, niciun alt motiv de inadmisibilitate nefiind identificat.

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței organelor Convenției, o procedură în contestarea unei decizii de expulzare nu privește drepturi de caracter civil sau temeinicitatea unei acuzații în materie penală, în sensul articolului 6 § 3 din Convenție (hotărârea Maaouia c. Franța [GC], nr. 39652/98, 5.10.2000, §§ 38-40, CEDO 2000).

Din aceasta rezultă că susținerea trebuie respinsă ca incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, prin aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

DECLARĂ

admisibilă, rezervat orice apărări pe fond, susținerea reclamantului privind încălcarea vieții sale private și familiale din cauza respingerii cererii sale de ridicare a măsurii de interdicție a teritoriului pentru o perioadă de zece ani pronunțată împotriva sa;

DECLARĂ

cererea inadmisibilă pentru rest.

Vincent Berger

Georg Ress

Grефier

Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 53441/99

par Benziane BENHEBBA

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le

19 septembre 2002 en une chambre composée de

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

J.-P.

Costa

,

P.

Kūris

,

B.

Zupančič

,

J.

Hedigan

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

juges

,

et

de

M.

V. Berger

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 6 juin 1999 et enregistrée le 15

décembre 1999,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est né en 1968 à Mohammédia (Algérie). Il serait un ressortissant algérien. Il est représenté devant la Cour par Me J. Debray, avocat au barreau de Lyon.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant explique qu’il est arrivé en France en 1970 à l’âge de deux ans. Pour sa part, le Gouvernement soutient qu’il est arrivé en France à l’âge de cinq ans. Les parties sont d’accord sur les autres informations relatives à la famille d’origine du requérant. Il est l’aîné d’une famille de neuf enfants dont la plupart sont nés en France et dont six ont la nationalité française. Ses parents et ses frères et sœurs résident en France.

Le 10 octobre 1988, le tribunal correctionnel de Lyon condamna le requérant à huit mois d’emprisonnement avec sursis pour vol avec effraction. Le sursis fut ultérieurement révoqué par un jugement du tribunal correctionnel de Lyon du 4 décembre 1991, le requérant ayant commis de nouvelles infractions.

Par un jugement du 24 janvier 1989, le tribunal correctionnel de Lyon condamna le requérant à quinze jours d’emprisonnement avec sursis pour délit de fuite après un accident routier.

Le 11 juillet 1989, le requérant fut condamné à trois ans d’emprisonnement, dont dix-huit mois avec sursis, par le tribunal correctionnel de Lyon pour vol avec arme, tentative de vol avec arme, vol et recel.

Par un jugement du 23 février 1993, le tribunal correctionnel de Lyon condamna le requérant à un an d’emprisonnement pour vol avec effraction. Par un arrêt du 15 juin 1993, la cour d’appel de Lyon limita la peine à neuf mois d’emprisonnement.

Interpellé le 15

mai 1994 pour s’être trouvé dans un véhicule où avaient été trouvés deux kilogrammes de résine de cannabis dont une partie se trouvait à ses pieds, le requérant fut condamné, par un jugement du tribunal correctionnel de Lyon du 23 mai 1995, à dix-huit mois d’emprisonnement, dont un an assorti d’un sursis de mise à l’épreuve pendant deux ans.

Sur appel formé par le ministère public, la cour d’appel de Lyon porta, par un arrêt du 18

janvier 1996, la peine à deux ans fermes d’emprisonnement et prononça une interdiction temporaire du territoire français de dix ans. La cour s’est notamment fondée sur la persistance et la gravité de la délinquance, en s’exprimant comme suit

:

«

Le 13 mai 1994, des fonctionnaires de la brigade anticriminalité passant Avenue Jean Mermoz à LYON 8ème (Rhône) constataient que le conducteur d’un véhicule automobile de marque «

Peugeot

», immatriculé 9114 PH 69, ne marquait pas l’arrêt à un feu de signalisation rouge

; ils décidaient de procéder à son interpellation.

En s’approchant, ils découvraient, dans ce véhicule, conduit par J. avec Benziane BENHEBBA comme passager avant droit et K. comme passager arrière, un pain de résine de cannabis posé sur le tableau de bord côté passager avant, visible de l’extérieur.

Lors d’un examen plus approfondi, ils découvraient sur le plancher devant le siège côté passager avant droit, six plaquettes de résine de cannabis et un poste récepteur scanner, le tout dissimulé dans différents sacs.

Près de deux kilogrammes de résine de cannabis étaient ainsi découverts.

Alors que J. se soumettait au contrôle de police, K. et Benziane BENHEBBA prenaient la fuite dès que le gardien de la paix M. annonçait à ses collègues qu’il venait d’apercevoir une plaquette de résine de cannabis à travers la vitre du véhicule.

K. était aussitôt rattrapé.

Benziane BENHEBBA ne pouvait pas être rattrapé car rencontrant, dans un square, des individus en possession de deux chiens de race berger allemand, il demandait l’aide de ces bêtes et leur propriétaire commandait «

attaque chope

».

Dès sa première audition, J. expliquait avoir emprunté le véhicule de sa concubine afin de conduire K. et Benziane BENHEBBA à Saint-Priest.

Arrivé dans le quartier «

Bel air

» de cette localité, Benziane BENHEBBA était, seul, descendu du véhicule, et s’était absenté environ une demi-heure

; en revenant il avait changé de blouson.

(...)

Benziane BENHEBBA finissait par admettre que lorsqu’il était monté dans le véhicule il connaissait la présence de la résine de cannabis.

Il prétendait n’avoir occupé la place passager avant qu’en raison de sa taille qui ne lui permettait pas de s’installer à l’arrière du véhicule, pour le surplus, il traitait J. de menteur tout en admettant s’être rendu à son domicile pour s’expliquer avec lui sur cette affaire d’achat et de transport de résine de cannabis. (...)

Attendu que Benziane BENHEBBA, de nationalité tunisienne, sans emploi, a depuis 1988 été condamné à trois reprises pour des faits de vols avec effraction et en réunion, vol et tentative de vol avec violences et en réunion, faits gravement attentatoires à la sécurité des personnes et des biens à l’ordre public, que toutes les mesures tendant à favoriser sa réinsertion sociale (sursis avec mise à l’épreuve ou libération conditionnelle) ont été vouées à l’échec dès lors qu’il n’a pas hésité à commettre de nouvelles infractions alors qu’il était placé sous le régime du sursis avec mise à l’épreuve ou avait bénéficié de la libération conditionnelle

; qu’ainsi notamment la première mesure de sursis avec mise à l’épreuve dont il avait bénéficié par jugement contradictoire du tribunal correctionnel de LYON en date du 10 octobre 1988 a été révoquée par jugement contradictoire du tribunal correctionnel de LYON en date du 4

décembre 1991

;

Attendu que si toute personne a droit au respect de sa vie de famille conformément aux dispositions de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales, l’article 2 § 3 du protocole additionnel n° 4 permet à la juridiction d’interdire l’accès à son territoire, lorsque cette mesure est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la préservation de la santé ou de la morale comme à la prévention des infractions pénales

;

Attendu qu’au vu du comportement de Benziane BENHEBBA et des infractions qu’il a déjà commises, le prononcé d’une mesure d’éloignement n’apporte pas une atteinte disproportionnée aux droits protégés par l’article

8 de la Convention susvisée, qu’il convient donc de prononcer à l’encontre de Benziane BENHEBBA une mesure d’interdiction du territoire national pendant une durée de dix ans même à supposer qu’il appartienne à une catégorie des étrangers protégés par l’article 131-3° du code pénal

;

»

Le requérant forma un pourvoi en cassation, rejeté le 4 juin 1996.

Le 21 mai 1997, le requérant déposa une requête en relèvement devant la cour d’appel de Lyon. Il invoquait un risque en cas de retour en Algérie, vu la situation régnant dans ce pays, ainsi qu’une disproportion de la mesure eu égard à ses liens avec la France.

Le 4 juin 1998 la cour rejeta sa requête. Elle se référa notamment au passé pénal du requérant relevant que, déjà condamné trois fois à des peines d’emprisonnement entre 1988 et 1993 pour des faits de vols aggravés, il n’avait pas hésité à commettre de nouvelles infractions en matière de stupéfiants en mai 1994. Elle en déduisit que la situation du requérant était caractérisée par une délinquance ininterrompue et non occasionnelle et conclut qu’il n’y avait en conséquence aucune atteinte à l’article 8 de la Convention, s’agissant d’une interdiction limitée dans le temps.

Le requérant forma un pourvoi en cassation contre cette décision et demanda le bénéfice de l’aide juridictionnelle.

Le 27 mai 1999, la Cour de cassation rejeta les deux moyens déposés à l’appui du pourvoi, fondés respectivement sur les articles 6 et 8 de la Convention.

Le 10 juin 1999, le bureau d’aide juridictionnelle lui refusa le bénéfice de l’aide juridictionnelle au motif qu’aucun moyen sérieux de cassation ne pouvait être invoqué.

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint de ce que l’interdiction du territoire français pour une durée de dix ans prononcée à son encontre constitue une violation de son droit au respect de sa vie privée et familiale. Il souligne son désir de stabilité en France, où vivent tous les membres de sa famille, et l’absence de liens avec son pays d’origine dont il ne connaît ni la langue ni la culture et qui se trouve en outre en état de quasi-guerre civile. Il expose encore avoir fréquenté pendant huit ans une ressortissante française avec qui il a vécu maritalement jusqu’à sa condamnation définitive.

Il fait enfin valoir que, postérieurement aux faits de sa condamnation, il s’est investi dans la vie associative de son quartier et y a développé de nombreuses attaches personnelles parmi les habitants. Il conclut ainsi au défaut de proportionnalité de la mesure d’interdiction par rapport aux faits pour lesquels il a été condamné.

2.

Invoquant l’article 6 § 3 c) de la Convention, le requérant se plaint de ce que le refus du bénéfice de l’aide juridictionnelle par le bureau d’aide juridictionnelle de la Cour de cassation a porté atteinte à son droit à l’assistance d’un défenseur et constitue un préjugement. Il relève que cette décision est fondée sur l’absence de moyen sérieux de cassation, alors que ses ressources ont été reconnues insuffisantes.

EN DROIT

1.

Le requérant considère que la mesure d’interdiction du territoire pour une durée de dix ans prononcée à son encontre par l’arrêt de la cour d’appel du 18

janvier 1996, le rejet de sa demande de relèvement de cette interdiction par l’arrêt du 4 juin 1998 et le rejet des pourvois introduits contre ces arrêts portent atteinte à son droit au respect de la vie privée et familiale. L’article 8 de la Convention est rédigé dans ses parties pertinentes ainsi :

«

»

Le Gouvernement constate tout d’abord qu’eu égard à son arrivée en France à cinq ans, le requérant n’a plus d’attaches autres que le lien de nationalité avec son pays d’origine. Il a effectué toute sa scolarité en France, y a suivi des formations professionnelles et y a travaillé. En conséquence, le Gouvernement reconnaît que l’interdiction du territoire prononcée à son encontre constitue une ingérence dans son droit garanti par l’article 8 de la Convention. Il estime cependant que cette ingérence est conforme au paragraphe 2 de l’article 8, dans la mesure où, prévue par la loi et poursuivant un but légitime, elle est «

nécessaire dans une société démocratique

». Notant que l’interdiction est limitée à dix ans, le Gouvernement relève à cet égard la gravité de l’infraction de trafic de stupéfiants (arrêts

Baghli c. France

, n° 34374/97, CEDH 1999-VIII, et Dalia c.

France du 19 février 1998,

Recueil

1998–I, ainsi que

Djaid c.

France

(déc.), n° 38687/97, 9.3.99) commise par le requérant, qui avait déjà des antécédents judiciaires et avait déjà fait l’objet de mesures de suivi socio-éducatif qui se sont révélées inefficaces, comme la cour d’appel de Lyon l’a constaté dans son arrêt du 18 janvier 1996. Le Gouvernement constate aussi que le requérant n’a jamais manifesté le désir d’acquérir la nationalité français et que, dans la mesure où il est célibataire et sans enfant, rien ne démontre l’impossibilité pour lui de s’installer en Algérie.

Le requérant conteste ces affirmations. Il relève d’abord qu’il n’a pas été condamné pour des faits de trafic de stupéfiants, mais pour des faits de détention, transport et acquisition de résine de cannabis, faits infiniment moins importants que ceux qui furent reprochés à M. Mehemi (Mehemi c.

France du 26 septembre 1997,

Recueil

1997-VI), fasc. 51 (26.9.97) et M.

Ezzoudhi (

Ezzouhdi c. France

, n° 47160/99, 13.2.01), dont les requêtes ont donné lieu à un constat de violation de l’article 8 de la Convention. Il soutient que la peine d’emprisonnement prononcée est extrêmement faible au regard de la jurisprudence de la cour d’appel de Lyon. A son opinion, on ne saurait, comme le soutient le Gouvernement, considérer que l’ingérence est d’une intensité moindre du fait que la mesure d’interdiction est «

limitée

» à dix ans, dans la mesure où l’ingérence s’apprécie au regard des conséquences immédiates de la mesure d’éloignement sur la vie privée et familiale et que celle-ci sera, en l’espèce, détruite par la mesure d’éloignement, qu’elle soit temporaire ou définitive. En effet, tous les éléments démontrent l’impossibilité pour lui de s’installer en Algérie, un pays qu’il ne connaît pas, dont il maîtrise très mal la langue et qui est de surcroît en état de quasi-guerre civile. Il explique enfin qu’il ne pouvait obtenir la nationalité française en raison des mentions figurant sur son casier judiciaire, puisque l’article 79 du code de la nationalité, applicable jusqu’en 1998, empêchait cette obtention à la personne ayant fait l’objet d’une condamnation non effacée à une quelconque peine d’emprisonnement pour certains délits, dont le vol.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de son examen, mais nécessitent un examen au fond.

Il s’ensuit que cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, aucun autre motif d’irrecevabilité n’ayant été relevé.

2.

Le requérant soutient également que le rejet de sa demande d’aide juridictionnelle par le bureau d’aide juridictionnelle de la Cour de cassation a porté atteinte à l’article 6 § 3 c) de la Convention.

La Cour rappelle que, selon la jurisprudence des organes de la Convention, une procédure en contestation d’une décision d’expulsion ne porte pas sur des droits de caractère civil ou sur le bien-fondé d’une accusation en matière pénale, au sens de l’article 6 § 3 de la Convention (arrêt

Maaouia c. France

[GC], n° 39652/98, 5.10.2000, §§ 38-40, CEDH

2000).

Il s’ensuit que le grief doit être rejeté comme étant incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention, en application de l’article

35 §§ 3 et 4 de la Convention

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevable,

tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de l’atteinte à sa vie privée et familiale du fait du rejet de sa demande de relèvement de la mesure d’interdiction du territoire pour une durée de dix ans prononcée à son encontre ;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président