SECȚIUNEA 2 CAUZA FABRE c. FRANȚA (solicitarea nr. 69225/01) HOTĂRÂREA [1] STRASBURG 2 noiembrie 2004 DEFINITIVF 30/03/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Fabre c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Loucaide președintele J.-P. Costa Bîrsan Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 octombrie 2004, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 69225/01) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, dl Frederic Fabre ( reclamantul a sesizat Curtea la 12 aprilie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 18 martie 2003, cea de-a doua secțiune a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice plângerile formulate în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție guvernului. La 14 noiembrie 2003, Comisia a decis să comunice guvernului un motiv suplimentar întemeiat pe lipsa de comunicare a raportului consilierului raportor către solicitant, în timp ce acest raport ar fi fost comunicat avocatului general. CIRCONSTANȚELE SPĂLĂȚII Reclamantul s-a născut în 1962 și locuiește în Hesdigneul Les Boulogne. A. Procedura urmată în fața instanțelor penale din cauza mai multor plângeri privind abuzul de încredere, escrocheriile și tentativele de escrocherie, la 16 aprilie 1996, a fost emis un mandat de arestare împotriva reclamantului. Localizat în Luxemburg după încheierea anchetei, acesta a fost interpelat la 24 aprilie 1997 și predat autorităților franceze la 4 noiembrie 1997. La 28 noiembrie 1997, Curtea de Apel de la Douai a considerat că prezenta suficiente garanții de reprezentare în justiție și a ordonat eliberarea sa în libertate. Printr-o primă hotărâre din 20 decembrie 2001, Curtea de Apel din Douai l-a eliberat pe reclamant de șapte capete de acuzare, dar l-a găsit vinovat de tentativă de înșelăciune și l-a condamnat la șase luni de închisoare cu suspendare. Printr-o a doua hotărâre din aceeași zi, ea l-a declarat vinovat de încălcarea voluntară și frauduloasă a impozitului pentru anii 1993 și 1994, și l-a condamnat la 12 luni de închisoare cu suspendare și o amendă. La 18 ianuarie 2002, el a depus un memoriu amplificativ, în cadrul recursului său în casarea hotărârii privind condamnarea pentru tentativă de fraudă. La 23 septembrie 2002, el a solicitat ca concluziile avocatului general să fie trimise acestuia. Prin scrisoarea din 14 octombrie 2002, procurorul general i-a răspuns că concluziile vor fi prezentate numai pe cale verbală, în ședința publică a camerei criminale din 27 noiembrie 2002, dar i-a indicat că avocatul general intenționa să încheie respingerea recursului. În urma acestei comunicări în sensul concluziilor avocatului general, reclamantul a prezentat concluzii de confirmare a memoriului său amplificativ la 25 octombrie 2002. 12. Ca urmare a diferitelor cereri ale reclamantului, grefierul Camerei Criminale a Curții de Casație, prin scrisoarea din 23 octombrie 2002, informația că recursurile sale vor fi examinate în ședința din 27 noiembrie 2002. procedura în fața camerelor Curții de Casație este în esență scrisă, rapoartele se fac oral la ședință (...) și nicio dispoziție legală nu impune consilierului raportor să comunice oricui proiect său de raport 13. Curtea precizează că părțile nu sunt de acord cu privire la desfășurarea zilei din 27 noiembrie 2002. Reclamantul explică că s-a prezentat la Curtea de Casație, dar că accesul la sala de judecată i-a fost interzis de două grefe de primire și de un reprezentant al ordinii publice însărcinat cu păstrarea intrării în sala de judecată. Pe de altă parte, guvernul arată că nu a fost semnalat niciun incident în acea zi de către primirea Curții de Casație și consideră că nu s-a constatat că reclamantului i s-a refuzat accesul la sala de judecată. 14. Prin hotărârea din 27 noiembrie 2002, camera penală a Curții de Casație, care vizează raportul consilierului raportor, comunicarea către procurorul general și ... memoriul personal produs, a respins recursul în casarea hotărârii de condamnare a reclamantului pentru tentativă de înșelătorie. 15. Prin a doua hotărâre din aceeași zi, camera penală a Curții de Casație, care viza raportul consilierului raportor, comunicarea către procurorul general și - memoriile personale și memoriul în apărare produse B. procedura de despăgubire a deținerilor provizorii 16. Reclamantul sesizează primul președinte al Curții de Apel din Douai cu privire la o cerere de despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a detenției sale provizorii 17. Printr-o ordonanță din 3 noiembrie 2003, primul președinte a declarat acțiunea admisibilă, dar a respins cererea de despăgubire, reclamantul nerespectând condițiile legale. 18. printr-o decizie din 11 iunie 2004, Comisia națională pentru repararea deținerilor a confirmat această ordonanță. II. DREPTUL INTERN PERTINENT art. 149 din Codul de procedură penală (...) persoana care a făcut obiectul unei detenții provizorii în cursul unei proceduri încheiate cu privire la aceasta printr-o decizie de nejudiciare, de relaxare sau de achitare devenită definitivă are dreptul, la cererea sa, la repararea integrală a prejudiciului moral și material pe care i l-a cauzat această detenție. Cu toate acestea, nu se datorează nici unei despăgubiri în cazul în care această hotărâre are ca temei exclusiv recunoașterea iresponsabilității sale în sensul art. 122-1 din Codul penal, o amnistie ulterioară arestării provizorii, sau în cazul în care persoana a fost reținută provizoriu pentru a se fi acuzat în mod liber și intenționat sau a fost lăsată să fie acuzată în mod eronat pentru a scăpa de acuzații (...). ÎN DREPTUL PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A DREPTULUI DE ACCES LA UN TRIBUNAL PREVĂZUT DE ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 19. Recurentul se plânge de decizia Curții de Casație care l-ar priva de accesul la o instanță pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul suferit din cauza detenției sale provizorii, fără a aduce atingere a șapte perioade de relaxare și a lipsei oricărei condamnări la închisoare fermă. El se plânge de imposibilitatea de a fi despăgubit și invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil de către o instanță (...), care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. 20. Curtea ia notă de faptul că, în pofida deciziei Curții de Casație, reclamantul dispunea de posibilitatea de a sesiza primul președinte al Curții de Apel și apoi Comisia națională pentru repararea detenției cu privire la o cerere de despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a detenției sale provizorii și, de altfel, a utilizat aceste posibilități (a se vedea punctele 16-18 de mai sus). În plus, în măsura în care reclamantul se plânge că nu a fost compensat, acesta critică de fapt aplicarea dreptului intern de către autoritățile naționale. Curtea, care nu face trimitere la niciun arbitrar în procedura urmată, nu vede niciun motiv de a pune în discuție, în speță, aprecierea instanțelor naționale, căreia îi revine sarcina principală de a interpreta și de a aplica dreptul intern. 22. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. [2] PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEDE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE PRIVIND caracterul public al ședinței Curții de Casație 23. Reclamantul se plânge de lipsa de publicitate a procedurii urmate în fața Curții de Casație, căruia i s-a refuzat accesul la sala de judecată de către două graffiiere de primire și de un reprezentant al ordinii publice însărcinat cu păstrarea intrării în sala de judecată. El prezintă Curții două bilete de tren și o copie a unei cereri de trimitere a hotărârii pronunțate ca urmare a ședinței din 27 noiembrie 2002, care poartă ștampila biroului Curții de Casație datată din aceeași zi. În ceea ce privește motivul unei astfel de călătorii decât în scopul de a asista la ședința Curții de Casație pentru a-l asculta pe avocatul general, recurentul amintește că din jurisprudența constantă a Curții reiese că renunțarea la exercitarea unui drept garantat prin convenție trebuie să fie stabilită fără echivoc și că statele contractante trebuie să fie diligente pentru a oferi justițiabililor exercitarea efectivă a drepturilor garantate la art. 6 din convenție. El reproșează guvernului că îi îndeamnă pe justițiabili să comită acte de fapt. El explică că a avut cunoștință prin scrisoarea din 14 octombrie 2002 despre ceea ce avocatul general a avut în vedere El analizează această scrisoare ca pe un refuz de comunicare a concluziilor și consideră că Curtea a prevăzut, în jurisprudența sa, transmiterea concluziilor avocatului general și nu numai a simțului lor în ceea ce privește respingerea, casarea sau inadmisibilitatea (Vizuina c. Franța, nr 27362/95, § 31, 8) În consecință, Comitetul consideră că nu a avut acces nici la concluziile avocatului general, nici în sensul concret și efectiv al acestora. El își analizează observațiile din 25 octombrie 2002, nu ca răspuns la concluziile pe care nu le avea, ci ca o încercare de a face să evolueze decizia avocatului general, care nu i se părea definitivă; ulterior, când i s-a interzis accesul la sala de judecată, nu a putut auzi concluziile avocatului general și nu a putut răspunde printr-o notă deliberată. 24. Guvernul reamintește că accesul la sălile de judecată nu este interzis și că publicitatea audierilor este un principiu care se impune instanțelor franceze. El explică că, în general, în caz de dificultate, gardianul republican însărcinat cu securitatea Curții de Casație nu ezită să întrerupă ședința pentru a anunța că cineva se prezintă. De asemenea, reamintește că justițiabilii nu sunt niciodată obligați să răspundă la raportul oral prezentat la ședință de către consilierul raportor, ci, dimpotrivă, pot depune o notă deliberată după audierea concluziilor avocatului general. În primul rând, guvernul insistă asupra faptului că nu există dovezi că reclamantul a fost privat de dreptul său de a participa la ședința Curții de Casație, deoarece consideră că reclamantul nu justifică faptele care stau la baza acestui motiv și subliniază că nu a fost semnalat niciun incident la 27 noiembrie 2002 de către primirea Curții de Casație. Subsidiar, acesta reamintește jurisprudența Curții potrivit căreia absența dezbaterilor publice în a doua sau a treia instanță poate fi justificată de caracteristicile procedurii, cu condiția să fi avut loc o audiere publică în primă instanță (Meftah și altele c. Franța [GC], n 32911/96, 35237/97 și 34595/97, § 41, CEDO 2002-VII). El subliniază apoi că, în speță, argumentele reclamantului fuseseră deja examinate în ședință publică de către instanțele de primă instanță și de apel. În orice caz, consideră că reclamantul a avut cunoștință de concluziile avocatului general, transmise la 14 octombrie 2002, și că a răspuns la acestea prin concluziile din 25 octombrie 2002. 25. Curtea arată că reclamantul a furnizat două bilete de tren și un document cu ștampila Curții de Casație datată din aceeași zi a ședinței și recunoaște că este dificil pentru un solicitant să demonstreze că accesul la o ședință i-a fost refuzat fizic, dar consideră că elementele dosarului nu sunt de natură să constituie o astfel de dovadă. 26. În consecință, Comisia consideră că reclamantul nu dovedește că i s-a refuzat accesul la ședința Curții de Casație și, în consecință, nu oferă nici dovada imposibilității de a auzi concluziile avocatului general și de a răspunde printr-o notă deliberată. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de o procedură contradictorie în fața Curții de Casație, în măsura în care nu a primit comunicarea raportului consilierului raportor, în timp ce acesta ar fi fost comunicat avocatului general. Cu privire la admisibilitatea 28. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nu a fost identificat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Reclamantul reamintește jurisprudența Curții potrivit căreia netransmiterea primei părți a raportului către justițiabil, deși a fost transmisă procurorului general, este o încălcare a articolului 6 din convenție și solicită aplicarea sa în cazul de față. Acesta adaugă că, în cazul de față, întregul raport a fost comunicat avocatului general și subliniază că guvernul recunoaște că a doua parte a raportului nu este niciodată comunicată părților. 30. Guvernul amintește că, în aplicarea jurisprudenței Curții (Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța, Hotărârea din 31 martie 1998, Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța, Rec., 1998, Rec., 1998, p. Slimane-Kaid c. Franța , n 29507/95, din 25 ianuarie 2000) au fost adoptate noi dispoziții de către Curtea de Casație în vederea menținerii caracterului contradictoriu al procedurilor și al egalității armelor. De acum înainte, raportul consilierului raportor cuprinde două părți. Prima, care este comunicată atât părților, cât și procurorului public, include un studiu al cauzei, și anume expunerea faptelor și a procedurii, analiza mijloacelor, examinarea obiectivă a chestiunii juridice, textele și jurisprudența relevante pentru soluționarea recursului și doctrina de referință. Cea de-a doua, care nu este comunicată părților sau avocatului general, este compusă din avizul personal al raportorului și din proiectul de hotărâre. 31. Curtea ia act de aceste indicații și observă că această nouă practică remedierea într-adevăr a dezechilibrului constatat în Hotărârea menționată anterior Reinhardt și Slimane-Kaid Prin urmare, Comisia nu vede niciun motiv de principiu pentru a încheia o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție ca urmare a acestei proceduri. De asemenea, aceasta amintește că, în aceeași hotărâre, la același alineat, Comisia a considerat că avizul personal al raportorului și proiectul de arestare Prin urmare, noua practică este, de asemenea, conformă cu această jurisprudență a Curții în măsura în care menține dezirabila confidențialitate a poziției personale a raportorului și secretul deliberărilor. 32. În prezenta cauză, totuși, reclamantul susține că, spre deosebire de noua practică, partea În ciuda faptului că nu i s-a comunicat niciun raport avocatului general, niciuna dintre aceste două afirmații nu este sigură în lumina dosarului prezentat Curții, însă guvernul, fără a le contrazice, se limitează la a indica că, presupunând că este adevărat, el consideră, în orice caz, că nu ar fi existat o ruptură a egalității armelor. Cu toate acestea, Curtea consideră că poziția guvernului este echivalentă, de fapt, cu recunoașterea faptului că, dintr-un motiv necunoscut, reclamantul nu a beneficiat de această comunicare și că avocatul general a primit-o. Prin urmare, în circumstanțele speciale ale cazului, Comisia consideră că a fost menținut, în detrimentul reclamantului, un dezechilibru care nu se conformează cerințelor procesului echitabil. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. III [3] PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 33. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 34. Reclamantul solicită 11 254 534 EUR (EUR) pentru prejudiciul material și 100 EUR De asemenea, solicită o actualizare lunară a acestor sume. 35. Guvernul consideră că aceste cereri sunt în mod evident excesive și nu au legătură cu obiecțiunile invocate. 36. Curtea amintește că nu poate specula cu privire la desfășurarea procedurii în fața Curții de Casație în conformitate cu așteptările reclamantului. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că este suficient de reparată prin constatarea unei încălcări la care ajunge. Prin aceste motive, Curtea declară, în unanimitate, cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe lipsa de comunicare a raportului consilierului raportor Declară, în unanimitate, restul cererii inadmisibile pentru surplusul menționat, cu șase voturi împotrivă, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția menționată anterior , cu șase voturi împotrivă, că constatarea unei încălcări oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de solicitant, în unanimitate, respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 2 noiembrie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle L. L. sau ajutor greenier Președintele La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu art. 45 alineatul (2) din Convenție și cu art. 74 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, expunerea opiniei dizidente a dlui Thomassen. L.L S.D. OPINION DISIDENTE DE M LA JUDGE THOMASSEN Nu pot împărtăși opinia majorității potrivit căreia articolul § 1 este încălcat. Această cauză este similară cauzei Lilly France c. France 53892/00, Hotărârea din 14 iunie 2001 octombrie 2003) care privea practica Curții de Casație înainte de introducerea modificărilor care sunt în cauză în prezenta cauză. Conform noilor dispoziții adoptate de Curtea de Casație pentru a se conforma jurisprudenței Reinhardt și Slimane-Kaid (hotărârea din 31 martie 1998, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998 II) și Fontaine și Bertin 38410/97 și 40373/98, Hotărârea din 8 iulie 2003) a Curții, raportul consilierului raportor, în măsura în care conține avizul raportorului, nu mai este trimis avocatului general, așa cum a fost cazul în cauza Lilly France Mi se pare că această măsură ar trebui să fie suficientă pentru a remedia lipsa de egalitate a armelor constatată de Curte. Nu văd de ce un judecător ar fi obligat să trimită justițiarului notițele sale, care nu conțin nici o opinie asupra cazului, pentru că le-a trimis avocatului general, care, în instanța de Casație, îndeplinește o funcție care este comparabilă cu cea a unui judecător. În opinia mea, nu există un interes legitim în cauză care este protejat prin art. 6, care ar putea justifica faptul că o instanță ar trebui să trimită justițiabilului documente pregătitoare, întocmite de unul dintre judecătorii săi, care rezumă faptele cauzei și jurisprudența. Interpretarea principiului egalității armelor care determină majoritatea să conchidă că justițiabilul a fost privat de un proces echitabil, deoarece avocatul general putea utiliza notele consilierului raportor, dar nu pare a fi o interpretare care intră sub incidența unei abordări a articolului 6, care este excesiv de formalizată. [1] Această versiune a fost rectificată în conformitate cu art. 81 din Regulamentul Curții la 8 martie 2005. [2] Rectificat la 8 martie 2005. Versiunea anterioară se citea după cum urmează:
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE FABRE c. FRANCE
(Requête n
o
69225/01)
ARRÊT
[1]
2 novembre 2004
30/03/2005
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Fabre c. France,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
J.-P.
Costa
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen
,
M.
M.
Ugrekhelidze,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 octobre 2004,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
69225/01) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Frédéric Fabre («
le requérant
»), a saisi la Cour le 12 avril 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. R. Abraham, Directeur des affaires juridiques au Ministère des Affaires Etrangères.
3.
Le 18 mars 2003, la deuxième section a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention au Gouvernement. Le 14 novembre 2003, elle a décidé de communiquer au Gouvernement un grief supplémentaire tiré de l'absence de communication du rapport du conseiller rapporteur au requérant alors que ce rapport aurait été communiqué à l'avocat général.
4.
Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
5.
Le requérant est né en 1962 et réside à Hesdigneul Les Boulogne.
6.
En raison de plusieurs plaintes pour abus de confiance, escroqueries et tentatives d'escroquerie, un mandat d'arrêt fut délivré, le 16 avril 1996, contre le requérant.
7.
Localisé au Luxembourg postérieurement à la clôture de l'instruction, il fut interpellé le 24 avril 1997 et remis aux autorités françaises le 4
novembre 1997. Le 28 novembre 1997, la cour d'appel de Douai estima qu'il présentait suffisamment de garanties de représentation en justice et ordonna sa mise en liberté.
8.
Par un premier arrêt du 20 décembre 2001, la cour d'appel de Douai relaxa le requérant de sept chefs d'accusation, mais le reconnut coupable de tentative d'escroquerie et le condamna à six mois d'emprisonnement avec sursis.
9.
Par un second arrêt du même jour, elle le déclara coupable de soustraction volontaire et frauduleuse à l'établissement de l'impôt pour les années 1993 et 1994, et le condamna à douze mois d'emprisonnement avec sursis et à une amende.
10.
Le requérant se pourvut en cassation de ces deux arrêts.
11.
Le 18 janvier 2002, il déposa un mémoire ampliatif, dans le cadre de son pourvoi en cassation de l'arrêt portant sur la condamnation pour tentative d'escroquerie. Le 23 septembre 2002, il demanda à ce que les conclusions de l'avocat général lui soient envoyées. Par un courrier du 14
octobre 2002, le procureur général lui répondit que les conclusions ne seraient présentées qu'oralement, «
à l'audience publique de la chambre criminelle
» du 27 novembre 2002, mais lui indiqua que l'avocat général envisageait de conclure au rejet du pourvoi. Suite à cette communication du sens des conclusions de l'avocat général, le requérant déposa des conclusions confirmatives de son mémoire ampliatif le 25 octobre 2002.
12.
Suites à différentes demandes du requérant, le greffier de la chambre criminelle de la Cour de cassation, par lettre du 23 octobre 2002, l'informa du fait que ses pourvois seraient examinés à l'audience du 27
novembre
: «
la procédure devant les chambres de la Cour de cassation est essentiellement écrite, les rapports sont faits oralement à l'audience (...) et aucune disposition légale n'impose au conseiller rapporteur de communiquer à quiconque son projet de rapport
».
13.
La Cour précise que les parties ne s'accordent pas sur le déroulement de la journée du 27 novembre 2002. Le requérant explique s'être présenté à la Cour de cassation, mais que l'accès à la salle d'audience lui a été interdit par deux greffières d'accueil et un représentant de l'ordre public chargé de garder l'entrée de la salle d'audience. Le Gouvernement expose, par contre, qu'aucun incident n'a été signalé ce jour-là par l'accueil de la Cour de cassation et estime qu'il n'apparaît pas que le requérant se soit vu refuser l'accès à la salle d'audience.
14.
Par un arrêt du 27 novembre 2002, la chambre criminelle de la Cour de cassation, visant le rapport du conseiller rapporteur, la communication faite au procureur général et «
les mémoires personnels produits
», rejeta le pourvoi en cassation de l'arrêt condamnant le requérant pour tentative d'escroquerie.
15.
Par un second arrêt du même jour, la chambre criminelle de la Cour de cassation, visant le rapport du conseiller rapporteur, la communication faite au procureur général et «
les mémoires personnels et le mémoire en défense produits
», rejeta le pourvoi en cassation de l'arrêt condamnant le requérant pour fraude fiscale.
16.
Le requérant saisit le premier président de la cour d'appel de Douai d'une demande en indemnisation du préjudice subi en raison de sa détention provisoire.
17.
Par une ordonnance du 3 novembre 2003, le premier président déclara le recours recevable mais rejeta la demande d'indemnisation, le requérant ne remplissant pas les conditions légales.
18.
Par une décision du 11 juin 2004, la commission nationale de réparation des détentions confirma cette ordonnance.
II.
Article 149 du code de procédure pénale
«
(...) la personne qui a fait l'objet d'une détention provisoire au cours d'une procédure terminée à son égard par une décision de non-lieu, de relaxe ou d'acquittement devenue définitive a droit, à sa demande, à réparation intégrale du préjudice moral et matériel que lui a causé cette détention. Toutefois, aucune réparation n'est due lorsque cette décision a pour seul fondement la reconnaissance de son irresponsabilité au sens de l'article 122-1 du code pénal, une amnistie postérieure à la mise en détention provisoire, ou lorsque la personne a fait l'objet d'une détention provisoire pour s'être librement et volontairement accusée ou laissé accuser à tort en vue de faire échapper l'auteur des faits aux poursuites (...).
»
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DU DROIT D'ACCÈS À UN TRIBUNAL TEL QUE PRÉVU PAR L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
19.
Le requérant se plaint de la décision de la Cour de cassation qui le priverait de l'accès à un tribunal afin de voir réparer le préjudice qu'il a subi en raison de sa détention provisoire nonobstant sept relaxes et l'absence de toute condamnation à de la prison ferme. Il se plaint de l'impossibilité d'être indemnisé et invoque l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
20.
La Cour note que le requérant disposait, malgré la décision de la Cour de cassation, de la possibilité de saisir le premier président de la cour d'appel, puis la commission nationale de réparation de la détention, d'une demande en indemnisation du préjudice subi en raison de sa détention provisoire. Il a d'ailleurs utilisé ces possibilités (voir paragraphes 16 à 18 ci-dessus).
21.
Par ailleurs, dans la mesure où le requérant se plaint de ne pas avoir été indemnisé, il critique en réalité l'application du droit interne par les autorités nationales. La Cour, qui ne relève aucun arbitraire dans la procédure suivie, ne voit pas de raison de remettre en cause, en l'espèce, l'appréciation des juridictions nationales, à qui il incombe au premier chef d'interpréter et d'appliquer le droit interne.
22.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
II
[2]
.
SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DE L'ARTICLE 6
A.
Sur le caractère public de l'audience de la Cour de cassation
23.
Le requérant se plaint du défaut de publicité de la procédure suivie devant la Cour de cassation, s'étant vu refuser l'accès à la salle d'audience par deux greffières d'accueil et un représentant de l'ordre public chargé de garder l'entrée de la salle d'audience.
Il soumet à la Cour deux billets de train et la copie d'une demande d'envoi de l'arrêt rendu suite à l'audience du 27 novembre 2002, revêtue du cachet du bureau de la Cour de cassation daté du jour-même. S'interrogeant sur la raison d'un tel voyage si ce n'est dans le but d'assister à l'audience de la Cour de cassation pour y entendre l'avocat général, le requérant rappelle qu'il ressort de la jurisprudence constante de la Cour que la renonciation à l'exercice d'un droit garanti par la Convention doit se trouver établie de manière non équivoque et que les Etats contractants doivent être diligents pour offrir aux justiciables la jouissance effective des droits garantis à l'article 6 de la Convention. Il reproche au Gouvernement d'inciter les justiciables à commettre des voies de fait.
Il explique avoir eu connaissance par courrier du 14 octobre 2002 de ce que l'avocat général «
envisageait
» de conclure au rejet du pourvoi. Il analyse cette lettre comme un refus de communication des conclusions et estime que la Cour a prévu, dans sa jurisprudence, la transmission des conclusions de l'avocat général et pas uniquement de leur sens en termes de «
rejet, cassation ou irrecevable
» (
Voisine c.
France
, n
o
27362/95, §
31, 8
février 2000). Il estime en conséquence n'avoir eu accès ni aux conclusions de l'avocat général ni à leur sens concret et effectif.
Il analyse ses observations du 25 octobre 2002, non pas comme une réponse à des conclusions qu'il n'avait pas, mais comme une tentative pour faire évoluer la décision de l'avocat général, qui ne lui semblait pas définitive. Par la suite, l'accès à la salle d'audience lui ayant été interdit, il n'a pas pu entendre les conclusions de l'avocat général et n'a pu y répondre par une note en délibéré.
24.
Le Gouvernement rappelle que l'accès aux salles d'audience n'est pas interdit et que la publicité des audiences est un principe qui s'impose aux juridictions françaises. Il explique qu'en règle générale, en cas de difficulté, le garde républicain en charge de la sécurité de la Cour de cassation n'hésite pas à interrompre l'audience pour faire savoir que quelqu'un se présente. Il rappelle également que les justiciables ne sont jamais conduits à répondre au rapport oral présenté à l'audience par le conseiller rapporteur, mais qu'ils peuvent par contre déposer une note en délibéré après avoir entendu les conclusions de l'avocat général.
A titre principal, le Gouvernement insiste sur le fait qu'aucun élément ne démontre que le requérant ait été privé de son droit d'assister à l'audience de la Cour de cassation. Il estime, en effet, que le requérant ne justifie pas des faits qui fondent ce grief et souligne qu'aucun incident n'a été signalé le 27
novembre 2002 par l'accueil de la Cour de cassation.
Subsidiairement, il rappelle la jurisprudence de la Cour selon laquelle «
l'absence de débats publics en deuxième ou troisième instance peut se justifier par les caractéristiques de la procédure dont il s'agit, pourvu qu'il y ait eu audience publique en première instance
» (
Meftah et autres c.
France
[GC], n
os
32911/96, 35237/97 et 34595/97, §
41, CEDH 2002-VII). Il souligne ensuite qu'en l'espèce les arguments du requérant avaient déjà été examinés en audience publique par les juridictions de première instance et d'appel.
Il estime, en tout état de cause, que le requérant avait bien eu connaissance des conclusions de l'avocat général, transmises le 14 octobre 2002, et qu'il y a répondu par des conclusions du 25 octobre 2002.
25.
La Cour relève que le requérant a fourni deux billets de train et un document revêtu du cachet de la Cour de cassation daté du jour même de l'audience. Elle reconnaît qu'il est difficile, pour un requérant, de prouver que l'accès à une audience lui a été physiquement refusé, mais elle estime que les éléments du dossier ne sont pas de nature à constituer une telle preuve.
26.
Elle estime en conséquence que le requérant ne prouve pas qu'on lui ait refusé l'accès à l'audience de la Cour de cassation. En conséquence, il n'apporte pas non plus la preuve de l'impossibilité d'entendre les conclusions de l'avocat général et d'y répondre par une note en délibéré.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
B.
Sur la communication du rapport du conseiller rapporteur
27.
Le requérant se plaint de ne pas avoir bénéficié d'une procédure contradictoire devant la Cour de cassation, dans la mesure où il n'a pas eu communication du rapport du conseiller rapporteur alors que celui-ci aurait été communiqué à l'avocat général.
a.
Sur la recevabilité
28.
La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.
b.
Sur le fond
29.
Le requérant rappelle la jurisprudence de la Cour selon laquelle la non transmission de la première partie du rapport au justiciable alors qu'elle avait été transmise au procureur général est une violation de l'article 6 de la Convention et sollicite son application au cas d'espèce.
Il ajoute, qu'en l'espèce, l'ensemble du rapport avait été communiqué à l'avocat général et souligne que le Gouvernement reconnaît que la seconde partie du rapport n'est jamais communiquée aux parties.
30.
Le Gouvernement rappelle qu'en application de la jurisprudence de la Cour (
Reinhardt et Slimane-Kaïd c.
France
, arrêt du 31
mars 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-II et
Slimane-Kaïd c.
France
, n
o
29507/95, du 25
janvier 2000) de nouvelles dispositions ont été prises par la Cour de cassation en vue de préserver le caractère contradictoire des procédures et l'égalité des armes. Désormais, le rapport du conseiller rapporteur comprend deux parties. La première, qui est communiquée à la fois aux parties et au ministère public, comprend une étude de l'affaire, à savoir l'exposé des faits et de la procédure, l'analyse des moyens, l'examen objectif de la question juridique, les textes et la jurisprudence utiles à la solution du pourvoi et la doctrine de référence. La seconde, qui n'est communiquée ni aux parties ni à l'avocat général, est composée de l'avis personnel du rapporteur ainsi que du projet d'arrêt.
31.
La Cour prend acte de ces indications, et observe que cette pratique nouvelle remédie en effet au déséquilibre constaté dans l'arrêt précité
Reinhardt et Slimane-Kaïd
(§ 105). Elle ne voit donc aucune raison de principe de conclure à une violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait de cette procédure. Elle rappelle en outre que, dans le même arrêt, au même paragraphe, elle avait considéré que l'avis personnel du rapporteur et le projet d'arrêt «
- légitimement couverts par le secret du délibéré – restaient en tout état de cause confidentiels
» à l'égard des parties. La pratique nouvelle est donc également bien conforme à cette jurisprudence de la Cour dans la mesure où elle préserve la souhaitable confidentialité de la position personnelle du rapporteur et le secret du délibéré.
32.
Dans la présente affaire, toutefois, le requérant soutient que, contrairement à la pratique nouvelle, la partie «
étude
» du rapport ne lui a pas été communiquée, alors qu'elle l'aurait été à l'avocat général. Aucune de ces deux affirmations n'est certaine au vu du dossier soumis à la Cour, mais le Gouvernement, sans les contredire, se borne à indiquer que, à supposer que cela soit exact, il «
considère, en tout état de cause, qu'il n'y aurait pas eu rupture de l'égalité des armes
».
Sans vouloir faire de formalisme excessif, la Cour estime que la position du Gouvernement équivaut en réalité à admettre que, pour une raison inconnue, le requérant n'a pas bénéficié de cette communication et que l'avocat général, lui, l'a reçue.
Dans les circonstances particulières de l'espèce, elle considère donc qu'a été maintenu au détriment du requérant un déséquilibre qui ne s'accorde pas avec les exigences du procès équitable.
Partant, il y a eu de ce chef violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
III
[3]
.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
33.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
34.
Le requérant réclame 11
254 534 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et 100
000 EUR au titre du préjudice moral qu'il aurait subis. Il demande également une réactualisation mensuelle de ces sommes.
35.
Le Gouvernement estime que ces demandes sont manifestement excessives et sans lien avec les griefs allégués.
36.
La Cour rappelle qu'elle ne saurait spéculer sur un déroulement de la procédure devant la Cour de cassation conforme aux attentes du requérant. Elle n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. S'agissant du dommage moral, la Cour l'estime suffisamment réparé par le constat de violation auquel elle parvient.
1.
Déclare
, à l'unanimité, la requête recevable quant au grief tiré du défaut de communication du rapport du conseiller rapporteur
;
2.
Déclare
, à l'unanimité, le restant de la requête irrecevable pour le surplus
;
3.
Dit,
par six voix contre une, qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
4.
Dit
, par six voix contre une, que le constat d'une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant
;
5.
Rejette
, à l'unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
2 novembre 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
oucaides
Greffière
Président
Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé de l'opinion dissidente de M
me
Thomassen.
L.L
S.D.
me
Je ne peux pas partager l'opinion de la majorité selon laquelle l'article
6
1.est violé. La présente affaire ressemble à l'affaire
Lilly France c. France
(n
o
53892/00, arrêt du 14
octobre 2003) qui concernait la pratique de la Cour de cassation avant qu'elle n'introduise les changements qui sont en cause dans la présente affaire.
Selon les nouvelles dispositions adoptées par la Cour de cassation afin de se conformer à la jurisprudence
Reinhardt et Slimane-Kaïd
(arrêt du 31
mars 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
II) et
Fontaine et Bertin
(n
os
38410/97 et 40373/98, arrêt du 8
juillet 2003) de la Cour, le rapport du conseiller rapporteur, dans la mesure où il contient l'avis du rapporteur, n'est plus envoyé à l'avocat général, comme c'était bien le cas dans l'affaire
Lilly France
.
Il me semble que cette mesure devrait suffire pour remédier au manque d'égalité des armes constaté par la Cour.
Je ne vois pas pourquoi un juge serait obligé d'envoyer au justiciable ses notes, qui ne contiennent aucune opinion sur l'affaire, parce qu'il les a envoyées à l'avocat général, lequel, dans l'instance en cassation, remplit une fonction qui est comparable à celle d'un juge. A mon avis, il n'y a pas un intérêt légitime en cause qui est protégé par l'article 6 qui pourrait justifier qu'on oblige une juridiction à envoyer au justiciable des documents préparatoires, rédigés par un(es) de ses juges, qui résument les faits de l'affaire et la jurisprudence.
L'interprétation du principe d'égalité des armes qui amène la majorité à conclure que le justiciable a été privé d'un procès équitable, parce que l'avocat général pouvait se servir des notes du conseiller rapporteur, mais pas lui, me semble une interprétation qui relève d'une approche de l'article
6 qui est excessivement formaliste.
[1]
Cette version a été rectifiée conformément à l’article 81 du règlement de la Cour le 8
mars 2005.
[2]
Rectifié le 8 mars 2005. La version précédente se lisait comme suit
: «
III.
»
[3]
Rectifié le 8 mars 2005. La version précédente se lisait comme suit
: «
IV.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
»