SECȚIUNEA A DOUA CAUZA CHESNAY c. FRANȚA (solicitarea nr. 56588/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 OCTOMBRIE 2004 DEFINITIVF 12/01/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Chesnay c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka Președintele J.-P. Costa Loucaide Jungwiert Butkevych Thomassen, Ugrekhelidze, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 21 septembrie 2004, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 56588/00) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, dl Denis Chesnay ( reclamantul a sesizat Curtea la 9 martie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Abraham este reprezentat de agentul său, dl R. Abraham, director pentru afaceri juridice la Ministerul Afacerilor Externe. La 16 septembrie 2003, a doua secțiune a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice guvernului motivul întemeiat pe lipsa comunicării către reclamant a raportului consilierului raportor. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. Reclamantul s-a născut în 1948 și locuiește în Gavray. La 20 aprilie 1995, un locotenent și un brigadier șef de poliție s-au dus la solicitant, în cadrul unei comisii de recurs emis de judecătorul de instrucție, pentru a-l interpela pe fiul acestuia. O altercație urmată de o încăierare a intervenit între reclamant și polițiști. Cu această ocazie, toți trei au fost răniți. Aceste fapte au condus la două proceduri, una diligentă de către reclamant și la care se referă prezenta cerere, cealaltă îndreptată împotriva sa. Prima procedură Prin hotărârea din 2 decembrie 1997, tribunalul corecțional din Coutance l-a declarat pe reclamant vinovat de violență cu arme recidivante asupra a două persoane custode ale autorității publice, a unui locotenent și a unui șef de poliție și l-a condamnat la patru ani de închisoare, dintre care doi ani și șase luni cu suspendare. Prin hotărârea din 30 martie 1998, Curtea de Apel din Caen a confirmat condamnarea și a precizat că locotenentul de poliție, amenințat de recurentul care a aruncat un topor în direcția sa, ceea ce i-a secționat hainele după ce l-a rănit pe sergent, a acționat în legitimă apărare. A doua procedură, obiectul prezentei cereri La 4 aprilie 1997, reclamantul a depus o plângere în calitate de parte civilă la decanul judecătorilor de instrucție ai Tribunalului de Mare Instanță din Coutanță împotriva, pe de o parte, locotenentului de poliție al capetelor de mărturie mincinoase, falsificării de urme sau indicii, violenței voluntare și, pe de altă parte, șefului poliției al capetelor de mărturie falsă și complicitate la violență. În această plângere, el a susținut expertiză tehnică care a arătat că dovezile au fost falsificate de cei doi polițiști și că afirmațiile acestora din urmă cu privire la evenimentele din 20 aprilie 1995 erau în contradicție cu realitatea. 10. La 8 octombrie 1998, judecătorul de instrucțiuni a emis o ordonanță de refuz. Prin hotărârea din 3 februarie 1999, Camera de Acuzare a Curții de Apel din Caen a confirmat ordonanța înaintată. Reclamantul, reprezentat de un avocat în cadrul Consiliului de Stat și al Curții de Casație, s-a ocupat de Casație. 12. Prin Hotărârea din 14 septembrie 1999, Curtea de Casație a respins recursul. Reclamantul se plânge de absența comunicării raportului consilierului raportor în fața Camerei Omucideri a Curții de Casație. Acesta invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc astfel: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 14. Guvernul consideră, în principal, că obiecția trebuie respinsă ca fiind incompatibilă cu rațiunea Materiae. 15. Reclamantul nu se pronunță asupra acestei chestiuni. 16. Curtea amintește că o plângere cu constituirea unei părți civile intră în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din convenție, cu excepția ipotezelor referitoare la dreptul de a fi privat. sau de renunțare, stabilită fără echivoc, de victimă a exercitării dreptului său de a introduce acțiunea, prin natura civilă, oferită de dreptul intern, în vederea obținerii unei reparații simbolice sau a protecției unui drept cu caracter civil (Perez c. Franța [GC], nr 47287/99, § 70-71, CEDO 2004-I). 17. Având în vedere că circumstanțele cazului sunt diferite de ipotezele menționate la alineatul precedent, procedura intră, prin urmare, în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea subliniază că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, trebuie să se declare restul cererii admisibile. Guvernul se bazează pe înțelepciunea Curții, întrucât măsurile în vigoare în prezent în cadrul Curții de Casație nu au fost în vigoare în momentul faptelor. 20. Reclamantul se plânge că nici el, nici avocatul său nu au primit raportul consilierului raportor înainte de audiere, în timp ce acest document fusese furnizat avocatului general 21. Curtea amintește că problema lipsei de comunicare a raportului consilierului raportor în justițiabil ridică o problemă în temeiul articolului 6 numai în măsura în care raportul menționat a fost comunicat avocatului general înainte de ședință (Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța, Hotărârea din 31 martie 1998, Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța, Rec., 1998, Rec., 1998, p. 450199/98, 26 iunie 2003). Acesta este cazul în speță. 22. Curtea amintește, de asemenea, că raportul a constat din două componente: primul conține o expunere a faptelor, a procedurii și a mijloacelor de casare, iar al doilea, o analiză juridică a cauzei și un aviz privind meritul recursului (a se vedea Reinhardt și Slimane-Kaid, citată anterior, § 105).În opinia Curții, în cazul în care cea de-a doua parte a raportului, destinată deliberării, poate (ca și proiectul de hotărâre) să rămână confidențială atât față de părți, cât și față de avocatul general, prima parte, care nu este acoperită de secretul deliberării, trebuie să fie comunicată, dacă este cazul, în aceleași condiții părților și avocatului general. 23. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 24. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 26. Guvernul nu se pronunță. 27. Curtea consideră că eroarea morală este remediată suficient prin constatarea încălcării la care a ajuns (punctul 22 de mai sus Berger c. Franța 48221/99, § 48, CEDH 2002-X). Costă și cheltuieli de judecată 28. Reclamantul solicită, de asemenea, 50 000 FRF, adică 7 622,45 EUR pentru cheltuielile de procedură. 29. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, reclamantul nu face o notă de plată. Cu toate acestea, având în vedere diligențele scrise realizate în mod vădit de avocatul reclamantului, Curtea, hotărând în mod echitabil în conformitate cu art. 41, îi acordă 1 500 EUR în acest sens. Interese moratoriu 31. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară restul cererii admisibile A se vedea că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat faptul că constatarea unei încălcări oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 1 500 EUR (o mie cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit decât de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 12 octombrie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. Baka Module Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE CHESNAY c. FRANCE
(Requête n
o
56588/00)
ARRÊT
12 octobre 2004
12/01/2005
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Chesnay c. France,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
L.
Loucaides
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen,
M.
M.
Ugrekhelidze,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 21 septembre 2004,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
56588/00) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Denis Chesnay («
le requérant
»), a saisi la Cour le 9 mars 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. R. Abraham, Directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 16 septembre 2003, la deuxième section a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer au Gouvernement le grief tiré de l'absence de communication au requérant du rapport du conseiller rapporteur. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.
4.
Le requérant est né en 1948 et réside à Gavray.
5.
Le 20 avril 1995, un lieutenant et un brigadier chef de police se rendirent chez le requérant, dans le cadre d'une commission rogatoire délivrée par le juge d'instruction, afin d'interpeller le fils de celui-ci. Une altercation suivie d'une rixe intervint entre le requérant et les policiers. A cette occasion, ils furent blessés tous les trois.
6.
Ces faits donnèrent lieu à deux procédures, l'une diligentée par le requérant et sur laquelle porte la présente requête, l'autre dirigée contre lui.
1.
La première procédure
7.
Par jugement du 2 décembre 1997, le tribunal correctionnel de Coutances déclara le requérant coupable de violences avec armes en récidive sur deux personnes dépositaires de l'autorité publique, un lieutenant et un brigadier chef de police. Il le condamna à la peine de quatre
ans d'emprisonnement, dont deux ans et six mois avec sursis.
8.
Par arrêt du 30 mars 1998, la cour d'appel de Caen confirma la condamnation et précisa que le lieutenant de police, menacé par le requérant qui avait lancé une hache dans sa direction, ce qui avait sectionné ses vêtements après avoir blessé le brigadier chef, avait agi en état de légitime défense.
2.
La deuxième procédure, objet de la présente requête
9.
Le 4 avril 1997, le requérant déposa plainte en se constituant partie civile auprès du doyen des juges d'instruction du tribunal de grande instance de Coutances contre, d'une part, le lieutenant de police des chefs de témoignage mensonger, falsification de traces ou indices, violences volontaires et, d'autre part, le brigadier chef de police des chefs de faux témoignage et complicité de violences. Dans cette plainte, il fit valoir des expertises techniques laissant apparaître que des indices avaient été falsifiés par les deux policiers, et que les allégations de ces derniers quant aux événements du 20 avril 1995 étaient en contradiction avec la réalité.
10.
Le 8 octobre 1998, le juge d'instruction rendit une ordonnance de non-lieu. Le requérant en interjeta appel le 12 octobre 1998.
11.
Par arrêt du 3
février 1999, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Caen confirma l'ordonnance déférée. Le requérant, représenté par un avocat au Conseil d'Etat et à la Cour de cassation, se pourvut en cassation.
12.
Par arrêt du 14 septembre 1999, la Cour de cassation rejeta le pourvoi.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
13.
Le requérant se plaint de l'absence de communication du rapport du conseiller rapporteur devant la chambre criminelle de la Cour de cassation. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi :
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur la recevabilité
14.
Le Gouvernement estime, à titre principal, que le grief doit être rejeté comme étant incompatible
ratione materiae.
15.
Le requérant ne se prononce pas sur cette question.
16.
La Cour rappelle qu'une plainte avec constitution de partie civile rentre dans le champ d'application de l'article 6 § 1 de la Convention, sauf dans les hypothèses de «
vengeance privée
», d'
actio popularis
ou de renonciation, établie de manière non équivoque, par la victime de l'exercice de son droit d'intenter l'action, par nature civile, offerte par le droit interne, ne serait-ce qu'en vue de l'obtention d'une réparation symbolique ou de la protection d'un droit à caractère civil (
Perez
c. France
[GC], n
o
17.
Les circonstances de l'espèce étant étrangères aux hypothèses évoquées au paragraphe précédent, la procédure rentre donc dans le champ d'application de l'article 6 § 1 de la Convention. Partant, l'exception d'incompatibilité
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention soulevée par le Gouvernement ne saurait être retenue.
18.
Par ailleurs, la Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de déclarer le restant de la requête recevable.
B.
Sur le fond
19.
Le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour, les mesures actuellement en vigueur au sein de la Cour de cassation ne l'ayant pas été au moment des faits.
20.
Le requérant se plaint de ce que ni lui-même ni son avocat aux Conseils n'ont reçu communication du rapport du conseiller rapporteur avant l'audience, alors que ce document avait été fourni à l'avocat général.
21.
La Cour rappelle que la question de l'absence de communication du rapport du conseiller rapporteur au justiciable ne soulève un problème au regard de l'article 6 que dans la mesure où ledit rapport a été communiqué à l'avocat général avant l'audience (
Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France
, arrêt du 31 mars 1998,
Recueil des arrêts et décisions
;
Pascolini c.
France
, n
o
45019/98, 26 juin 2003). Tel est le cas en l'espèce.
22.
La Cour rappelle également que le rapport se composait de deux volets : le premier contient un exposé des faits, de la procédure et des moyens de cassation, et le second, une analyse juridique de l'affaire et un avis sur le mérite du pourvoi (voir
Reinhardt et Slimane-Kaïd,
précité, §
105). De l'avis de la Cour, si le second volet du rapport, destiné au délibéré, peut (à l'instar du projet d'arrêt) rester confidentiel tant à l'égard des parties que de l'avocat général, le premier volet, non couvert par le secret du délibéré, doit être communiqué, le cas échéant, dans les mêmes conditions aux parties et à l'avocat général.
23.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
24.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
25.
Le requérant réclame 150
000 francs français (FRF), soit 22
867,35
euros (EUR) au titre du préjudice qu'il aurait subi.
26.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
27.
La Cour estime que le tort moral est suffisamment réparé par le constat de violation auquel elle est parvenue (paragraphe 22 ci-dessus
;
Berger c. France
,
n
o
B.
Frais et dépens
28.
Le requérant demande également 50
000 FRF, soit 7
622,45 EUR pour les frais de procédure.
29.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
30.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, le requérant ne produit pas de note d'honoraires. Néanmoins, compte tenu des diligences écrites manifestement accomplies par l'avocat du requérant, la Cour, statuant en équité comme le veut l'article 41, lui accorde 1
500 EUR à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
31.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
le restant de la requête recevable
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
que le constat d'une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant
;
4.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 1
500 EUR (mille cinq cents euros) au titre des frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
12 octobre 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président