Mokrani împotriva Franței

La originea cauzei se află o cerere (nr. 52206/99) dirigită împotriva Republicii Franceze și cu care un cetățean algerian, Boubaker Mokrani («reclamantul»), a sesizat Curtea la 6 iulie 1999 în temeiul articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»).

Reclamantul este reprezentat în fața Curții de doamna M. Bruschi, avocat la Marsilia. Guvernul francez («Guvernul») este reprezentat de agentul lui, Domnul Ronny Abraham, director al Afacerilor Juridice la ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul alega în particular că, ținând seama de legăturile sale familiale și sociale cu Franța, măsura de expulzare luată împotriva lui de ministerul Afacerilor Interne constituie o încălcare a dreptului lui la respectul vieții private și familiale garantat de art. 8 al Convenției.

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulament.

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a patra astfel reorganizate (art. 52 § 1).

Printr-o decizie din 12 noiembrie 2002, camera a declarat petiția admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament). ÎN FAPTE I.

Reclamantul a locuit în Franța de la naștere și a urmat întreaga lui educație acolo. Părinții lui și cei șase frați și surori ai lui, dintre care cinci au naționalitate franceză, locuiesc de asemenea în Franța. Reclamantul ar fi fost autorul unor diverse acte de delincvență între 1980 și 1985 (furt, încercare de furt și furt de automobil), dar nu apare a fi fost condamnat pentru aceste fapte, cu excepția unei condamnări la trei luni de închisoare cu suspendare pe care reclamantul recunoaște s-o fi primit «acum circa două decenii» pentru s-a găsit într-un automobil furat.

Reclamantul explică că are «de foarte mult timp» o uniune stabilă cu o cetățeană franceză, A., cu care s-a căsătorit la 18 august 2001. Produce atestări redactate de această persoană la 18 mai 1995 și 11 martie 1998 care fac stare a unei relații stabile și serioase cu scopul de a forma o familie. Un copil s-a născut din această uniune la 20 iunie 1999.

Trimis în fața tribunalului de judecată din Marsilia pentru trafic de stupefiante în compania a unsprezece persoane dintre care tatăl lui și unu din frații lui, reclamantul a fost condamnat, prin sentință din 9 iulie 1992, la o pedeapsă de patru ani de închisoare, dintre care unu cu suspendare, pentru deținere, ofertă sau cesiune de stupefiante (heroină). Fratele lui mai mic a fost condamnat la aceeași pedeapsă, la fel și unu alt acuzat, care nu a beneficiat de suspendare. Doi acuzați au fost condamnați la doi ani și alți șase, inclusiv tatăl lui, la optsprezece luni, cea mai mare parte cu suspendare. Ultimul a fost achitat pe beneficiul îndoielii.

O procedură de expulzare fiind inițiată împotriva lui, reclamantul, care fusese eliberat în martie 1994, a fost convocat la 25 martie 1994 în fața comisiei de expulzare a departamentului Bouches-du-Rhône. A compărut la 28 iunie 1994, asistat de avocat. Conform referatului ședinței, ar fi declarat că părinții lui plecaseră în Tunisia unde locuia sora lui și că doar bunica lui rezida în Franța. Prin decizie din aceeași dată, comisia de expulzare a dat o părere favorabilă expulzării, estimând că aceasta constituia o necesitate imperioasă pentru securitatea publică din cauza în special a amenințării grave care o constituia traficul de heroină.

La 14 martie 1995, ministrul Afacerilor Interne a luat o hotărâre de expulzare împotriva reclamantului. Bazând-se pe faptele de trafic de stupefiante care dădeau naștere sentinței de condamnare din 9 iulie 1992, a considerat că, ținând seama de comportamentul reclamantului, expulzarea lui constituia o «necesitate imperioasă pentru securitatea publică».

Reclamantul a depus, cu asistența avocatului lui, o cerere de anulare a acestei hotărâri în fața tribunalului administrativ din Marsilia, care a respins-o prin sentință din 28 noiembrie 1995, pe motiv că reclamantul nu era îndreptățit să susțină că hotărârea de expulzare ar fi adus o încălcare la respectul vieții familiale disproportionată scopurilor pentru care fusese luată. Observând că reclamantul se făcuse vinovat de furturi și trafic de stupefiante și că fusese condamnat la patru ani de închisoare pentru aceste din urmă fapte, judecătorii au concluzionat că ministrul Afacerilor Interne putuse legal estima că o expulzare se impunea ținând seama de natura și gravitatea acestor fapte.

Reclamantul, mereu asistat de avocatul lui, a sesizat curtea administrativă de apel din Lyon care a respins apelul lui prin hotărâre din 2 aprilie 1998, constatând în special că participase în mod direct la trafic de heroină organizat în cadru familial. Curtea a fost de părere că natura și gravitatea acestor fapte justificau măsura de expulzare, chiar dacă reclamantul, neînsurat și fără copii, expunea că s-a născut în Franța, locuise mereu acolo, că părinții lui rezidau regulat acolo, că cinci din cei șase frați și surori ai lui aveau naționalitate franceză și că întreținea o relație stabilă cu o cetățeană franceză.

Valând legăturile particulare cu Franța și depunând printre alte piese două propuneri de angajare ca «plastician», reclamantul a depus un recurs de casație împotriva hotărârii curții administrative de apel care a fost respins la data de 15 ianuarie 1999 de Consiliul de Stat care a considerat că niciunul din mijloacele prezentate de consiliul (sau consiliile) lui nu era de natură a permite admiterea recursului.

Măsura de expulzare luată împotriva reclamantului nu a fost, până la această dată, executată. II.

Guvernul recunoaște că măsura de expulzare luată împotriva reclamantului constituie o ingerință în dreptul lui la viața privată și familială garantat de art. 8 al Convenției în măsura în care s-a născut în Franța, locuise mereu acolo și mai mulți membri ai familiei lui rezidau acolo. El consideră totuși că măsura litigioasă era justificată ținând seama de gravitatea infracțiunilor pe care le comisese reclamantul.

Recunoscând existența ingerinței, Guvernul susține că autoritățile au cântărit dovedit interesele în joc înainte de a lua măsura litigioasă. Cât privește situația familială a reclamantului, Guvernul observă că tatăl, mama și fratele care mereu are naționalitate algeriană beneficiază toți trei de un certificat de reședință. Dacă reclamantul susține în fața Curții că esența familiei lui locuiește în Franța, a declarat totuși la 28 iunie 1994 că doar bunica lui rezida în această țară. Adaugă că reclamantul nu sauriu revendica în speță păstrarea legăturilor familiale, în măsura în care această celulă familială constituia punctul de sprijin, chiar centrul, a comerțului lui cu heroină. De altfel, dacă reclamantul locuiește o viață în Franța, nu pretinde câtuși de puțin s-a rupt orice legătură cu țara sa de origine. Plecarea părinților săi spre Tunisia pare dimpotrivă a exclude teza exclusivității legăturilor cu Franța. Guvernul constată de altfel că la 30 mai 1995, unu din frații reclamantului a certificat pe cuvânt de onoare că acesta locuia la domiciliul lui de la 24 martie 1994, dată a ieșirii lui din închisoare. Dacă există o viață de cuplu efectivă de la 1994, concubina lui nu putea ignora condamnarea și existența unei proceduri de expulzare (Boultif c. Elveția, nr. 54273/00, § 46, CEDH 2001-IX). De altfel, nașterea unui copil din această relație nu sauriu fi luată în considerare, ținând seama că a avut loc în timp ce decizia devenise definitivă și «pentru examina dacă reclamantul avea o viață familială în sensul articolului 8, Curtea se poziționează la época în care măsura [de expulzare] devenise definitivă» (hotărârile Bouchelkia c. Franța din 29 ianuarie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-I, p. 63, § 41, El Boujaïdi c. Franța din 26 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1990, § 33 și Baghli c. Franța, nr. 34374/97, CEDH 1999-VIII, § 36). În sfârșit, dacă copilul a fost conceput înainte de această dată, este la moment în care părinții lui aveau cunoaștere perfectă precaritatei situației reclamantului (Boultif c. Elveția, op. cit.). Guvernul susține în sfârșit că gravitatea infracțiunii, trafic important de heroină, nu face niciun dubiu, cu atât mai mult cât reclamantul fusese deja autorul unor diverse acte de delincvență între 1980 și 1985 (furt, încercare de furt și furt de automobil).

Reclamantul replichez că s-a născut în Franța, locuiește mereu acolo, a obținut diplomele sale școlare și a exercitat activități profesionale. Refută argumentul Guvernului conform căruia părinții lui s-ar fi dus să locuiască în Tunisia și explică în acest sens că referatul ședinței comisiei de expulzare din 28 iunie 1994 nu are nimic de informație integrală a dezbaterilor ținute în fața acestei instituții. Părinții lui, care au titluri de ședere valabile până la 9 noiembrie 2002, pentru tatăl lui și la 18 octombrie 2010 pentru mama lui, locuiesc mereu la Marsilia. Toți frații și surorile lui sunt de naționalitate franceză, cu excepția fratelui care a fost condamnat în același timp cu el. Acesta, ca de altfel tatăl lui, nu a fost supus unei hotărâri de expulzare și locuiește mereu în Franța. Reclamantul afirmă de asemenea realitatea vieții cuplu de la zece ani cu soția lui actuală, care a produs mărturii la acest sens deja din 1995 și comunicare intenției de a forma o familie și de a se căsători, lucru pe care l-au făcut respectiv în 1999 și 2001. Observă că soția lui nu poate contempla locuire în Algeriei, ținând seama că nu are niciun contact cu această țară. Cu privire la condamnarea penală care fundamentase măsura de expulzare, reclamantul subliniază că dacă Guvernul face referință la fapte comise între 1980 și 1985, el nu face referință la condamnări care ar fi urmat acestor infracțiuni, chiar dacă recunoaște s-a văzut infligere o pedeapsă de trei luni de închisoare cu suspendare «acum circa două decenii pentru s-a găsit într-un automobil care s-a dovedit a fi furat». Observă că fusese condamnat doar pentru ofertă și cesiune de stupefiante și nu pentru fabricare și importare a unor asemenea substanțe și adaugă că nu era o delincvent obișnuitor în acest domeniu. 1. Existența ingerinței

Curtea reamintește că Convenția nu garantează, ca atare, niciun drept pentru un străin de a intra sau rezida pe teritoriul unei țări determinate. Totuși, excludere o persoană dintr-o țară unde locuiesc părinți apropiați poate constitui ingerință în dreptul la respectul vieții familiale, cum este protejat de art. 8 § 1 al Convenției (Moustaquim c. Belgia, hotărâre din 18 februarie 1991, seria A nr. 193, p. 18, § 36). Curtea consideră, ca și Guvernul, că măsura de expulzare luată împotriva reclamantului în speță constituie ingerință în dreptul lui la viața privată și familială garantat de art. 8 al Convenției. 2. Justificarea ingerinței

Asemenea ingerință încalcă Convenția dacă nu îndeplinește cerințele §2 al articolului 8. Deci trebuie cautat dacă era «prevazută de lege», inspirată de unu sau mai mulți scopuri legitime conform alineatelor aceluia, și «necesară, într-o societate democratică». a) «Prevazută de lege»

Nu este contestat că hotărârea de expulzare litigioasă se baza pe articolele 23 și următoarele ale Ordonanței din 2 noiembrie 1945 cum modificată, privind condițiile de intrare și ședere ale străinilor în Franța. b) «Scop legitim»

Nu mai este nici mai mult controversat că ingerința în cauză vizau scopuri plin compatibile cu Convenția, și anume «apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale». c) «Necesară», «într-o societate democratică»

Curtea reamintește că incumbă Statelor contractante a asigura ordinea publică, în special în exercitarea dreptul lor de a controla, în temeiul unu principiu de drept internațional bine stabilit și fără prejudecata angajamentelor derivând pentru ele din tratat, intrare și ședere non-naționali. La acest titlu, au facultate de a expulza delincvenții printre acești. Totuși, decizii lor în materie, în măsura în care ar aduce o încălcare unu drept protejat de §1 al art. 8, trebuie revela necesare, într-o societate democratică, adică justificate de o nevoie socială imperioasă și, în particular, proporționale la scopul legitim urmărit (Amrollahi c. Danemarca, nr. 56811/00, 11 iulie 2002, § 33, Boultif precitat, § 46, Adam c. Germania (decizie), nr. 43359/98, 4 octombrie 2001).

De aceea sarcina Curții constă din determina dacă măsura de expulzare luată la adresa reclamantului în speță a respectat unu just echilibru între interesele în prezență, și anume, pe de o parte, dreptul interesatului la respectul vieții familiale, și pe de alta parte, protecția ordinii publice și prevenirea infracțiunilor penale.

Cu privire la situația privată și familială a reclamantului, Curtea constată că reclamantul este un imigrant zis de «a doua generație». De fapt, s-a născut în Franța, locuiește esența existenței și urmase toată educația acolo.

Curtea reamintește că, în hotărârea Boultif precitată, definit după cum urmează principiile directoare care ar trebui sa-i ghideze aprecierea în caz măsura de depărtare luată de un Stat contractant la adresa unu străin venit adult pe teritoriul lui: - natura și gravitatea infracțiune comisă de reclamant; - durată șederii lui în țara de unde o să fie expulzat; - perioada s-a scurs între comitere infracțiune și măsura litigioasă, cât și conduita interesatului în cursul acestei perioade; - naționalitate persoane diverse în cauză; - situație familială reclamantul, de exemplu durată căsătoriei lui, și alte elemente arătând caracter efectiv viață familială unu cuplu; - fapt asupra care conjug era la curent cu infracțiune la inceput relație familială; - naștere copii și, după caz, vârsta lor; - gravitate dificultăți care riscă cunoaște conjug în țara origine soț sau soție.

Aceleași criterii trebuie atunci mai mult forța utilizate pentru imigranți a doua generație sau străini veniți în tinerețe, pentru atâta cât acestea fundase o familie în țara lor de primire. Dacă nu este cazul, Curtea va ține seama doar trei din ele. S-adaugă totuși la acestor diverse criterii, legăturile particulare acești imigranți țesut cu țara de primire unde au petrecut esența existenței. Au primit educație acolo, au nodat cea mai multa din legăturile lor sociale și au deci dezvoltat propria identitate. Născuți sau veniți în țara de primire de cauza emigrare părinți lor, au acolo cea mai multa din legăturile principale familiale. Unii acești imigranți au chiar păstrat cu țara lor natala numai singur legătură naționalitate (hotărârile Mehemi c. Franța din 26 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1971, § 36 și Boujlifa c. Franța din 21 octombrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 2264, § 44 și, a contrario, hotărârile Bouchelkia și Baghli precitate, respectiv § 50 și § 48; a se vedea de asemenea: Recomandare 1504 (2001) a Adunării Parlamentare a Consilului Europei privind non-expulzarea imigranților de durată lungă).

Pentru care privind gravitate infracțiuni comise reclamantul, Curtea observă că prima condamnare, pronunțată atunci reclamantul era relativ tânăr, doar unu pedeapsă de trei luni de închisoare cu suspendare și nu apare că ministrul aceasta avuta la vederile pentru lua decizia expulzare. Ea observa în schimb că această măsură se bazează pe condamnare din 1992 pentru delicte stupefiante, și anume heroină, domeniu în care Curtea concepe că Statele contractante fac dovadă mare fermitate la adresa celor ce contribuie răspândire acestui flagel (hotărârile C. c. Belgia din 7 august 1996, Culegere 1996-III, p. 924, § 35, Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 92, § 54, Baghli precitat, § 48 în fine, și Jankov c. Germania (decizie), nr. 35112/97, 13 ianuarie 2000). Pedeapsa de patru ani de închisoare, din care unu cu suspendare, pronunțată împotriva lui atestă gravitate fapte reprimate. Rămâne determina dacă o măsură atât de radicală cum expulzare era proporționată la scopul urmărit, ținând seama legăturile reclamantul cu Franța.

Reclamantul, imigrant a doua generație, s-a născut în Franța, mereu ședea și esența legăturilor sociale în această țară (a se vedea mai sus). Guvernul recunoaște că exista de asemenea numeroase legăturile familiale, chiar dacă ar fi declarat la comparare în fața comisiei expulzare din 1994 că părinții lui plecaseră în Tunisia unde locuia sora și numai bunica lui rezida în Franța. La acest sens, Curtea reamintește că rapoarte între adulți nu vor beneficia neapărat protecție art. 8 Convenției fără demonstra existență elemente suplimentare dependență, altele decât legăturile afective normale (Ezzouhdi c. Franța, nr. 47160/99, 13 februarie 2001, § 34, și Kwakie-Nti și Dufie c. Țările de Jos (decizie), nr. 31519/96, 7 noiembrie 2000, nepublicate). În sfârșit, nu exista legăturile dovedite reclamantul Algeriei.

Reclamantul se preval de de relație cu A, naționalitate franceză, care ar fi început «de foarte mult timp» și este atestată de la 18 mai 1995. Atunci reclamantul nodat relație cu A, procedura expulzare fusese deja entamată. Pornind de la, nu putea ignora relativă precaristate situație (a se vedea, mutatis mutandis, Baghli c. Franța, nr. 34374/97, § 48, 30 septembrie 1999). Curtea reamintește totuși că pentru examina dacă reclamantul avea viață familială sensul art. 8, se poziționează epoca pe care măsura criticată devenise definitivă (hotărârile Bouchelkia și El Boujaïdi precitate, respectiv § 41 și § 33), și anume speță data hotărârii Consilului de Stat din 15 ianuarie 1999. La moment, relație durează de la mai de patru ani. Nu sauriu și reproșa reclamantul s-a contestat decizia expulzare din 14 martie 1995, nici-i reproșa sau imputa durată procedură recursuri împotriva acestei decizii. Curtea examinat apoi posibilitate reclamantul și soție a stabili o viață familială altundeva. Dincolo absență legăturilor dovedite cu alte țări decât Franța și Algeriei și dificultăți integrare rezultând, este puțin probabil ca obțin posibilitate instala într-o țară terță, ținând seama natura infracțiune perpetrată. Cât privește stabilire gospodărie Algeriei, pare greu de conceput de de așteptat de la soție, o cetățeană franceză nu locuiesc niciodată Algeriei și nu având legăturile cu această țară, să urmeze reclamantul Algeriei. De altfel, nimic nu indică că Stat ar ține de a autoriza intrare și instalare a soției, naționalitate străină, pe teritoriul lui.

Aceste elemente și mai ales intensitate legăturilor personale reclamantul cu Franța suficiente Curții pentru concluziona că asemenea măsură, dacă ar primi execuție, nu ar fi proporționată scopurile urmărite (hotărârile Beldjoudi c. Franța din 26 martie 1992, seria A nr. 234-A, și Mehemi c. Franța din 26 septembrie 1997, Culegere 1997-VI).

Ar exista deci, în caz executare decizia expulza d-l Mokrani, încălcare art. 8 Convenției. II.

Reclamantul solicită 150.000 euro (EUR) pentru daune materiale cauza imposibilitate lucra de la hotărâre expulzare, atunci ar putea justifica lucru ulterior. Căsătorit și tată de familie, a în consecință întâmpinat deci mari dificultăți economice.

Guvernul observă că reclamantul nu justifică o orice «imposibilitate» lucra nici o legătură o eventuală imposibilitate lucra și hotărâre expulzare.

Curtea nu constată nicio legătură cauzalitate între încălcarea art. 8 Convenției constate și daune materiale alegat. Respinge deci pretențiile reclamantul la acest titlu (a se vedea, de exemplu, Demir și alții c. Turcia, hotărâre din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, p. 2660, § 63, Caillot c. Franța, nr. 36932/97, § 29, 4 iunie 1999, nepublicate, și H.L. c. Franța, nr. 42189/98, § 30, 4 februarie 2002, nepublicate). B. Daune morale

Reclamantul cere 30.000 EUR pentru daune morale. Explică că acest daune este cu atât mai important că trebuit asuma viață familie în condiții extrem de angoasă.

Guvernul estimă că dacă prejurizul moral ar putea fi compensat, suma cerută este cu totul excesivă și susține că suma alocată la acest titlu nu ar trebui depăși 2.500 EUR.

Curtea consideră că reclamantul suferit daune morale anumit în relație directă cu încălcarea art. 8 Convenției pe care constate. Pronunțând în echitate, cum dorește art. 41 Convenției, acorzi suma de 2.500 EUR la acest titlu. C. Frais și dépens

Reclamantul cere o totalitate 3.970 EUR pentru frais și dépens expuse pentru a corecta încălcarea alegat. Această sumă include 2.500 EUR pentru frais și honorarii avocat asistat de la începutul procedură în fața tribunal administrativ din Marsilia și 1.400 EUR de frais și onorariile avocat la Consiluri intervenind în procedură în fața Consilul de Stat.

Guvernul declarând gata a versa suma cerută, Curtea joacă oportun a aloca suma de 3.970 EUR. D. Dobânzi de întârziere

Curtea joacă oportun a baza rata dobânzi de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal Banca Centrală Europeană majorată trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară că ar exista, dacă decizia expulza d-l Mokrani ar primi execuție, încălcare art. 8 Convenției; 2. Declară: a) că Statul pârât trebuie versa reclamantul, în trei luni de la ziua când hotărâre va deveni definitivă conform art. 44 § 2 Convenției, 2.500 EUR (două mii cinci sute euro) pentru daune morale și 3.970 EUR (trei mii nouă sute șaptezeci euro) pentru frais și dépens; b) că de la expirare acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate o dobândă simplă la rata egală cu rata facilității de împrumut marginal Banca Centrală Europeană aplicabilă în această perioadă, majorată trei puncte procentuale; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 15 iulie 2003 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 52206/99) dirigée contre la République française et dont un ressortissant algérien, Boubaker Mokrani (« le requérant »), a saisi la Cour le 6 juillet 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté devant la Cour par M e M. Bruschi, avocat à Marseille. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Le requérant alléguait en particulier que, compte tenu de ses attaches familiales et sociales avec la France, la mesure d'expulsion prise à son égard par le ministre de l'Intérieur constitue une violation de son droit au respect de sa vie privée et familiale garanti par l'article 8 de la Convention.

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 12 novembre 2002, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le requérant a vécu en France depuis sa naissance et y a suivi l'intégralité de sa scolarité. Ses parents et ses six frères et sœurs dont cinq ont la nationalité française, vivent également en France. Le requérant aurait été l'auteur de divers actes de délinquance entre 1980 et 1985 (vol, tentative de vol et vol de voiture), mais n'apparaît pas avoir été condamné pour ces faits, sauf en ce qui concerne une condamnation à trois mois d'emprisonnement avec sursis que le requérant reconnaît s'être vu infliger « il y a une vingtaine d'années » pour s'être trouvé dans une voiture volée.

Le requérant explique avoir « depuis fort longtemps » une union stable avec une citoyenne française, A., avec laquelle il s'est marié le 18 août 2001. Il produit des attestations rédigées par cette personne le 18 mai 1995 et le 11 mars 1998 faisant état d'une relation stable et sérieuse dans le but de fonder une famille. Un enfant est né de cette union le 20 juin 1999.

Renvoyé devant le tribunal de grande instance de Marseille pour trafic de stupéfiants en compagnie de onze personnes dont son père et un de ses frères, le requérant fut condamné, par jugement du 9 juillet 1992, à une peine d'emprisonnement de quatre ans, dont un an avec sursis, pour détention, offre ou cession de stupéfiants (héroïne). Son frère cadet fut condamné à la même peine, de même qu'un autre prévenu, qui ne bénéficia pas du sursis. Deux prévenus furent condamnés à deux ans et six autres, dont son père, à dix-huit mois, la plupart avec sursis. Le dernier fut relaxé au bénéfice du doute.

Une procédure d'expulsion ayant été initiée à son encontre, le requérant, qui avait été remis en liberté en mars 1994, fut convoqué le 25 mars 1994 devant la commission d'expulsion du département des Bouches-du-Rhône. Il comparut le 28 juin 1994, assisté d'un avocat. Selon le compte rendu de la séance, il y aurait déclaré que ses parents étaient partis en Tunisie où vivait sa sœur et que seule sa grand-mère résidait en France. Par décision du même jour, la commission d'expulsion rendit un avis favorable à l'expulsion, estimant que celle-ci constituait une nécessité impérieuse pour la sécurité publique en raison notamment de la menace grave que constituait le trafic d'héroïne.

Le 14 mars 1995, le ministre de l'Intérieur prit un arrêté d'expulsion à l'encontre du requérant. Se fondant sur les faits de trafic de stupéfiants ayant donné lieu au jugement de condamnation du 9 juillet 1992, il considéra qu'eu égard au comportement du requérant, son expulsion constituait une « nécessité impérieuse pour la sécurité publique ».

Le requérant déposa, avec l'assistance de son conseil, une requête en annulation de cet arrêté devant le tribunal administratif de Marseille qui la rejeta par jugement du 28 novembre 1995, au motif que le requérant n'était pas fondé à soutenir que l'arrêté d'expulsion aurait porté une atteinte au respect de sa vie familiale disproportionnée aux buts en vue desquels elle a été prise. Relevant que le requérant s'était rendu coupable de vols et de trafic de stupéfiants et qu'il avait été condamné à quatre ans d'emprisonnement pour les derniers faits, les juges conclurent que le ministre de l'Intérieur avait pu légalement estimer qu'une expulsion s'imposait compte tenu de la nature et de la gravité de ces faits.

Le requérant, toujours assisté de son conseil, saisit la cour administrative d'appel de Lyon qui rejeta son appel par arrêt du 2 avril 1998, constatant notamment qu'il avait participé de manière directe à un trafic d'héroïne organisé dans un cadre familial. La cour fut d'avis que la nature et la gravité de ces faits justifiaient la mesure d'expulsion, même si le requérant, célibataire et sans enfants, exposait qu'il était né en France, y avait toujours vécu, que ses parents y résidaient régulièrement, que cinq de ses six frères et sœurs avaient la nationalité française et qu'il entretenait une relation stable avec une ressortissante française.

Faisant valoir ses liens particuliers avec la France et déposant parmi d'autres pièces deux propositions d'embauche comme « plaquiste », le requérant déposa un pourvoi en cassation contre l'arrêt de la cour administrative d'appel qui fut rejeté en date du 15 janvier 1999 par le Conseil d'Etat qui considéra qu'aucun des moyens présentés par son (ou ses) conseil(s) n'était de nature à permettre l'admission du pourvoi.

La mesure d'expulsion prise à l'égard du requérant n'a pas, à ce jour, été exécutée. II.

Le Gouvernement reconnaît que la mesure d'expulsion prise à l'encontre du requérant constitue une ingérence dans son droit à la vie privée et familiale garanti par l'article 8 de la Convention dans la mesure où il est né en France, qu'il y a toujours vécu et que plusieurs membres de sa famille y résident. Il considère cependant que la mesure litigieuse était justifiée compte tenu de la gravité des infractions que le requérant avait commises.

S'il reconnaît l'existence d'une ingérence, le Gouvernement soutient que les autorités ont dûment pesé les intérêts en jeu avant de prendre la mesure litigieuse. Quant à la situation familiale du requérant, le Gouvernement relève que son père, sa mère et le frère qui a toujours la nationalité algérienne bénéficient tous trois d'un certificat de résidence. Si le requérant soutient devant la Cour que l'essentiel de sa famille vit en France, il a toutefois déclaré le 28 juin 1994 que seule sa grand-mère résidait dans ce pays. Il ajoute que le requérant ne saurait réclamer en l'espèce la préservation de ses liens familiaux, dans la mesure où cette cellule familiale constituait le point d'appui, voire le centre, de son commerce d'héroïne. En outre, si le requérant a vécu toute sa vie en France, il ne prétend nullement avoir rompu tout lien avec son pays d'origine. Le départ de ses parents vers la Tunisie semblerait au contraire exclure la thèse de l'exclusivité des liens avec la France. Le Gouvernement constate par ailleurs que, le 30 mai 1995, un des frères du requérant a certifié sur l'honneur que ce dernier résidait à son domicile depuis le 24 mars 1994, date de sa sortie de prison. S'il existe une vie de couple effective depuis 1994, sa concubine ne pouvait ignorer la condamnation et l'existence d'une procédure d'expulsion ( Boultif c. Suisse , n o 54273/00, § 46, CEDH 2001 ‑ IX). En outre, la naissance d'un enfant issu de cette relation ne saurait être prise en considération, puisqu'elle a eu lieu alors que la décision était devenue définitive et que « pour examiner la question de savoir si le requérant avait une vie familiale au sens de l'article 8, la Cour se place à l'époque à laquelle la mesure [d'expulsion] est devenue définitive » (arrêts Bouchelkia c. France du 29 janvier 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-I, p. 63, § 41, El Boujaïdi c. France du 26 septembre 1997, Recueil 1997-VI, p. 1990, § 33 et Baghli c. France, n o 34374/97, CEDH 1999 ‑ VIII, § 36). Enfin, si l'enfant a été conçu avant cette date, c'est à un moment où ses parents avaient une parfaite connaissance de la précarité de la situation du requérant ( Boultif c. Suisse , op. cit.,). Le Gouvernement soutient enfin que la gravité de l'infraction, un important trafic d'héroïne, ne fait aucun doute, d'autant que le requérant avait déjà été l'auteur de divers actes de délinquance entre 1980 et 1985 (vol, tentative de vol et vol de voiture).

Le requérant réplique qu'il est né en France, qu'il y a toujours vécu, qu'il y a obtenu ses diplômes scolaires et qu'il y a exercé des activités professionnelles. Il réfute l'argument du Gouvernement selon lequel ses parents seraient allés vivre en Tunisie et explique à cet égard que le compte rendu de la séance de la commission d'expulsion du 28 juin 1994 n'a rien d'un relevé intégral des débats tenus devant cette instance. Ses parents, qui ont des titres de séjour valables jusqu'au 9 novembre 2002, pour son père et au 18 octobre 2010 pour sa mère, vivent toujours à Marseille. Tous ses frères et sœurs sont de nationalité française, à l'exception du frère qui a été condamné en même temps que lui. Ce dernier, comme d'ailleurs son père, n'a pas fait l'objet d'un arrêté d'expulsion et il vit toujours en France. Le requérant affirme aussi la réalité de sa vie de couple depuis une dizaine d'années avec sa femme actuelle, qui a produit des témoignages à ce propos dès 1995 et fait part de leur intention de fonder une famille et de se marier, ce qu'ils ont fait respectivement en 1999 et 2001. Il relève que son épouse ne peut envisager de vivre en Algérie, puisqu'elle n'a aucune attache avec ce pays. En ce qui concerne la condamnation pénale qui a fondé la mesure d'expulsion, le requérant souligne que si le Gouvernement fait état de faits commis entre 1980 et 1985, il ne fait pas référence à des condamnations qui auraient suivi ces infractions, même s'il reconnaît s'être vu infliger une peine de trois mois d'emprisonnement avec sursis « il y a une vingtaine d'années pour s'être trouvé dans une voiture qui s'est avérée être volée ». Il relève qu'il n'a été condamné que pour offre et cession de stupéfiants et non pour fabrication et importation de telles substances et ajoute qu'il n'était pas un délinquant habituel dans ce domaine. 1. Existence d'une ingérence

La Cour rappelle que la Convention ne garantit, comme tel, aucun droit pour un étranger d'entrer ou de résider sur le territoire d'un pays déterminé. Toutefois, exclure une personne d'un pays où vivent ses parents proches peut constituer une ingérence dans le droit au respect de la vie familiale, tel que protégé par l'article 8 § 1 de la Convention ( Moustaquim c. Belgique , arrêt du 18 février 1991, série A n o 193, p. 18, § 36). La Cour considère, comme le Gouvernement, que la mesure d'expulsion prise à l'encontre du requérant en l'espèce, constitue une ingérence dans son droit à la vie privée et familiale garanti par l'article 8 de la Convention. 2. Justification de l'ingérence

Pareille ingérence enfreint la Convention si elle ne remplit pas les exigences du paragraphe 2 de l'article 8. Il faut donc rechercher si elle était « prévue par la loi », inspirée par un ou plusieurs buts légitimes au regard dudit paragraphe, et « nécessaire, dans une société démocratique ». a) « Prévue par la loi »

Il n'est pas contesté que l'arrêté d'expulsion litigieux se fondait sur les articles 23 et suivants de l'ordonnance du 2 novembre 1945 telle que modifiée, relative aux conditions d'entrée et de séjour des étrangers en France. b) « But légitime »

Il n'est pas davantage controversé que l'ingérence en cause visait des fins pleinement compatibles avec la Convention, à savoir « la défense de l'ordre et la prévention des infractions pénales ». c) « Nécessaire », « dans une société démocratique »

La Cour rappelle qu'il incombe aux Etats contractants d'assurer l'ordre public, en particulier dans l'exercice de leur droit de contrôler, en vertu d'un principe de droit international bien établi et sans préjudice des engagements découlant pour eux des traités, l'entrée et le séjour des non-nationaux. A ce titre, ils ont la faculté d'expulser les délinquants parmi ceux-ci. Toutefois, leurs décisions en la matière, dans la mesure où elles porteraient atteinte à un droit protégé par le paragraphe 1 de l'article 8, doivent se révéler nécessaires, dans une société démocratique, c'est-à-dire justifiées par un besoin social impérieux et, notamment, proportionnées au but légitime poursuivi ( Amrollahi c. Danemark , n o 56811/00, 11 juillet 2002, § 33, Boultif précité , § 46, Adam c. Allemagne (déc.), n o 43359/98, 4 octobre 2001).

Aussi la tâche de la Cour consiste-t-elle à déterminer si la mesure d'expulsion prise à l'égard du requérant en l'espèce a respecté un juste équilibre entre les intérêts en présence, à savoir, d'une part, le droit de l'intéressé au respect de sa vie familiale, et, d'autre part, la protection de l'ordre public et la prévention des infractions pénales.

En ce qui concerne la situation privée et familiale du requérant, la Cour constate que le requérant est un immigré dit de la « deuxième génération ». En effet, il est né en France, y a vécu l'essentiel de son existence et y a suivi toute sa scolarité.

La Cour rappelle que, dans son arrêt Boultif précité, elle a défini comme suit les principes directeurs devant guider son appréciation en cas de mesure d'éloignement prise par un Etat contractant à l'égard d'un étranger arrivé adulte sur son territoire : - la nature et la gravité de l'infraction commise par le requérant ; - la durée de son séjour dans le pays d'où il va être expulsé ; - la période qui s'est écoulée entre la perpétration de l'infraction et la mesure litigieuse, ainsi que la conduite de l'intéressé durant cette période ; - la nationalité des diverses personnes concernées ; - la situation familiale du requérant, par exemple la durée de son mariage, et d'autres éléments dénotant le caractère effectif de la vie familiale d'un couple ; - le point de savoir si le conjoint était au courant de l'infraction au début de la relation familiale ; - la naissance d'enfants et, le cas échéant, leur âge ; - la gravité des difficultés que risque de connaître le conjoint dans le pays d'origine de son époux ou épouse.

Les mêmes critères doivent à plus forte raison être utilisés pour les immigrés de la seconde génération ou des étrangers arrivés dans leur prime jeunesse, pour autant que ceux-ci aient fondé une famille dans leur pays d'accueil. Si tel n'est pas le cas, la Cour n'aura égard qu'aux trois premiers d'entre eux. S'ajoutent toutefois à ces différents critères, les liens particuliers que ces immigrés ont tissés avec le pays d'accueil où ils ont passé l'essentiel de leur existence. Ils y ont reçu leur éducation, y ont noué la plupart de leurs attaches sociales et y ont donc développé leur identité propre. Nés ou arrivés dans le pays d'accueil du fait de l'émigration de leurs parents, ils y ont le plus souvent leurs principales attaches familiales. Certains de ces immigrés n'ont même conservé avec leurs pays natal que le seul lien de la nationalité (arrêts Mehemi c. France du 26 septembre 1997, Recueil 1997-VI, p. 1971, § 36 et Boujlifa c. France du 21 octobre 1997, Recueil 1997-VI, p. 2264, § 44 et, a contrario , arrêts Bouchelkia et Baghli précités, respectivement § 50 et § 48 ; voir aussi : Recommandation 1504 (2001) de l'Assemblée parlementaire du Conseil de l'Europe relative à la non-expulsion des immigrés de longue durée).

Pour ce qui est de la gravité des infractions commises par le requérant, la Cour note que la première condamnation, prononcée alors que le requérant était relativement jeune, ne porte que sur une peine de trois mois d'emprisonnement avec sursis et qu'il n'apparaît pas que le ministre y ait eu égard pour prendre sa décision d'expulsion. Elle relève par contre que cette mesure est fondée sur la condamnation de 1992 pour des délits de stupéfiants, en l'occurrence de l'héroïne, un domaine où la Cour conçoit que les Etats contractants fassent preuve d'une grande fermeté à l'égard de ceux qui contribuent à la propagation de ce fléau (arrêts C. c. Belgique du 7 août 1996, Recueil 1996-III, p. 924, § 35, Dalia c. France du 19 février 1998, Recueil 1998-I, p. 92, § 54, Baghli précité, § 48 in fine, et Jankov c. Allemagne (déc.), n o 35112/97, 13 janvier 2000). La peine de quatre ans d'emprisonnement, dont un avec sursis, prononcée contre lui atteste de la gravité des faits reprochés. Reste à déterminer si une mesure aussi radicale que l'expulsion était proportionnée au but poursuivi, compte tenu des attaches du requérant avec la France.

Le requérant, immigré de la deuxième génération, est né en France, y a toujours séjourné et a l'essentiel de ses attaches sociales dans ce pays (voir supra). Le Gouvernement reconnaît qu'il y a aussi de nombreuses attaches familiales, même s'il aurait déclaré lors de sa comparution devant la commission d'expulsion en 1994 que ses parents étaient partis en Tunisie où vivait sa sœur et que seule sa grand-mère résidait en France. A cet égard, la Cour rappelle que les rapports entre adultes ne bénéficieront pas nécessairement de la protection de l'article 8 de la Convention sans que soit démontrée l'existence d'éléments supplémentaires de dépendance, autres que les liens affectifs normaux ( Ezzouhdi c. France , n o 47160/99, 13 février 2001, § 34, et Kwakie-Nti et Dufie c. Pays-Bas (déc.), n o 31519/96, 7 novembre 2000, non publiés). Enfin, il n'y a pas d'attaches avérées du requérant en Algérie.

Le requérant se prévaut aussi de sa relation avec A, de nationalité française, qui aurait débuté « depuis fort longtemps » et est attestée depuis le 18 mai 1995. Lorsque le requérant a noué sa relation avec A, la procédure d'expulsion avait déjà été engagée. Partant, il ne pouvait ignorer la relative précarité de sa situation (voir, mutatis mutandis , Baghli c. France, n o 34374/97, § 48, 30 septembre 1999). La Cour rappelle cependant que pour examiner la question de savoir si le requérant avait une vie familiale au sens de l'article 8, elle se place à l'époque à laquelle la mesure critiquée est devenue définitive (arrêts Bouchelkia et El Boujaïdi précités, respectivement § 41 et § 33), soit en l'espèce à la date de l'arrêt du Conseil d'Etat du 15 janvier 1999. A ce moment, la relation durait depuis plus de quatre ans. On ne saurait faire grief au requérant d'avoir contesté la décision d'expulsion du 14 mars 1995, ni lui reprocher ou lui imputer la durée de la procédure de recours contre cette décision. La Cour a examiné ensuite la possibilité pour le requérant et son épouse d'établir une vie familiale ailleurs. Outre l'absence de liens avérés avec d'autres pays que la France et l'Algérie et les difficultés d'intégration en résultant, il est peu probable qu'ils obtiennent la possibilité de s'installer dans un pays tiers, eu égard à la nature de l'infraction perpétrée. Quant à l'établissement du ménage en Algérie, il paraît difficilement concevable d'attendre de l'épouse, une ressortissante française n'ayant jamais vécu en Algérie et n'ayant pas de liens avec ce pays, qu'elle suive le requérant en Algérie. En outre, rien n'indique que cet Etat serait tenu d'autoriser l'entrée et l'installation de l'épouse, de nationalité étrangère, sur son territoire.

Ces éléments et surtout l'intensité des liens personnels du requérant avec la France suffisent à la Cour pour conclure que ladite mesure, si elle recevait exécution, ne serait pas proportionnée aux buts poursuivis (arrêts Beldjoudi c. France du 26 mars 1992, série A n o 234-A, et Mehemi c. France du 26 septembre 1997, Recueil 1997-VI).

Il y aurait donc, en cas de mise à exécution de la décision d'expulser M. Mokrani, violation de l'article 8 de la Convention. II.

Le requérant sollicite 150 000 euros (EUR) pour dommage matériel du fait de l'impossibilité de travailler depuis l'arrêté d'expulsion, alors qu'il avait pu justifier d'un travail ultérieurement. Marié et père de famille, il a en conséquence rencontré de ce fait de grandes difficultés économiques.

Le Gouvernement relève que le requérant ne justifie ni une quelconque « impossibilité » de travailler ni un lien entre une éventuelle impossibilité de travail et l'arrêté d'expulsion.

La Cour ne constate aucun lien de causalité entre la violation de l'article 8 de la Convention constatée et le dommage matériel allégué. Elle rejette donc les prétentions du requérant à ce titre (voir, par exemple, Demir et autres c. Turquie, arrêt du 23 septembre 1998, Recueil 1998 ‑ VI, p. 2660, § 63, Caillot c. France , n o 36932/97, § 29, 4 juin 1999, non publié, et H.L. c. France , n o 42189/98, § 30, 4 février 2002, non publié). B. Dommage moral

Le requérant réclame 30 000 EUR pour dommage moral. Il explique que ce dommage est d'autant plus important qu'il a dû assumer une vie de famille dans des conditions d'extrême angoisse.

Le Gouvernement estime que si le préjudice moral pourrait être indemnisé, la somme réclamée est tout à fait excessive et soutient que le somme allouée à ce titre ne devrait pas excéder 2 500 EUR.

La Cour considère que le requérant a subi un dommage moral certain en relation directe avec la violation de l'article 8 de la Convention qu'elle a constaté. Statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, elle lui octroie la somme de 2 500 EUR à ce titre. C. Frais et dépens

Le requérant réclame un total de 3 970 EUR pour les frais et dépens exposés pour faire corriger la violation alléguée. Cette somme comprend 2 500 EUR pour les frais et honoraires pour l'avocat qui l'a assisté depuis le début de la procédure devant le tribunal administratif de Marseille et 1 400 EUR de frais et d'honoraires pour l'avocat aux Conseils qui est intervenu dans la procédure devant le Conseil d'Etat.

Le Gouvernement se déclarant prêt à verser le montant réclamé, la Cour juge approprié d'allouer la somme de 3 970 EUR. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y aurait, si la décision d'expulser M. Mokrani recevait exécution, violation de l'article 8 de la Convention ; 2. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros) pour dommage moral et 3 970 EUR (trois mille neuf cent soixante-dix euros) pour frais et dépens ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 juillet 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Greffier Président