EL KHAOULI contre la FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
EL KHAOULI contre la FRANCE (CtEDO, 2000)
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 40666/98 prezentate de Ahmed EL KHAOULI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la noiembrie 2000 într-o cameră compusă din W. Fuhrmann, președintele J.-P. Costa, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert, Sir Nicolas Bratza, K. Traja, judecători și S. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 10 martie 1998 și înregistrată la 16 martie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială din 2 martie 1999, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant marocan, născut în 1962 și rezident în Rabat. În fața Curții, acesta este reprezentat de domnul Alain Maurice, avocat în baroul din Valencia. Faptele, așa cum au fost prezentate de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a intrat în Franța în 1981, unde a mers până la plecarea sa în Maroc în ianuarie 1995. Reclamantul a fost căsătorit de la 1 ianuarie 1995. aprilie 1987 cu FD, de naționalitate marocană și care locuiește în Franța din 1973. Din această uniune s-au născut în Franța trei copii, între 1987 și 1993. Familia reclamantului și frumoasa sa familie locuiesc în Franța. Printr-o hotărâre corecțională din Metz din 18 aprilie 1991, reclamantul a fost găsit vinovat de detenție și complicitate la deținerea de droguri și condamnat la 10 ani de închisoare, precum și la interdicția definitivă a teritoriului francez și la plata unei amenzi vamale. printr-o hotărâre din 9 octombrie 1991, Curtea de apel Metz a confirmat prima hotărâre, în măsura în care a pronunțat împotriva reclamantului pedeapsa suplimentară de interdicție definitivă a teritoriului francez și a redus la patru ani durata de închisoare. Reclamantul a fost condamnat pentru că a făcut o tranzacție de 30 kg de rășină de canabis, în cadrul unei rețele extinse de trafic de canabis în Franța. După ce și-a ispășit pedeapsa, reclamantul a fost obligat să părăsească Franța în ianuarie 1995, la ordinul prefecturii Drôme. La 12 ianuarie 1996, reclamantul a solicitat, în conformitate cu art. 55-1 alineatul (2) din Codul penal, ridicarea măsurii de interzicere definitivă a teritoriului francez, susținând, printre altele, că, având în vedere legăturile sale familiale în Franța, măsura de interdicție a adus atingere articolului 8 din convenție. Într-o hotărâre din 19 septembrie 1996, tribunalul de apel al lui Metz a considerat că nu era oportun să accepte cererea reclamantului și-a respins cererea. Împotriva acestei hotărâri, reclamantul s-a ocupat de casare. Prin hotărârea din 24 septembrie 1997, Curtea de Casație a respins recursul pe motiv că memoriul nu a fost semnat de solicitant, el nu a îndeplinit condițiile impuse de art. 584 din Codul de procedură penală. GRIEF Recurentul susține că, după arestarea instanței judecătorești a lui Metz, care respinge cererea sa de ridicare a interdicției de pe teritoriul francez pronunțată împotriva sa, consiliul său nu a dispus decât de cinci zile pentru a se califica în casare și de zece zile pentru a depune o memorie semnată de solicitant, în acest caz el însuși. Cu toate acestea, fiind obligat să părăsească teritoriul francez, el nu a avut timp să-și răstoarne memoria semnat de el în termenele prea scurte impuse de legea franceză, astfel încât numai memoriul semnat de consiliul său a fost depus la grefa Curții de Casație. El consideră că, prin urmare, a fost privat de acces la Curtea de Casație și a declarat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție. Reclamantul susține că, din cauza termenului prea scurt și a faptului că nu își are reședința în Franța, nu a avut timp să-și întoarcă memoriul în casare semnat de acesta, astfel încât numai memoriul semnat de consiliul său a fost depus la grefa Curții de Casație, ceea ce a dus la respingerea recursului său. Comitetul consideră că, din acest motiv, a fost privat de accesul la Curtea de Casație și a declarat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție. Partea relevantă din art. 6 alin. (1) din Convenție se citește după cum urmează: * Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) cu dispozițiile art. 6 din Convenție. La rândul său, reclamantul consideră că procedura în litigiu privește materia penală în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței organelor Convenției, procedura în cauză nu se referă nici la drepturile și obligațiile cu caracter civil ale reclamantului, nici la temeiul unei acuzații în materie penală îndreptată împotriva acestuia, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție (a se vedea nr. 2245/93), pct. 4.71994. ; nr. 26062/94, dec. 5.4.1995 și Hotărârea Maauuia c. Franța [GC], nr. 39652/98, 5.10.2000, § 38-40, CEDO 2000. Prin urmare, cauza trebuie respinsă ca fiind incompatibilă cu dispozițiile Convenției, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară Restanta IRRECEVABILĂ S. Dolle W. Fuhrmann Grefier Președinte