El Khaouli împotriva Franței

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 40666/98 prezentate de Ahmed EL KHAOULI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la noiembrie 2000 într-o cameră compusă din W. Fuhrmann, președintele J.-P. Costa, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert, Sir Nicolas Bratza, K. Traja, judecători și S. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 10 martie 1998 și înregistrată la 16 martie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială din 2 martie 1999, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant marocan, născut în 1962 și rezident în Rabat.

În fața Curții, acesta este reprezentat de domnul Alain Maurice, avocat în baroul din Valencia. Faptele, așa cum au fost prezentate de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a intrat în Franța în 1981, unde a mers până la plecarea sa în Maroc în ianuarie 1995. Reclamantul a fost căsătorit de la 1 ianuarie 1995. aprilie 1987 cu FD, de naționalitate marocană și care locuiește în Franța din 1973. Din această uniune s-au născut în Franța trei copii, între 1987 și 1993. Familia reclamantului și frumoasa sa familie locuiesc în Franța. Printr-o hotărâre corecțională din Metz din 18 aprilie 1991, reclamantul a fost găsit vinovat de detenție și complicitate la deținerea de droguri și condamnat la 10 ani de închisoare, precum și la interdicția definitivă a teritoriului francez și la plata unei amenzi vamale.

printr-o hotărâre din 9 octombrie 1991, Curtea de apel Metz a confirmat prima hotărâre, în măsura în care a pronunțat împotriva reclamantului pedeapsa suplimentară de interdicție definitivă a teritoriului francez și a redus la patru ani durata de închisoare. Reclamantul a fost condamnat pentru că a făcut o tranzacție de 30 kg de rășină de canabis, în cadrul unei rețele extinse de trafic de canabis în Franța. După ce și-a ispășit pedeapsa, reclamantul a fost obligat să părăsească Franța în ianuarie 1995, la ordinul prefecturii Drôme. La 12 ianuarie 1996, reclamantul a solicitat, în conformitate cu art. 55-1 alineatul (2) din Codul penal, ridicarea măsurii de interzicere definitivă a teritoriului francez, susținând, printre altele, că, având în vedere legăturile sale familiale în Franța, măsura de interdicție a adus atingere articolului 8 din convenție.

Într-o hotărâre din 19 septembrie 1996, tribunalul de apel al lui Metz a considerat că nu era oportun să accepte cererea reclamantului și-a respins cererea. Împotriva acestei hotărâri, reclamantul s-a ocupat de casare. Prin hotărârea din 24 septembrie 1997, Curtea de Casație a respins recursul pe motiv că memoriul nu a fost semnat de solicitant, el nu a îndeplinit condițiile impuse de art. 584 din Codul de procedură penală. GRIEF Recurentul susține că, după arestarea instanței judecătorești a lui Metz, care respinge cererea sa de ridicare a interdicției de pe teritoriul francez pronunțată împotriva sa, consiliul său nu a dispus decât de cinci zile pentru a se califica în casare și de zece zile pentru a depune o memorie semnată de solicitant, în acest caz el însuși.

Cu toate acestea, fiind obligat să părăsească teritoriul francez, el nu a avut timp să-și răstoarne memoria semnat de el în termenele prea scurte impuse de legea franceză, astfel încât numai memoriul semnat de consiliul său a fost depus la grefa Curții de Casație. El consideră că, prin urmare, a fost privat de acces la Curtea de Casație și a declarat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție. Reclamantul susține că, din cauza termenului prea scurt și a faptului că nu își are reședința în Franța, nu a avut timp să-și întoarcă memoriul în casare semnat de acesta, astfel încât numai memoriul semnat de consiliul său a fost depus la grefa Curții de Casație, ceea ce a dus la respingerea recursului său.

Comitetul consideră că, din acest motiv, a fost privat de accesul la Curtea de Casație și a declarat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție. Partea relevantă din art. 6 alin. (1) din Convenție se citește după cum urmează: * Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) cu dispozițiile art. 6 din Convenție. La rândul său, reclamantul consideră că procedura în litigiu privește materia penală în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție.

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței organelor Convenției, procedura în cauză nu se referă nici la drepturile și obligațiile cu caracter civil ale reclamantului, nici la temeiul unei acuzații în materie penală îndreptată împotriva acestuia, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție (a se vedea nr. 2245/93), pct. 4.71994. ; nr. 26062/94, dec. 5.4.1995 și Hotărârea Maauuia c. Franța [GC], nr. 39652/98, 5.10.2000, § 38-40, CEDO 2000. Prin urmare, cauza trebuie respinsă ca fiind incompatibilă cu dispozițiile Convenției, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară Restanta IRRECEVABILĂ S. Dolle W. Fuhrmann Grefier Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 40266/98 présentée par Ahmed EL KHAOULI contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 7 novembre 2000 en une chambre composée de M. W. Fuhrmann, président , M. J.-P. Costa, M. P. Kūris, M me F. Tulkens, M. K. Jungwiert, Sir Nicolas Bratza, M. K. Traja, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 10 mars 1998 et enregistrée le 16 mars 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu la décision partielle du 2 mars 1999, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant marocain, né en 1962 et résidant à Rabat.

Devant la Cour, il est représenté par M e Alain Maurice, avocat au barreau de Valence. Les faits, tels qu’ils ont été présentés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le requérant est entré en France en 1981 où il a résidé jusqu’à son départ vers le Maroc en janvier 1995. Le requérant est marié depuis le 1 er avril 1987 avec F.D., de nationalité marocaine et vivant en France depuis 1973. De cette union sont nés en France trois enfants, entre 1987 et 1993. La famille du requérant et sa belle famille vivent en France. Par un jugement du tribunal correctionnel de Metz du 18 avril 1991, le requérant fut reconnu coupable des faits de détention et de complicité de détention de produits stupéfiants et condamné à la peine de dix ans d’emprisonnement ainsi qu’à l’interdiction définitive du territoire français et au paiement d’une amende douanière.

Par un arrêt du 9 octobre 1991, la cour d’appel de Metz confirma le premier jugement, en ce qu’il avait prononcé à l’encontre du requérant la peine complémentaire d’interdiction définitive du territoire français et réduisait à quatre années la durée de l’emprisonnement. Le requérant fut reconnu coupable d’avoir fait une transaction de trente kilos de résine de cannabis, dans le cadre d’un vaste réseau de trafic de cannabis en France. Après avoir purgé sa peine, le requérant se vit contraint de quitter la France en janvier 1995, sur injonction de la préfecture de la Drôme. Le 12 janvier 1996, le requérant sollicita en application de l’article 55-1 alinéa 2 du code pénal le relèvement de la mesure d’interdiction définitive du territoire français en faisant valoir notamment que, compte tenu de ses liens familiaux en France, la mesure d’interdiction portait atteinte à l’article 8 de la Convention.

Par un arrêt du 19 septembre 1996, la cour d’appel de Metz estima qu’il n’apparaissait pas opportun de faire droit à la demande du requérant, et rejeta sa requête en relèvement. Contre cet arrêt, le requérant se pourvut en cassation. Par un arrêt du 24 septembre 1997, la Cour de cassation rejeta le pourvoi au motif que le mémoire n’étant pas signé par le requérant, il ne remplissait pas les conditions exigées par l’article 584 du code de procédure pénale. GRIEF Le requérant fait valoir qu’après l’arrêt de la cour d’appel de Metz rejetant sa demande en relèvement de l’interdiction du territoire français prononcée à son encontre, son conseil n’a disposé que de cinq jours pour se pourvoir en cassation et de dix jours pour déposer un mémoire signé par le demandeur, en l’occurrence lui-même.

Or, ayant été contraint de quitter le territoire français, il n’a pas eu le temps de retourner son mémoire signé par lui dans les délais trop courts imposés par la loi française de sorte que seul le mémoire signé par son conseil a été déposé auprès du greffe de la Cour de cassation. Il estime que de ce fait, il a été privé d’accès à la Cour de cassation et allègue la violation de l’article 6 § 1 de la Convention. EN DROIT Le requérant fait valoir qu’en raison du délai trop court et du fait qu’il ne réside pas en France, il n’a pas eu le temps de retourner son mémoire en cassation signé par lui de sorte que seul le mémoire signé par son conseil a été déposé auprès du greffe de la Cour de cassation, ce qui a entraîné le rejet de son pourvoi.

Il estime que de ce fait, il a été privé d’accès à la Cour de cassation et allègue la violation de l’article 6 § 1 de la Convention. La partie pertinente de l’article 6 § 1 de la Convention se lit comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) » Le Gouvernement estime d’emblée que le grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de l’article 6 de la Convention. Pour sa part, le requérant estime que la procédure litigieuse concerne la matière pénale au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle que selon la jurisprudence des organes de la Convention, la procédure en relèvement d’une mesure d’interdiction du territoire français ne porte ni sur des droits et obligations de caractère civil du requérant, ni sur le bien-fondé d'une accusation en matière pénale dirigée contre lui, au sens de l'article 6 § 1 de la Convention (cf. n° 22455/93, déc. 4.7.1994 ; n° 26062/94, déc. 5.4.1995 et arrêt Maaouia c. France [GC], n° 39652/98, 5.10.2000, §§ 38-40, CEDH 2000). Il s'ensuit que le grief doit être rejeté comme étant incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LE RESTANT DE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

. S. Dollé W. Fuhrmann Greffière Président