SECȚIUNEA 2 CAUZA BOUILLY c. Franța (n (solicitarea nr. 57115/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 24 iunie 2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Bouilly c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Loucaide, Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze, judecători și a dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 3 iunie 2003, Renunță la hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 57115/00) îndreptată împotriva Republicii Franceze și a cărei resortisantă a acestui stat, Mélieque Bouilly ( La 15 ianuarie 2000, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 12 martie 2002, a doua secțiune a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (3), ea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cazului. Recurenta s-a născut în 1948 și își are reședința în Saint-Jean de Braye. Pentru a-și schimba orientarea, ea s-a înscris la un stagiu de formare organizat de un departament care depinde de centrul spitalicesc regional (denumit în continuare "CRR") din Orleans; în acest scop, a luat câteva luni de concediu-formare. Excursia a cunoscut întârzieri și ultima probă de examinare a fost amânată. care și-a epuizat drepturile de concediu mai târziu și a eșuat din acest motiv. Ea a refuzat să plătească suma de 3 În plus față de plata în avans de 15 000 de franci pe care a plătit-o la înscrierea sa, în septembrie 1991, HR a făcut o arestare pe salariu, la care reclamanta a încercat în zadar să se opună (în fața instanței administrative și a Tribunalului de Instanță din Orleans). 1. Prima procedură Anterior, la 21 iunie 1991, recurenta a introdus o acțiune cu titlu gratuit în fața directorului HR în scopul de a obține plata unei indemnizații de 15 000 de franci (pentru repararea prejudiciului pe care l-a considerat a fi suferit ca urmare a disfuncționalității formării) și rambursarea avansului. Întrucât nu a obținut câștig de cauză, la 9 septembrie 1991 ea a sesizat Tribunalul Administrativ din Orleans cu pretențiile sale, care au fost respinse printr-o hotărâre din 7 aprilie 1994. Tribunalul a considerat, în special, că răspunderea HR nu putea fi angajată din cauza unei erori în organizarea examinării, deoarece această organizație era responsabilă de Hotărârea Regională pentru Acțiune Sanitară și Socială ( În observațiile sale în replică din 9 iunie 2002, recurenta a declarat că, la 20 iunie 1994, a primit în fața Curții Administrative de Apel de la Nantes o astfel de hotărâre și a adăugat fără a aduce mai multe precizări că această acțiune [este] întotdeauna în cursul instrucțiunilor [acestei instanțe] a doua proceduri La 27 februarie 1995, recurenta a înaintat o cerere prealabilă către DRASS în scopul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul pretins. Tăcerea menținută de DRASS valorând decizia implicită de respingere, recurenta sesizează Tribunalul Administrativ din Orleans (26 februarie 1996). DRASS a emis un memoriu în apărare la 11 aprilie 1996, la care recurenta a răspuns la 11 martie 1997. Tribunalul administrativ a respins cererea printr-o hotărâre din 4 ianuarie 2000. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE În cererea sa, recurenta susține că durata celei de a doua proceduri a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În observațiile sale în replică din 9 iunie 2002, recurenta declară, de asemenea, că se plânge de durata primei proceduri. Curtea constată că, astfel cum au fost prezentate de recurentă, cele două proceduri au, în esență, același obiect: repararea prejudiciului pe care recurenta consideră că l-a suferit ca urmare a disfuncționalității formării profesionale și a examinării la care a participat. În continuare, Curtea consideră că, prin depunerea unei cereri prealabile către DRASS în scopul de a obține despăgubiri pentru acest prejudiciu și prin introducerea apoi a Tribunalului Administrativ din Orleans de la respingerea cererii sale (a doua procedură), recurenta a luat în mod clar act de concluziile aceleiași instanțe în cadrul primei proceduri, potrivit căreia răspunderea HR nu putea fi angajată, deoarece organizarea examinării în cauză era responsabilitatea DRASS. De altfel, acest lucru reiese în mod evident din termenii cererii cu care a fost sesizată Curtea (în care, în afară de aceasta, recurenta nu expune că a invocat hotărârea Tribunalului Administrativ din Orleans din 7 aprilie 1994). Curtea deduce că cele două proceduri se referă la același litigiu și, prin urmare, nu pun întrebări distincte din punctul de vedere al termenului rezonabil De asemenea, Comisia deduce din art. 6 alineatul (1) că perioada care urmează să fie luată în considerare nu începe decât la data de 27 Februarie 1995, data la care reclamanta a sesizat DRASS cu privire la cererea sa prealabilă și se încheie la 4 ianuarie 2000, data la care tribunalul administrativ din Orleans și-a pronunțat hotărârea în cadrul celei de a doua proceduri. Prin urmare, perioada menționată a durat patru ani și un pic mai mult de zece luni pentru examinarea unei cereri prealabile și a unei instanțe. Guvernul susține că recurenta dispunea de o cale de atac eficientă în dreptul intern pentru a denunța durata procedurii și pentru a obține despăgubiri. , Parlament, 29 decembrie 1978, Rec., p. 542) că o abatere gravă comisă de o instanță administrativă în exercitarea funcției judiciare este susceptibilă de a-și asuma răspunderea. Se referă la două hotărâri pronunțate în 1999 de Tribunalul Administrativ din Paris (Magiera, 24 iunie 1999); Levy, 30 septembrie 1999) care ar indica că durata unei proceduri este susceptibilă de a pune în pericol această responsabilitate; precizează că, în cauza Magiera, Curtea Administrativă de Apel de la Paris, prin hotărârea din 11 iulie 2001, 1 din Convenția privind termenul rezonabil, fără a solicita demonstrarea existenței unei erori grave, iar instanța de apel a acordat în consecință reclamantului o indemnizație de 30 000 FRF pentru o procedură care a durat șapte ani și șase luni. Guvernul deduce din aceasta că, întrucât nu a recurs în prealabil, recurenta nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție; motivarea ar fi, în consecință, inadmisibilă. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne: orice solicitant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care această dispoziție are drept scop să o menajeze în principiu statelor contractante: evitarea sau corectarea presupuselor încălcări împotriva acestora (a se vedea, de exemplu, hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A n 200, § 36, Această regulă se bazează pe ipoteza că ordinul intern oferă o cale de atac eficientă cu privire la presupusa încălcare (a se vedea, de exemplu, Selmuni c. Franța [GC], nr 25803/94, § 74, CEDO 1999-V). Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 alin. (1) din Convenție prevăd doar epuizarea recursurilor atât în ceea ce privește încălcările incriminate, disponibile și adecvate; acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel trebuie să le lipsească eficiența și accesibilitatea. dorite; este de datoria statului pârât să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea, printre altele, Hotărârea Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A n 198, § 27, și Hotărârea Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, § 38). La aceasta trebuie adăugat faptul că epuizarea căilor de atac interne se apreciază, în principiu, la data depunerii cererii în fața Curții (a se vedea, de exemplu, Zutter c. Franța, nr 30197/96, Decizia din 27 iunie 2000, Van der Kar și Lissaur van West c. Franța, nr 44952/98 și 44953/98, Decizia din 7 noiembrie 2000, și Malve c. Franța, nr. 46051/99, Decizia din 20 ianuarie 2001) sau, în cazul de față, la 15 ianuarie 2000. Cu toate acestea, numai două dintre deciziile interne la care se referă guvernul sunt anterioare acestei date. Este vorba despre hotărârile Tribunalului Administrativ din Paris din 24 iunie și 30 septembrie 1999, care se limitează la a indica următoarele (adică): întrucât nu rezultă din instrucțiunea că domnul Magiera a suferit un prejudiciu de nespăgubit; întrucât, într-adevăr, prejudiciul invocat nu este stabilit nici în realitatea sa, nici în suma sa; întrucât, prin urmare, concluziile cererii de acordare a unei indemnizații nu pot decât să fie respinse întrucât (...) reclamantul nu stabilește că termenul anormal de lung acordat de instanța administrativă de la Versailles pentru judecarea acțiunii sale fiscale ar rezulta dintr-o greșeală gravă în funcționarea acestei jurisdicții administrative. În mod evident, acestea nu sunt suficiente pentru a demonstra caracterul efectiv și accesibil al căii de atac invocate în ceea ce privește un motiv întemeiat pe durata unei proceduri în fața instanței administrative, cu atât mai puțin cu cât provin dintr-o instanță de primă instanță (a se vedea mutatis mutandis Lutz c. Franța, 48215/99, Hotărârea din 26 martie 2002, punctul 20). Prin urmare, recurentei nu i se poate imputa că nu a recurs la această acțiune. Prin urmare, trebuie respinsă excepția invocată de guvern. 13. Cu toate acestea, Curtea consideră că cererea ridică întrebări de fapt și de drept în ceea ce privește Convenția care necesită o examinare de fond. Prin urmare, Curtea concluzionează că aceasta nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Constatând, pe de altă parte, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. Pe fond 14. Guvernul recunoaște că examinarea cauzei nu a ridicat nicio dificultate specială și subliniază că reclamanta nu a răspuns decât la 11 martie 1997 în memoriul DRASS din 6 mai 1996. Cu toate acestea, el admite că, în cazul în care întârzierea datorată recurentei este redusă, durata procedurii în fața Tribunalului Administrativ din Orleans este de ordinul a trei ani; declară în consecință că: se supune înțelepciunii Curții pentru a aprecia temeinicia motivului întemeiat pe durata procedurii 15. recurenta subliniază în special că, prin faptul că omite să răspundă cererii sale prealabile, DRASS a provocat o întârziere de patru luni, termen la care tăcerea administrației este considerată o decizie implicită de respingere. 16. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul recurentei și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 17. Curtea ia act de declarațiile guvernului și constată apoi că procedura a durat aproape patru ani în fața Tribunalului Administrativ din Orleans și consideră că, având în vedere lipsa complexității cauzei, întârzierea atribuită reclamantei de către guvern nu este suficientă în orice caz pentru a justifica această durată. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că cauza recurentei nu a fost audiată într-un termen rezonabil; prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Recurenta se plânge de ceea ce nu dispune, în dreptul francez, de o cale de atac efectivă mai degrabă pentru a denunța necunoașterea dreptului său de a vedea cauza auzită într-un termen rezonabil. Aceasta se referă la art. 13 din Convenție, în temeiul căruia Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea consideră că această parte a cererii ridică întrebări de fapt și de drept în ceea ce privește Convenția care necesită o examinare de fond. Prin urmare, Curtea concluzionează că aceasta nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Constatând, pe de altă parte, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea consideră că aceasta trebuie declarată admisibilă. Pe fond 20. Guvernul se referă la jurisprudența Magiera menționată anterior (punctul 10 de mai sus); el susține că acțiunea respectivă este citată anterior, recurenta invită Curtea să încheie o încălcare a articolului 13. 22. Curtea amintește că a avut ocazia de a examina un motiv identic în special în cazul Lutz Mai sus menționat și că a ajuns la concluzia unei încălcări a art. 13 din Convenție și nu consideră că este necesar să se ajungă la o concluzie diferită în acest caz; prin urmare, s-a încălcat art. 13 din Convenție. II. privind aplicarea art. 41 din Convenție 23. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Prejudiciul moral și stresul. 25. Guvernul judecă aceste cereri în mod excesiv și propune 3 000 EUR. 26. Curtea amintește că constatarea încălcării Convenției la care ajunge rezultă exclusiv dintr-o necunoștință a dreptului recurentei de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil. În aceste circumstanțe, Comisia nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și orice prejudiciu material de care recurenta ar fi avut de suferit; prin urmare, acest aspect al pretențiilor sale trebuie respins (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Arvois c. Franța din 23 noiembrie 1999, n 38249/97, § 18). Curtea consideră, pe de altă parte, că prelungirea procedurii în litigiu dincolo de termenul rezonabil a cauzat recurentei un prejudiciu moral cert, justificând acordarea unei despăgubiri. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41, îi alocă 3 500 EUR în acest sens. Taxă și cheltuieli de judecată 27. recurenta solicită 400 EUR pentru cheltuielile pe care le-a angajat în fața instanțelor interne. În plus, aceasta solicită 1 957,35 EUR pentru cheltuielile sale de reprezentare în fața Curții. Ea produce două facturi emise de reprezentantul său autorizat: una, datată 26 ianuarie 2000, se referă la o sumă de 10 000 FRF (a rotunjit această sumă la 1 500 EUR) ; cealaltă, datată 10 iunie 2002, se referă la o sumă de 457,35 EUR ; ambele sunt indicate ca fiind suma de În cazul în care se constată o încălcare a Convenției, guvernul propune 500 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. 29. Curtea reamintește că, atunci când constată o încălcare a convenției, poate acorda plata cheltuielilor și cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanțelor interne, dar numai atunci când acestea au fost angajate. pentru a preveni sau a corecta încălcarea respectivă (a se vedea în special Hotărârea Zimmermann și Steiner c. Elveția din 13 iulie 1983, seria A n 66, § 36. Curtea concluzionează în mod exclusiv că dreptul recurentei de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil, nu este în mod evident cazul în speță în ceea ce privește cheltuielile suportate în fața instanțelor interne. Prin urmare, acest aspect trebuie respins din cererea recurentei. Pentru restul, Curtea amintește că, în etapa procedurii ulterioare deciziei privind admisibilitatea cererii sale, un solicitant nu poate, în principiu, să fie reprezentat în fața sa decât de un consiliu abilitat să exercite într-una dintre părțile contractante [art. 36 alineatul (3) și art. 4 din Regulamentul de procedură]. Curtea a dedus din aceasta că, atunci când reprezentantul său nu îndeplinește această condiție (ca în cazul de față), un solicitant poate obține rambursarea cheltuielilor de reprezentare suportate anterior deciziei privind admisibilitatea, dar nu și a celor angajate ulterior (a se vedea, în special Hotărârea Lutz menționată anterior, § 27). În cazul de față, întrucât Curtea a examinat în același timp admisibilitatea și fondul cauzei, recurenta este abilitată să solicite plata tuturor cheltuielilor sale de reprezentare (ibidem). Cu toate acestea, Curtea apreciază suma solicitată excesiv. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție A declarat că Statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 3 500 EUR (trei mii cinci cenți) pentru daune morale și, pentru cheltuieli și cheltuieli, 1 000 EUR (mii de euro), toate taxele incluse; că, de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 24 iunie 2003 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. Baka Module Președinte
DEUXIÈME SECTION
BOUILLY c. France (n
o
2)
(Requête n
o
57115/00)
ARRÊT
24 juin 2003
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Bouilly c. France,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
L.
Loucaides,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen
,
M.
M.
Ugrekhelidze,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 3 juin 2003,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
57115/00) dirigée contre la République française et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Elisabeth Bouilly («
la requérante
»), a saisi la Cour le 15 janvier 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée devant la Cour par M. Philippe Bernardet, sociologue. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, Directeur des Affaires juridiques au Ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 12 mars 2002, la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.
4.
La requérante est née en 1948 et réside à Saint-Jean de Braye. Afin de changer d'orientation, elle s'inscrivit à un stage de formation organisé par un service dépendant du centre hospitalier régional (le « CHR
») d'Orléans
; elle prit à cette fin plusieurs mois de congé-formation. Le déroulement du stage connut des retards et la dernière épreuve d'examen fut reportée. La requérante –
qui avait épuisé ses droits à congé – soutient qu'elle ne fut informée que tardivement de ce report et ne put se présenter à cette épreuve, et échoua pour cette raison à l'examen. Elle refusa de payer la somme de 3
709 francs restant due au CHR, en sus de l'acompte de 15 000 francs qu'elle avait versé lors de son inscription. Le CHR fit alors, en septembre 1991, une saisie arrêt sur salaire, à laquelle la requérante tenta vainement de faire obstacle (recours devant le tribunal administratif puis le tribunal d'instance d'Orléans).
5.
Auparavant, le 21 juin 1991, la requérante avait introduit un recours gracieux préalable auprès du directeur du CHR aux fins d'obtenir le paiement d'une indemnité de 15 000 francs (en réparation du préjudice qu'elle estimait avoir subi du fait du dysfonctionnement de la formation) ainsi que le remboursement de l'acompte. N'ayant pas obtenu gain de cause, elle avait, le 9 septembre 1991, saisi le tribunal administratif d'Orléans de ses prétentions, lesquelles furent rejetées par un jugement du 7 avril 1994. Le tribunal jugea notamment que la responsabilité du CHR ne pouvait être engagée à raison d'une faute dans l'organisation de l'examen puisque cette organisation relevait de la responsabilité de la Direction régionale de l'action sanitaire et sociale («
DRASS
»). Dans ses observations en réplique du 9 juin 2002, la requérante indique avoir, le 20 juin 1994, interjeté appel de ce jugement devant la cour administrative d'appel de Nantes. Elle ajoute sans plus de précisions qu'
«
il semble que ce recours [est] toujours pendant à l'instructions de [cette juridiction]
».
2.
Deuxième procédure
6.
Le 27 février 1995, la requérante introduisit une demande préalable devant le DRASS aux fins d'obtenir réparation du préjudice allégué.
Le silence gardé par la DRASS valant décision implicite de rejet, la requérante saisit le tribunal administratif d'Orléans (le 26 février 1996). La DRASS produisit un mémoire en défense le 11 avril 1996, auquel la requérante répliqua le 11 mars 1997. Le tribunal administratif rejeta la requête par un jugement du 4 janvier 2000. La requérante ne prétend pas avoir interjeté appel de ce jugement.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7.
Dans sa requête, la requérante allègue que la durée de la deuxième procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
».
8.
Dans ses observations en réplique du 9 juin 2002, la requérante déclare se plaindre également de la durée de la première procédure.
9.
La Cour constate que, telles que présentées par la requérante, les deux procédures ont, pour l'essentiel, le même objet
: la réparation du préjudice que la requérante estime avoir subi du fait du dysfonctionnement de la formation professionnelle et de l'examen auxquels elle a participé. La Cour estime ensuite qu'en adressant une demande préalable à la DRASS aux fins d'obtenir réparation de ce préjudice et en saisissant ensuite le tribunal administratif d'Orléans du rejet de sa demande (deuxième procédure), la requérante a clairement pris acte des conclusions de cette même juridiction dans le cadre de la première procédure, selon lesquelles la responsabilité du CHR ne pouvait être engagée puisque l'organisation de l'examen en question relevait de la responsabilité de la DRASS
; cela ressort d'ailleurs manifestement des termes de la requête dont la Cour a été saisie (dans laquelle, au demeurant, la requérante n'expose pas avoir interjeté appel du jugement du tribunal administratif d'Orléans du 7 avril 1994).
La Cour en déduit que les deux procédures on trait à un même litige et ne posent donc pas des questions distinctes sous l'angle du «
délai
raisonnable
» de l'article 6 § 1.
Elle en déduit également que la période à considérer ne débute que le 27
février 1995, date à laquelle la requérante a saisi la DRASS de sa demande préalable, et se termine le 4 janvier 2000, date à laquelle le tribunal administratif d'Orléans a rendu son jugement dans le cadre de la seconde procédure. Ladite période a donc duré quatre ans et un peu plus de dix mois pour l'examen d'une demande préalable et une instance.
A.
Sur la recevabilité
10.
Le Gouvernement soutient que la requérante disposait en droit interne d'un recours efficace permettant de dénoncer la durée de la procédure et obtenir réparation. Il expose qu'il résulte de la jurisprudence du Conseil d'Etat (
Darmont
, Assemblée, 29 décembre 1978, Rec. p. 542) qu'une faute lourde commise par une juridiction administrative dans l'exercice de la fonction juridictionnelle, est susceptible d'engager sa responsabilité. Il se réfère à deux jugements prononcés en 1999 par le tribunal administratif de Paris (
Magiera
, 24 juin 1999 ;
Lévy
, 30
septembre
1999) qui indiqueraient que la durée d'une procédure est susceptible de mettre cette responsabilité en jeu
; il précise que, dans l'affaire
Magiera
, la Cour administrative d'appel de Paris a, par un arrêt du 11 juillet 2001, «
pour la première fois (...) [fait] droit à des conclusions indemnitaires en réparation de préjudices nés d'une méconnaissance des stipulations de l'article 6 §
1 de la Convention » quant au « délai raisonnable », sans exiger la démonstration de l'existence d'une faute lourde, et que la cour d'appel a en conséquence alloué au demandeur une indemnité de 30 000 FRF pour une procédure ayant duré sept ans et six mois. Le Gouvernement en déduit que, n'ayant pas usé préalablement de ce recours, la requérante n'a pas épuisé les voies de recours internes au sens de l'article 35 § 1 de la Convention
; le grief serait en conséquence irrecevable.
11.
La requérante conclut au rejet de l'exception.
12.
La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes
: tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l'occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants
: éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (voir, par exemple, l'arrêt
Cardot c. France
du 19 mars 1991, série A n
o
200, § 36). Cette règle se fonde sur l'hypothèse que l'ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée (voir, par exemple,
Selmouni c. France
[GC], n
o
Les dispositions de l'article 35 § 1 de la Convention ne prescrivent cependant que l'épuisement des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de
certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l'effectivité et l'accessibilité
voulues ; il incombe à l'Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir, parmi beaucoup d'autres, les arrêts
Vernillo c. France
, du 20 février 1991, série A n
o
198, § 27, et
Dalia c. France
, du 19 février 1998,
Recueil des arrêts et décisions
A cela, il faut ajouter que l'épuisement des voies de recours internes s'apprécie en principe à la date d'introduction de la requête devant la Cour (voir, par exemple,
Zutter c. France
, n
o
30197/96, décision du 27 juin 2000,
Van der Kar et Lissaur van West c. France
, n
os
44952/98 et 44953/98, décision du 7 novembre 2000, et
Malve c. France
, n
o
46051/99, décision du 20 janvier 2001) soit, en l'espèce, le 15 janvier 2000.
Or seules deux des décisions internes auxquelles se réfère le Gouvernement sont antérieures à cette date. Il s'agit des jugements du tribunal administratif de Paris des 24 juin et 30 septembre 1999, lesquels se bornent à indiquer ce qui suit
(respectivement) :
« considérant qu'il ne résulte pas de l'instruction que M. Magiera ait subi un préjudice indemnisable ; qu'en effet, le préjudice invoqué n'est établi ni dans sa réalité, ni dans son montant ; que, dès lors, les conclusions de la requête tendant à l'octroi d'une indemnité ne peuvent qu'être rejetées
»
;
«
considérant (...) que le requérant n'établit pas que le délai anormalement long mis par le tribunal administratif de Versailles pour juger son recours fiscal résulterait d'une faute lourde dans le fonctionnement de cette juridiction administrative ».
Ils ne suffisent manifestement pas à faire la démonstration du caractère effectif et accessible de la voie de recours invoquée s'agissant d'un grief tiré de la durée d'une procédure devant le juge administratif, d'autant moins qu'ils émanent d'une juridiction de première instance (voir,
mutatis mutandis
,
Lutz c. France
, n
o
48215/99, arrêt du 26 mars 2002, § 20). Il ne saurait donc être reproché à la requérante de ne pas avoir usé de ce recours.
Partant, il y a lieu de rejeter l'exception soulevée par le Gouvernement.
13.
Ceci étant, la Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit au regard de la Convention qui nécessitent un examen au fond. La Cour conclut par conséquent qu'elle n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Constatant par ailleurs qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité, la Cour la déclare recevable.
B.
Sur le fond
14.
Le Gouvernement concède que l'examen de l'affaire ne soulevait aucune difficulté particulière. Il souligne que la requérante n'a répliqué que le 11 mars 1997 au mémoire de la DRASS du 6 mai 1996. Il admet cependant que, si l'on soustrait ce retard imputable à la requérante, la durée de la procédure devant le tribunal administratif d'Orléans est de l'ordre de trois ans
; il déclare en conséquence «
s'en remet[tre] à la sagesse de la Cour pour apprécier le bien-fondé du grief tiré de la durée de la procédure
».
15.
La requérante souligne en particulier qu'en omettant de répondre à sa demande préalable, la DRASS a provoqué un retard de quatre mois, délai à l'expiration duquel le silence de l'administration vaut décision implicite de rejet.
16.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement de la requérante et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
17.
La Cour prend acte des déclarations du Gouvernement. Elle constate ensuite que la procédure a duré presque quatre ans devant le tribunal administratif d'Orléans et estime que, vu l'absence de complexité de l'affaire, le retard imputé par le Gouvernement à la requérante ne suffit en tout état de cause pas à justifier cette durée.
Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la cause de la requérante n'a pas été entendue dans un délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 13 DE LA CONVENTION
18.
La requérante se plaint de ce qu'elle ne dispose pas, en droit français, d'un « recours effectif » pour dénoncer la méconnaissance de son droit à voir da cause entendue dans un «
délai raisonnable
». Elle invoque l'article 13 de la Convention, aux termes duquel
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.
»
1.
Sur la recevabilité
19.
La Cour estime que cette partie de la requête soulève des questions de fait et de droit au regard de la Convention qui nécessitent un examen au fond. La Cour conclut par conséquent qu'elle n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Constatant par ailleurs qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité, la Cour estime qu'il y a lieu de la déclarer recevable.
2.
Sur le fond
20.
Le Gouvernement se réfère à la jurisprudence
Magiera
précité (paragraphe 10 ci-dessus)
; il soutient que le recours dont il est question est «
effectif
» au sens de l'article 13 de la Convention.
21.
Se référant à l'arrêt
Lutz
précité, la requérante invite la Cour à conclure à une violation de l'article 13.
22.
La Cour rappelle qu'elle a eu l'occasion d'examiner un grief identique dans le cadre notamment de l'affaire
Lutz
précitée et qu'elle a conclu à une violation de l'article 13 de la Convention. Elle ne voit pas de raison de parvenir à une conclusion différente en l'espèce. Partant, il y a eu violation de l'article 13 de la Convention.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
23.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
24.
La requérante réclame 2
200 euros (EUR) pour «
préjudice financier
» et 11 000 EUR pour «
préjudice moral
et stress ».
25.
Le Gouvernement juge ces demandes «
manifestement excessives
» et propose 3 000 EUR.
26.
La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle parvient résulte exclusivement d'une méconnaissance du droit de la requérante à voir sa cause entendue dans un « délai raisonnable ». Dans ces circonstances, elle n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et un quelconque dommage matériel dont la requérante aurait eu à souffrir ; il y a donc lieu de rejeter cet aspect de ses prétentions (voir, par exemple, l'arrêt
Arvois c. France
du 23
novembre
1999, n
o
38249/97, §
18).
La Cour estime en revanche que le prolongement de la procédure litigieuse au-delà du « délai raisonnable » a causé à la requérante un tort moral certain, justifiant l'octroi d'une indemnité. Statuant en équité comme le veut l'article 41, elle lui alloue 3 500 EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
27.
La requérante demande 400 EUR pour les frais qu'elle a engagés devant les juridictions internes.
Elle réclame en outre 1 957,35 EUR pour ses frais de représentation devant la Cour. Elle produit deux factures émises par son mandataire
: l'une, datée du 26 janvier 2000, porte sur un montant de 10 000 FRF (elle arrondit ce montant à 1 500 EUR)
; l'autre, datée du 10 juin 2002, porte sur un montant de 457,35 EUR
; sur toutes deux figure la mention «
[taxe sur la valeur ajoutée («
TVA
»)] non applicable, article 293 B du CGI, TVA non facturée
».
28.
Le Gouvernement propose 500 EUR pour frais et dépens.
29.
La Cour rappelle que, lorsqu'elle constate une violation de la Convention, elle peut accorder le paiement des frais et dépens exposés devant les juridictions internes, mais uniquement lorsqu'ils ont été engagés «
pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation » (voir, notamment, l'arrêt
Zimmermann et Steiner c. Suisse
du 13 juillet 1983, série
A n
o
66, § 36). La Cour concluant exclusivement à une violation du droit de la requérante à voir sa cause entendue dans un « délai raisonnable », tel n'est à l'évidence pas le cas en l'espèce s'agissant des frais engagés devant les juridictions internes. Il y a donc lieu de rejeter cet aspect de la demande de la requérante.
Pour le reste, la Cour rappelle que, dans la phase de la procédure consécutive à la décision sur la recevabilité de sa requête, un requérant ne peut en principe être représenté devant elle que par un conseil habilité à exercer dans l'une des Parties contractantes (article 36 §§ 3 et 4 du règlement). La Cour en a déduit que, lorsque son représentant ne remplit pas cette condition (comme en l'espèce), un requérant peut obtenir le remboursement des frais de représentation engagés antérieurement à la décision sur la recevabilité mais pas de ceux engagés postérieurement (voir, notamment l'arrêt
Lutz
précité, §
27). En l'espèce, la Cour ayant examiné en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire, la requérante est habilitée à solliciter le paiement de la totalité de ses frais de représentation (
ibidem
). La Cour juge cependant le montant réclamé excessif. Statuant en équité, elle alloue 1 000 EUR à la requérante pour frais et dépens, toutes taxes comprises.
C.
Intérêts moratoires
30.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention
;
4.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 3 500 EUR (trois mille cinq cents euros) pour dommage moral et, pour frais et dépens, 1 000 EUR (mille euros),
toutes taxes comprises ;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
24 juin 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président