AFFAIRE BENHEBBA c. FRANCE

La originea cauzei se află o reclamație (nr o 53441/99) împotriva Republicii Franceze și pe care un cetățean algerian, Benziane Benhebba (« reclamantul »), a depus-o la Curte pe 6 iunie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat în fața Curții de d-na e J. Debray, avocat la Lyon. Guvernul francez (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, d-l Ronny Abraham, director al Afacerilor Juridice la Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul pretindea în special că măsura de interzicere a teritoriului național pentru o durată de zece ani pronunțată împotriva sa atingea dreptul la respect al vieții private și familiale, garantat de art. 8 din Convenție.

Reclamația a fost atribuită secțiunii a treia a Curții (articolul 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.

Pe 1 er noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta reclamație a fost atribuită secțiunii a treia astfel reformate (art. 52 § 1).

Prin decizie din 19 septembrie 2002, camera a declarat reclamația parțial admisibilă.

Guvernul a depus observații scrise asupra cauzei de fond, dar nu și reclamantul (art. 59 § 1 al regulamentului).

Reclamantul explică că a sosit în Franța în 1970 la vârsta de doi ani. Pe de altă parte, Guvernul susține că a sosit în Franța la vârsta de cinci ani. Părțile sunt de acord cu privire la alte informații referitoare la familia de origine a reclamantului. Este cel mai mare dintre nouă copii, dintre care cei mai mulți s-au născut în Franța și șase dintre ei au cetățenia franceză. Părinții și frații și surorile sale locuiesc în Franța.

Pe 10 octombrie 1988, tribunalul de judecată al Lyon l-a condamnat pe reclamant la opt luni de închisoare cu suspendare pentru furt cu spargere. Suspendarea a fost revocată mai târziu printr-o sentință a tribunalului de judecată al Lyon din 4 decembrie 1991, reclamantul având comise noi infracțiuni.

Printr-o sentință din 24 ianuarie 1989, tribunalul de judecată al Lyon l-a condamnat pe reclamant la cincisprezece zile de închisoare cu suspendare pentru refuzul de a remedia prejudiciul după un accident rutier.

Pe 11 iulie 1989, reclamantul a fost condamnat la trei ani de închisoare, dintre care optsprezece luni cu suspendare, de tribunalul de judecată al Lyon pentru furt cu armă, tentativă de furt cu armă, furt și receptare.

Printr-o sentință din 23 februarie 1993, tribunalul de judecată al Lyon l-a condamnat pe reclamant la un an de închisoare pentru furt cu spargere. Printr-o hotărâre din 15 iunie 1993, curtea de apel a Lyon a limitat pedeapsa la nouă luni de închisoare.

Reținut pe 15 mai 1994 pentru că se afla într-un vehicul în care au fost găsite doi kilogrami de rășină de cannabis, o parte dintre aceștia aflați la picioarele sale, reclamantul a fost condamnat, printr-o sentință a tribunalului de judecată al Lyon din 23 mai 1995, la optsprezece luni de închisoare, dintre care un an asortit cu o suspendare de supraveghere pentru doi ani.

La apel formulat de procuratura publică, curtea de apel a Lyon a mărit, printr-o hotărâre din 18 ianuarie 1996, pedeapsa la doi ani fermi de închisoare și a pronunțat o interzicere temporară a teritoriului francez pentru o durată de zece ani. Curtea s-a bazat în special pe persistența și gravitatea infracționalității, exprimând-se după cum urmează: « Pe 13 mai 1994, ofițeri ai brigăzii anticrime care treceau pe Avenue Jean Mermoz la LYON 8ème (Rhône) au constatat că șoferul unui automobil de marcă « Peugeot », înmatriculat 9114 PH 69, nu oprea la un semnal roșu de trafic; au hotărât să procedeaze la reținerea sa. La apropiere, au descoperit în vehiculul acesta, condus de J. cu Benziane BENHEBBA ca pasager pe scaunul din față și K. ca pasager pe bancheta din spate, o coală de rășină de cannabis pe tabloul de bord lângă scaunul pasagerului din față, vizibilă din exterior. La o examinare mai atentă, au descoperit pe podeaua din fața scaunului pasagerului din dreapta, șase tăblițe de rășină de cannabis și un receptor scanner, toate ascunse în diferite genți. Aproximativ doi kilogrami de rășină de cannabis au fost astfel descoperți. Atunci când J. se supunea controlului poliției, K. și Benziane BENHEBBA au fugit de îndată ce polițistul M. anunța colegilor săi că tocmai observase o tăbliță de rășină de cannabis prin geamul vehiculului. K. a fost prins imediat. Benziane BENHEBBA nu a putut fi prins deoarece, întâlnindu-se într-un parc cu indivizi în posesia a doi câini de rasă ciobanesc german, solicita ajutorul acestor animale și proprietarul acestora ordona « atac muț ». Deja la prima audiere, J. explica că împrumutase vehiculul concubinei sale pentru a duce pe K. și Benziane BENHEBBA la Saint-Priest. Ajungând în cartierul « Bel air » al acestei localități, Benziane BENHEBBA era, singur, coborât din vehicul și absenta aproximativ jumătate de oră; la întoarcere schimbase jacheta. (...) Benziane BENHEBBA sfârșea prin a admite că atunci când urcă în vehicul cunoștea prezența rășinei de cannabis. Pretendia că ocupase scaunul pasagerului din față doar din cauza înălțimii care nu-i permite să se instaleze pe bancheta din spate; pentru restul, îl acuza pe J. de minciună în timp ce admitea că se întâlnise la domiciliul acestuia pentru a se explica cu el asupra acestei chestiuni de cumpărare și transport de rășină de cannabis. (...) Considerând declarațiile constante ale lui J., corroborate de descoperirea în vehicul a doi kilogrami aproximativ de rășină de cannabis în fața locului ocupat de pasagerul din față, Benziane BENHEBBA, și comportamentul acestuia din urmă la control poliției, care a fugit grijindu-se mult să nu poată fi prins, dovada vinovăției lui Benziane BENHEBBA este stabilită fără dubiu posibil ; (...) Considerând cu privire la pronunțarea pedepsei, că cantitatea de rășină de cannabis descoperită și provenind dintr-o tranzacție unică exclude o infracționalitate ocazională în materie de infracțiune la legislația asupra produselor stupefiante ; (...) Considerând că Benziane BENHEBBA, (...), fără loc de muncă, a fost condamnat din 1988 de trei ori pentru fapte de furturi cu spargere și în grup, furt și tentativă de furt cu violență și în grup, fapte grav atingând securitatea persoanelor și bunurilor, ordinea publică, că toate măsurile tindând să favorizeze reintegrarea sa socială (suspendare cu supraveghere sau eliberare condiționată) au fost sortite eșecului deoarece nu a ezitat să comită noi infracțiuni în timp ce era plasat sub regim de suspendare cu supraveghere sau beneficiase de eliberare condiționată; că deci în special prima măsură de suspendare cu supraveghere din care beneficiase printr-o sentință contradictorie a tribunalului de judecată al LYON din 10 octombrie 1988 a fost revocată printr-o sentință contradictorie a tribunalului de judecată al LYON din 4 decembrie 1991; Considerând că dacă orice persoană are dreptul la respectarea vieții familiei în conformitate cu dispozițiile Convenției europene de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 2 § 3 al protocolului suplimentar nr o 4 permite jurisdicției să interzică accesul pe teritoriul său, atunci când această măsură este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, preservarea sănătății sau moralei cât și prevenirea infracțiunilor penale; Considerând că având în vedere comportamentul lui Benziane BENHEBBA și infracțiunile pe care le-a deja comis, pronunțarea unei măsuri de indepărtare nu aduce o atingere disproporționată drepturilor protejate de art. 8 din Convenția sus-menționată, că trebuie deci să se pronunțe împotriva lui Benziane BENHEBBA o măsură de interzicere a teritoriului național pentru o durată de zece ani chiar și presupunând că el aparține unei categorii de străini protejați de art. 131-3 o din codul penal; »

Reclamantul a depus un recurs în casație, respins pe 4 iunie 1996.

Pe 21 mai 1997, reclamantul a depus o cerere de ridicare a interdicției teritoriului în fața curții de apel a Lyon. Invoca riscul în caz de întoarcere în Algeria, având în vedere situația care domnea în această țară, cât și o despropunere a măsurii ținând seama de legăturile sale cu Franța.

Pe 4 iunie 1998 curtea a respins cererea sa. S-a referit în special la istoricul penal al reclamantului constatând că, deja condamnat de trei ori la pene de închisoare între 1988 și 1993 pentru fapte de furturi agravate, nu ezitase să comită noi infracțiuni în materie de stupefiante în mai 1994. Din aceasta a dedus că situația reclamantului era caracterizată de o infracționalitate neîntreruptă și nu ocazională și a concluzionat că nu exista în consecință nicio atingere a articolului 8 din Convenție, fiind vorba de o interzicere limitată în timp.

Reclamantul a depus un recurs în casație împotriva acestei decizii și a solicitat beneficiul asistenței juridice.

Pe 27 mai 1999, Curtea de Casație a respins ambele mijloace depuse în sprijin al recursului, bazate respectiv pe articolele 6 și 8 din Convenție.

Guvernul recunoaște că măsura de interzicere pronunțată împotriva reclamantului constituie o ingeri în dreptul la viață privată și familială garantat de art. 8 din Convenție în măsura în care nu mai are alte legături decât legătura de cetățenie cu țara sa de origine, că a efectuat toată instruirea în Franța, a urmat formări profesionale și a lucrat.

Dacă recunoaște existența unei ingeri, Guvernul susține că autoritățile judiciare au cântărit corespunzător interesele în joc înainte de a adopta măsura litigioasă. Notând că interzicerea este limitată la zece ani, Guvernul insistă în această privință asupra gravității infracțiunii de trafic de stupefiante ( Baghli c. Franța , nr o 34374/97, CEDO 1999-VIII, și Dalia c. Franța , hotărâre din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998–I, cât și Djaid c. Franța (dec.), nr o 38687/97, 9 martie 1999) comisă de reclamant, cât și cu privire la faptul că avusese antecedente judiciare și fusese deja supus unor măsuri de monitorizare socio-educativă care s-au dovedit ineficace, după cum constată curtea de apel a Lyon în hotărârea din 18 ianuarie 1996. Guvernul constată de asemenea că reclamantul nu a manifestat niciodată dorința de a dobândi cetățenia franceză și că, în măsura în care este necăsătorit și fără copii, nimic nu demonstrează imposibilitatea pentru el de a se stabili în Algeria.

Reclamantul subliniază mai întâi că nu a fost condamnat pentru fapte de trafic de stupefiante, ci pentru fapte de deținere, transport și achiziție de rășină de cannabis, fapte infinit mai puțin importante decât acelea care fuseră imputate d-lui Mehemi ( Mehemi c. Franța , hotărâre din 26 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, și d-lui Ezzoudhi ( Ezzouhdi c. Franța , nr o 47160/99, 13 februarie 2001), ale căror reclamații au dat naștere unui constat de încălcare a articolului 8 din Convenție. Adaugă că pedeapsa de închisoare pronunțată este extrem de mică cu privire la jurisprudența curții de apel a Lyon. La opinia sa, nu se poate, după cum susține Guvernul, considera că ingeri este de o intensitate mai mică din cauză că măsura de interzicere este « limitată » la zece ani, în măsura în care ingeri se apreciază cu privire la consecințele imediate ale măsurii de indepărtare asupra vieții private și familiale și că aceasta va fi, în acest caz, distrusă de măsura de indepărtare, fie temporară sau definitivă. De fapt, toate elementele demonstrează imposibilitatea pentru el de a se stabili în Algeria, o țară pe care nu o cunoaște, al cărei limbă o stăpânește foarte prost și care se mai află și în stare de cvasi-război civil. Adaugă că toți membrii familiei sale trăiesc în Franța și că a frecventat pentru opt ani o cetățeană franceză cu care a trăit în concubinaj până la condamnarea sa definitivă. Invocă în fine că, posterior faptelor pentru care a fost condamnat, s-a investit în viața asociativă a cartierului și a dezvoltat acolo numeroase legături personale printre locuitori. Explică în fine că nu putea obține cetățenia franceză din cauza menționilor din dosarul penal, deoarece art. 79 din codul cetățeniei, aplicabil până în 1998, împiedica obținerea acesteia persoanei care fusese supusă unei condamnări neșterse la o pedeapsă de închisoare pentru anumite delicte, inclusiv furt. B. Decizia Curții 1. Existența unei ingeri

Curtea reamintește că Convenția nu garantează, ca atare, niciun drept pentru un străin de a intra sau de a rămâne pe teritoriul unui anumit țară. Cu toate acestea, a exclude o persoană dintr-o țară unde locuiesc părinții apropiiți ai acesteia poate constitui o ingeri în dreptul la respectarea vieții familiale, așa cum este protejat de art. 8 § 1 din Convenție ( Moustaquim c. Belgia , hotărâre din 18 februarie 1991, seria A nr o 193, p. 18, § 16). 2. Justificarea ingeri

O asemenea ingeri încalcă Convenția dacă nu îndeplinește cerințele paragrafului 2 al articolului 8. Trebuie deci cercetate dacă era « prevăzută de lege », inspirată de unul sau mai mulți scopi legitimi în conformitate cu acel paragraf, și « necesară, într-o societate democratică ». a) « Prevăzută de lege »

Nu se contestă că interzicerea teritoriului francez pronunțată împotriva reclamantului se baza pe articolele 131-30 și 222-34 la 39 din codul penal. b) Scop legitim

Nu este nici mai contestabil că ingeri în cauză vizează scopuri pe deplin compatibile cu Convenția, și anume « apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale ». c) « Necesară », « într-o societate democratică »

Curtea reamintește că este în sarcina statelor contractante să asigure ordinea publică, în special în exercitarea dreptului lor de a controla, în virtutea unui principiu de drept internațional bine stabilit și fără prejudiciul angajamentelor care le decurg din tratate, intrarea și șederea cetățenilor non-cetățeni. Ca atare, au facultatea de a expulza delinvenți dintre aceștia. Cu toate acestea, deciziile lor în materie, în măsura în care ar aduce atingere unui drept protejat de paragraf 1 al articolului 8, trebuie să se dovedească necesare, într-o societate democratică, adică justificate de o nevoie socială imperioasă și în special proporționate cu scopul legitim urmărit ( Amrollahi c. Danemarca , nr o 56811/00, 11 iulie 2002, § 33, Boultif c. Elveția , nr o 54273/00, § 46, CEDO 2001-IX, § 46, și Adam c. Germania (dec.), nr o 43359/98, 4 octombrie 2001).

Așadar sarcina Curții constă în a determina dacă măsura de interzicere pronunțată împotriva reclamantului în acest caz a respectat un echilibru just între interesele în prezență, și anume, pe de o parte, dreptul persoanei în cauză la respectarea vieții familiale, și pe de altă parte, protecția ordinii publice și prevenirea infracțiunilor penale.

Cu privire la situația privată și familială a reclamantului, Curtea constată că reclamantul a sosit în Franța la vârsta de cinci ani cel mult, că a trăit acolo din atunci esențialul existenței, că a efectuat toată instruirea și că a exercitat activități profesionale

Curtea reamintește că, în hotărârea sa Boultif sus-menționată, a definit după cum urmează principiile directoare care să-și ghideze aprecierea în cazul unei măsuri de indepărtare pronunțate de un stat contractant împotriva unui străin ajuns adult pe teritoriul său : - natura și gravitatea infracțiunii comisă de reclamant ; - durata șederii în țara din care va fi expulzat ; - perioada care s-a scurs între perpetrarea infracțiunii și măsura litigioasă, cât și conduita persoanei în cauză în această perioadă ; - cetățenia diferitelor persoane în cauză ; - situația familială a reclamantului, de exemplu durata căsătoriei, și alte elemente care denotă caracterul efectiv al vieții familiale a unui cuplu ; - faptul de a ști dacă soțul era conștient de infracțiune la începutul relației familiale; - nașterea copiilor și, după caz, vârsta acestora ; - gravitatea dificultăților pe care le riscă soțul în țara de origine a soțului sau soției.

Aceleași criterii trebuie utilizate pentru imigranții generației a doua sau străinii sosiți în tinerețea timpurie, atunci când aceștia au fondat o familie în țara lor de primire. Dacă nu este cazul, Curtea va ține seama doar de primele trei dintre ele. Se adaugă totuși la aceste diferite criterii, legăturile particulare pe care acești imigranți le-au țesut cu țara lor de primire unde au petrecut esențialul existenței. Acolo și-au primit educația, și-au nodat cea mai mare parte a legăturilor lor sociale și și-au dezvoltat deci identitatea proprie. Născuți sau sosiți în țara de primire datorită emigrării părinților, acolo au cea mai mare parte din legăturile lor familiale principale. Unii dintre acești imigranți au chiar păstrat cu țara natală doar legătura de cetățenie ( Mehemi sus-citat § 36, și Boujlifa c. Franța , hotărâre din 21 octombrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 2264, § 44, și, a contrario , Bouchelkia și Baghli sus-citate, respectiv § 50 și § 48 ; a se vedea de asemenea Recomandarea 1504 (2001) a Adunării parlamentare privind neexpulzarea imigranților de lungă durată).

În absența oricărei precizări asupra afirmației reclamantului că ar fi trăit în concubinaj cu o cetățeană franceză, Curtea va examina reclamația la lumina legăturilor particulare pe care reclamantul le-a țesut cu Franța, cât și a primelor trei criterii din hotărârea Boultif.

Cu privire la gravitatea infracțiunilor comisă de reclamant, Curtea constată că măsura pronunțată pe 18 ianuarie 1996 de curtea de apel a Lyon, suplimentară la pedeapsa de închisoare pronunțată, se bazează pe faptele penale pedepsite prin aceeași decizie, cât și pe trei condamnări anterioare în esență pentru fapte de furt, și eșecul tuturor măsurilor anterioare tindând să favorizeze reintegrarea sa socială. Curtea de apel a Lyon a estimat că cantitatea de rășină de cannabis descoperită, provenind dintr-o tranzacție unică, exclude o infracționalitate ocazională în materie de infracțiune la legislația asupra stupefiants, un domeniu în care Curtea concepe că statele contractante fac dovadă de o mare fermitate fațin celor care contribuie la propagarea acestui flagel ( C. c. Belgia, hotărâre din 7 august 1996, Culegere 1996 ‑ III, p. 924, § 35, Dalia c. Franța, hotărâre din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 92, § 54, Baghli sus-citat, § 48 in fine , și Jankov c. Germania (dec.), nr o 35112/97, 13 ianuarie 2000). Această circumstanță și faptul că totalul pedepselor pronunțate împotriva reclamantului, într-o perioadă de opt ani, ajunge la șase ani, șapte luni și cincisprezece zile atestă gravitatea faptelor imputate. Rămâne de determinat dacă, ținând cont de legăturile reclamantului cu Franța, măsura de interzicere a teritoriului pentru o durată de zece ani era proporționată cu scopul urmărit.

Reclamantul a sosit cel mai târziu în Franța la vârsta de cinci ani. Din atunci, a ședut în Franța unde a efectuat toată instruirea. Are esențialul legăturilor sale sociale în această țară și nu mai are alte legături decât legătura de cetățenie cu țara sa de origine, după cum recunoaște Guvernul. Dacă toți membrii familiei sale trăiesc în Franța, Curtea reamintește în această privință că relațiile între adulți nu vor beneficia neapărat de protecția articolului 8 din Convenție fără a demonstra existența unor elemente suplimentare de dependență, alte decât legăturile afective normale ( Ezzouhdi c. Franța , nr o 47160/99, 13 februarie 2001, § 34, și Kwakie-Nti și Dufie c. Țări de Jos (dec.), nr o 31519/96, 7 noiembrie 2000, nepublicate).

În ciuda intensității legăturilor personale ale reclamantului cu Franța, Curtea concluzionează că curtea de apel a Lyon putea legitim considera, din cauza comportamentului reclamantului și gravității faptelor imputate, că să-i impună o măsură de interzicere a teritoriului pentru o durată de zece ani era necesară pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale. Pe lângă caracterul temporar al măsurii ( Farah c. Suedia (dec.), nr o 43218/98, 24 august 1999), Curtea acordă o mare importanță gravității infracțiunilor la originea pedepsei de închisoare pronunțate în 1996: deținere ilegală, transport și achiziție de rășină de cannabis. Măsura litigioasă era, prin urmare, proporționată cu scopurile urmărite ( Baghli sus-citat, §§ 48 și 49, El Boujaïdi c. Franța, hotărâre din 26 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, §§ 41 și 42, Benamar c. Franța (dec.), nr o 42216/98, 14 noiembrie 2000, și Jankov sus-citat).

Nu a existat deci încălcare a articolului 8 din Convenție.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 53441/99) dirigée contre la République française et dont un ressortissant algérien, Benziane Benhebba (« le requérant »), a saisi la Cour le 6 juin 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté devant la Cour par M e J. Debray, avocat à Lyon. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Le requérant alléguait en particulier que la mesure d'interdiction du territoire national pour une durée de dix ans dont il a fait l'objet portait atteinte à son droit au respect de la vie privée et familiale, garanti par l'article 8 de la Convention.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 19 septembre 2002, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

Le Gouvernement a déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire, mais non le requérant (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT

Le requérant est né en 1968 à Mohammédia (Algérie).

Le requérant explique qu'il est arrivé en France en 1970 à l'âge de deux ans. Pour sa part, le Gouvernement soutient qu'il est arrivé en France à l'âge de cinq ans. Les parties sont d'accord sur les autres informations relatives à la famille d'origine du requérant. Il est l'aîné d'une famille de neuf enfants dont la plupart sont nés en France et dont six ont la nationalité française. Ses parents et ses frères et sœurs résident en France.

Le 10 octobre 1988, le tribunal correctionnel de Lyon condamna le requérant à huit mois d'emprisonnement avec sursis pour vol avec effraction. Le sursis fut ultérieurement révoqué par un jugement du tribunal correctionnel de Lyon du 4 décembre 1991, le requérant ayant commis de nouvelles infractions.

Par un jugement du 24 janvier 1989, le tribunal correctionnel de Lyon condamna le requérant à quinze jours d'emprisonnement avec sursis pour délit de fuite après un accident routier.

Le 11 juillet 1989, le requérant fut condamné à trois ans d'emprisonnement, dont dix-huit mois avec sursis, par le tribunal correctionnel de Lyon pour vol avec arme, tentative de vol avec arme, vol et recel.

Par un jugement du 23 février 1993, le tribunal correctionnel de Lyon condamna le requérant à un an d'emprisonnement pour vol avec effraction. Par un arrêt du 15 juin 1993, la cour d'appel de Lyon limita la peine à neuf mois d'emprisonnement.

Interpellé le 15 mai 1994 pour s'être trouvé dans un véhicule où avaient été trouvés deux kilogrammes de résine de cannabis dont une partie se trouvait à ses pieds, le requérant fut condamné, par un jugement du tribunal correctionnel de Lyon du 23 mai 1995, à dix-huit mois d'emprisonnement, dont un an assorti d'un sursis de mise à l'épreuve pendant deux ans.

Sur appel formé par le ministère public, la cour d'appel de Lyon porta, par un arrêt du 18 janvier 1996, la peine à deux ans fermes d'emprisonnement et prononça une interdiction temporaire du territoire français de dix ans. La cour s'est notamment fondée sur la persistance et la gravité de la délinquance, en s'exprimant comme suit : « Le 13 mai 1994, des fonctionnaires de la brigade anticriminalité passant Avenue Jean Mermoz à LYON 8ème (Rhône) constataient que le conducteur d'un véhicule automobile de marque « Peugeot », immatriculé 9114 PH 69, ne marquait pas l'arrêt à un feu de signalisation rouge ; ils décidaient de procéder à son interpellation. En s'approchant, ils découvraient, dans ce véhicule, conduit par J. avec Benziane BENHEBBA comme passager avant droit et K. comme passager arrière, un pain de résine de cannabis posé sur le tableau de bord côté passager avant, visible de l'extérieur. Lors d'un examen plus approfondi, ils découvraient sur le plancher devant le siège côté passager avant droit, six plaquettes de résine de cannabis et un poste récepteur scanner, le tout dissimulé dans différents sacs. Près de deux kilogrammes de résine de cannabis étaient ainsi découverts. Alors que J. se soumettait au contrôle de police, K. et Benziane BENHEBBA prenaient la fuite dès que le gardien de la paix M. annonçait à ses collègues qu'il venait d'apercevoir une plaquette de résine de cannabis à travers la vitre du véhicule. K. était aussitôt rattrapé. Benziane BENHEBBA ne pouvait pas être rattrapé car rencontrant, dans un square, des individus en possession de deux chiens de race berger allemand, il demandait l'aide de ces bêtes et leur propriétaire commandait « attaque chope ». Dès sa première audition, J. expliquait avoir emprunté le véhicule de sa concubine afin de conduire K. et Benziane BENHEBBA à Saint-Priest. Arrivé dans le quartier « Bel air » de cette localité, Benziane BENHEBBA était, seul, descendu du véhicule, et s'était absenté environ une demi-heure ; en revenant il avait changé de blouson. (...) Benziane BENHEBBA finissait par admettre que lorsqu'il était monté dans le véhicule il connaissait la présence de la résine de cannabis. Il prétendait n'avoir occupé la place passager avant qu'en raison de sa taille qui ne lui permettait pas de s'installer à l'arrière du véhicule, pour le surplus, il traitait J. de menteur tout en admettant s'être rendu à son domicile pour s'expliquer avec lui sur cette affaire d'achat et de transport de résine de cannabis. (...) Attendu qu'au vu des déclarations constantes de J., corroborées par la découverte dans le véhicule de deux kilogrammes environ de résine ce cannabis devant la place occupée par le passager avant, Benziane BENHEBBA, et le comportement de ce dernier lors du contrôle de police, qui a pris la fuite en prenant grand soin de ne pas pouvoir être rattrapé, le preuve de la culpabilité de Benziane BENHEBBA est établie sans doute possible ; (...) Attendu sur le prononcé de la peine, que la quantité de résine de cannabis découverte et provenant d'une transaction unique exclut une délinquance occasionnelle en matière d'infraction à la législation sur les produits stupéfiants ; (...) Attendu que Benziane BENHEBBA, (...), sans emploi, a depuis 1988 été condamné à trois reprises pour des faits de vols avec effraction et en réunion, vol et tentative de vol avec violences et en réunion, faits gravement attentatoires à la sécurité des personnes et des biens à l'ordre public, que toutes les mesures tendant à favoriser sa réinsertion sociale (sursis avec mise à l'épreuve ou libération conditionnelle) ont été vouées à l'échec dès lors qu'il n'a pas hésité à commettre de nouvelles infractions alors qu'il était placé sous le régime du sursis avec mise à l'épreuve ou avait bénéficié de la libération conditionnelle ; qu'ainsi notamment la première mesure de sursis avec mise à l'épreuve dont il avait bénéficié par jugement contradictoire du tribunal correctionnel de LYON en date du 10 octobre 1988 a été révoquée par jugement contradictoire du tribunal correctionnel de LYON en date du 4 décembre 1991 ; Attendu que si toute personne a droit au respect de sa vie de famille conformément aux dispositions de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales, l'article 2 § 3 du protocole additionnel n o 4 permet à la juridiction d'interdire l'accès à son territoire, lorsque cette mesure est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l'ordre public, à la préservation de la santé ou de la morale comme à la prévention des infractions pénales ; Attendu qu'au vu du comportement de Benziane BENHEBBA et des infractions qu'il a déjà commises, le prononcé d'une mesure d'éloignement n'apporte pas une atteinte disproportionnée aux droits protégés par l'article 8 de la Convention susvisée, qu'il convient donc de prononcer à l'encontre de Benziane BENHEBBA une mesure d'interdiction du territoire national pendant une durée de dix ans même à supposer qu'il appartienne à une catégorie des étrangers protégés par l'article 131-3 o du code pénal ; »

Le requérant forma un pourvoi en cassation, rejeté le 4 juin 1996.

Le 21 mai 1997, le requérant déposa une requête en relèvement de l'interdiction du territoire devant la cour d'appel de Lyon. Il invoquait un risque en cas de retour en Algérie, vu la situation régnant dans ce pays, ainsi qu'une disproportion de la mesure eu égard à ses liens avec la France.

Le 4 juin 1998 la cour rejeta sa requête. Elle se référa notamment au passé pénal du requérant relevant que, déjà condamné trois fois à des peines d'emprisonnement entre 1988 et 1993 pour des faits de vols aggravés, il n'avait pas hésité à commettre de nouvelles infractions en matière de stupéfiants en mai 1994. Elle en déduisit que la situation du requérant était caractérisée par une délinquance ininterrompue et non occasionnelle et conclut qu'il n'y avait en conséquence aucune atteinte à l'article 8 de la Convention, s'agissant d'une interdiction limitée dans le temps.

Le requérant forma un pourvoi en cassation contre cette décision et demanda le bénéfice de l'aide juridictionnelle.

Le 27 mai 1999, la Cour de cassation rejeta les deux moyens déposés à l'appui du pourvoi, fondés respectivement sur les articles 6 et 8 de la Convention. EN DROIT

Le Gouvernement reconnaît que la mesure d'interdiction prise à l'encontre du requérant constitue une ingérence dans son droit à la vie privée et familiale garanti par l'article 8 de la Convention dans la mesure où il n'a plus d'attaches autres que le lien de nationalité avec son pays d'origine, qu'il a effectué toute sa scolarité en France, y a suivi des formations professionnelles et y a travaillé.

S'il reconnaît l'existence d'une ingérence, le Gouvernement soutient que les autorités judiciaires ont dûment pesé les intérêts en jeu avant de prendre la mesure litigieuse. Notant que l'interdiction est limitée à dix ans, le Gouvernement insiste à cet égard sur la gravité de l'infraction de trafic de stupéfiants ( Baghli c. France , n o 34374/97, CEDH 1999-VIII, et Dalia c. France , arrêt du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998–I, ainsi que Djaid c. France (déc.), n o 38687/97, 9 mars 1999) commise par le requérant , ainsi que sur le fait qu'il avait des antécédents judiciaires et avait déjà fait l'objet de mesures de suivi socio-éducatif qui se sont révélées inefficaces, comme la cour d'appel de Lyon l'a constaté dans son arrêt du 18 janvier 1996. Le Gouvernement constate aussi que le requérant n'a jamais manifesté le désir d'acquérir la nationalité française et que, dans la mesure où il est célibataire et sans enfant, rien ne démontre l'impossibilité pour lui de s'installer en Algérie.

Le requérant souligne d'abord qu'il n'a pas été condamné pour des faits de trafic de stupéfiants, mais pour des faits de détention, transport et acquisition de résine de cannabis, faits infiniment moins importants que ceux qui furent reprochés à M. Mehemi ( Mehemi c. France , arrêt du 26 septembre 1997, Recueil 1997-VI, et M. Ezzoudhi ( Ezzouhdi c. France , n o 47160/99, 13 février 2001), dont les requêtes ont donné lieu à un constat de violation de l'article 8 de la Convention. Il ajoute que la peine d'emprisonnement prononcée est extrêmement faible au regard de la jurisprudence de la cour d'appel de Lyon. A son opinion, on ne saurait, comme le soutient le Gouvernement, considérer que l'ingérence est d'une intensité moindre du fait que la mesure d'interdiction est « limitée » à dix ans, dans la mesure où l'ingérence s'apprécie au regard des conséquences immédiates de la mesure d'éloignement sur la vie privée et familiale et que celle-ci sera, en l'espèce, détruite par la mesure d'éloignement, qu'elle soit temporaire ou définitive. En effet, tous les éléments démontrent l'impossibilité pour lui de s'installer en Algérie, un pays qu'il ne connaît pas, dont il maîtrise très mal la langue et qui est de surcroît en état de quasi-guerre civile. Il ajoute que tous les membres de sa famille vivent en France et qu'il a fréquenté pendant huit ans une ressortissante française avec qui il a vécu maritalement jusqu'à sa condamnation définitive. Il fait enfin valoir que, postérieurement aux faits de sa condamnation, il s'est investi dans la vie associative de son quartier et y a développé de nombreuses attaches personnelles parmi les habitants. Il explique enfin qu'il ne pouvait obtenir la nationalité française en raison des mentions figurant sur son casier judiciaire, puisque l'article 79 du code de la nationalité, applicable jusqu'en 1998, empêchait cette obtention à la personne ayant fait l'objet d'une condamnation non effacée à une quelconque peine d'emprisonnement pour certains délits, dont le vol. B. Décision de la Cour 1. Existence d'une ingérence

La Cour rappelle que la Convention ne garantit, comme tel, aucun droit pour un étranger d'entrer ou de résider sur le territoire d'un pays déterminé. Toutefois, exclure une personne d'un pays où vivent ses parents proches peut constituer une ingérence dans le droit au respect de la vie familiale, tel que protégé par l'article 8 § 1 de la Convention ( Moustaquim c. Belgique , arrêt du 18 février 1991, série A n o 193, p. 18, § 16). 2. Justification de l'ingérence

Pareille ingérence enfreint la Convention si elle ne remplit pas les exigences du paragraphe 2 de l'article 8. Il faut donc rechercher si elle était « prévue par la loi », inspirée par un ou plusieurs buts légitimes au regard dudit paragraphe, et « nécessaire, dans une société démocratique ». a) « Prévue par la loi »

Il n'est pas contesté que l'interdiction du territoire français prononcée à l'encontre du requérant se fondait sur les articles 131-30 et 222-34 à 39 du code pénal. b) But légitime

Il n'est pas davantage controversé que l'ingérence en cause visait des fins pleinement compatibles avec la Convention, à savoir « la défense de l'ordre et la prévention des infractions pénales ». c) « Nécessaire », « dans une société démocratique »

La Cour rappelle qu'il incombe aux Etats contractants d'assurer l'ordre public, en particulier dans l'exercice de leur droit de contrôler, en vertu d'un principe de droit international bien établi et sans préjudice des engagements découlant pour eux des traités, l'entrée et le séjour des non-nationaux. A ce titre, ils ont la faculté d'expulser les délinquants parmi ceux-ci. Toutefois, leurs décisions en la matière, dans la mesure où elles porteraient atteinte à un droit protégé par le paragraphe 1 de l'article 8, doivent se révéler nécessaires, dans une société démocratique, c'est-à-dire justifiées par un besoin social impérieux et, notamment proportionnées au but légitime poursuivi ( Amrollahi c. Danemark , n o 56811/00, 11 juillet 2002, § 33, Boultif c. Suisse , n o 54273/00, § 46, CEDH 2001-IX, § 46, et Adam c. Allemagne (déc.), n o 43359/98, 4 octobre 2001).

Aussi la tâche de la Cour consiste-t-elle à déterminer si la mesure d'interdiction prise à l'égard du requérant en l'espèce a respecté un juste équilibre entre les intérêts en présence, à savoir, d'une part, le droit de l'intéressé au respect de sa vie familiale, et, d'autre part, la protection de l'ordre public et la prévention des infractions pénales.

En ce qui concerne la situation privée et familiale du requérant, la Cour constate que le requérant est arrivé en France à l'âge de cinq ans au plus tard, qu'il y a vécu l'essentiel de son existence depuis lors, qu'il y a suivi toute sa scolarité et qu'il y a exercé des activités professionnelles

La Cour rappelle que, dans son arrêt Boultif précité, elle a défini comme suit les principes directeurs devant guider son appréciation en cas de mesure d'éloignement prise par un Etat contractant à l'égard d'un étranger arrivé adulte sur son territoire : - la nature et la gravité de l'infraction commise par le requérant ; - la durée de son séjour dans le pays d'où il va être expulsé ; - la période qui s'est écoulée entre la perpétration de l'infraction et la mesure litigieuse, ainsi que la conduite de l'intéressé durant cette période ; - la nationalité des diverses personnes concernées ; - la situation familiale du requérant, par exemple la durée de son mariage, et d'autres éléments dénotant le caractère effectif de la vie familiale d'un couple ; - le point de savoir si le conjoint était au courant de l'infraction au début de la relation familiale ; - la naissance d'enfants et, le cas échéant, leur âge ; - la gravité des difficultés que risque de connaître le conjoint dans le pays d'origine de son époux ou épouse.

Les mêmes critères doivent être utilisées pour les immigrés de la seconde génération ou des étrangers arrivés dans leur prime jeunesse, lorsque ceux-ci ont fondé une famille dans leur pays d'accueil. Si tel n'est pas le cas, la Cour n'aura égard qu'aux trois premiers d'entre eux. S'ajoutent toutefois à ces différents critères, les liens particuliers que ces immigrés ont tissés avec leur pays d'accueil où ils ont passé l'essentiel de leur existence. Ils y ont reçu leur éducation, y ont noué la plupart de leurs attaches sociales et y ont donc développé leur identité propre. Nés ou arrivés dans le pays d'accueil du fait de l'émigration de leurs parents, ils y ont le plus souvent leurs principales attaches familiales. Certains de ces immigrés n'ont même conservé avec leurs pays natal que le seul lien de la nationalité ( Mehemi précité § 36, et Boujlifa c. France , arrêt du 21 octobre 1997, Recueil 1997-VI, p. 2264, § 44, et, a contrario , Bouchelkia et Baghli précités, respectivement § 50 et § 48 ; voir aussi Recommandation 1504 (2001) de l'Assemblée parlementaire relative à la non-expulsion des immigrés de longue durée).

En l'absence de toute précision sur l'affirmation du requérant qu'il aurait vécu maritalement avec une ressortissante française, la Cour examinera la requête à la lumière des liens particuliers que le requérant a tissés avec la France, ainsi que des trois premiers critères de l'arrêt Boultif.

Pour ce qui est de la gravité des infractions commises par le requérant, la Cour note que la mesure prononcée le 18 janvier 1996 par la cour d'appel de Lyon, complémentaire à la peine d'emprisonnement prononcée, se fonde sur les faits pénaux réprimés par la même décision, ainsi que sur trois condamnations antérieures essentiellement pour des faits de vol, et l'échec de toutes les mesures antérieures tendant à favoriser sa réinsertion sociale. La cour d'appel de Lyon a estimé que la quantité de résine de cannabis découverte, provenant d'une transaction unique, excluait une délinquance occasionnelle en matière d'infraction sur la législation sur les stupéfiants, un domaine où la Cour conçoit que les Etats contractants fassent preuve d'une grande fermeté à l'égard de ceux qui contribuent à la propagation de ce fléau ( C. c. Belgique, arrêt du 7 août 1996, Recueil 1996 ‑ III, p. 924, § 35, Dalia c. France, arrêt du 19 février 1998, Recueil 1998-I, p. 92, § 54, Baghli précité, § 48 in fine , et Jankov c. Allemagne (déc.), n o 35112/97, 13 janvier 2000). Cette circonstance et le fait que le total des peines prononcées à l'égard du requérant, dans une période de huit ans, atteint six ans, sept mois et quinze jours attestent de la gravité des faits reprochés. Reste a déterminer si, compte tenu des attaches du requérant avec la France, la mesure d'interdiction du territoire pour une durée de dix ans était proportionnée au but poursuivi.

Le requérant est arrivé au plus tard en France à l'âge de cinq ans. Depuis lors, il a séjourné en France où il a effectué toute sa scolarité. Il a l'essentiel de ses attaches sociales dans ce pays et il n'a plus d'attaches autres que le lien de nationalité avec son pays d'origine, comme le reconnaît le Gouvernement. Si tous les membres de sa famille vivent en France, la Cour rappelle à cet égard que les rapports entre adultes ne bénéficieront pas nécessairement de la protection de l'article 8 de la Convention sans que soit démontrée l'existence d'éléments supplémentaires de dépendance, autres que les liens affectifs normaux ( Ezzouhdi c. France , n o 47160/99, 13 février 2001, § 34, et Kwakie-Nti et Dufie c. Pays-Bas (déc.), n o 31519/96, 7 novembre 2000, non publiés).

Malgré l'intensité des liens personnels du requérant avec la France, la Cour conclut que la cour d'appel de Lyon pouvait légitimement considérer, du fait du comportement du requérant et la gravité des faits reprochés que lui infliger une mesure d'interdiction du territoire pour une durée de dix ans était nécessaire à la défense de l'ordre et à la prévention des infractions pénales. Outre le caractère temporaire de la mesure ( Farah c. Suède (déc.), n o 43218/98, 24 août 1999), la Cour attribue une grande importance à la gravité des infractions à l'origine de la peine d'emprisonnement prononcée en 1996 : détention illicite, transport et acquisition de résine de cannabis. La mesure litigieuse était, dès lors, proportionnée aux buts poursuivis ( Baghli précité, §§ 48 et 49, El Boujaïdi c. France, arrêt du 26 septembre 1997, Recueil 1997-VI, §§ 41 et 42, Benamar c. France (déc.), n o 42216/98, 14 novembre 2000, et Jankov précité).

Il n'y a donc pas eu violation de l'article 8 de la Convention.