BENAMAR ET AUTRES contre la FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
BENAMAR ET AUTRES contre la FRANCE (CtEDO, 2000)
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 42216/98 prezentate de Nasser BENMAR și alții împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la noiembrie 2000 într-o cameră compusă din L. Loucaides, președintele J.-P. Costa, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert, H.S. Greve, dl Ugrekhelidze, judecători și de S. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 10 iulie 1998 și înregistrată la data de 16 iulie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT primul reclamant, resortisant al Algerian născut la Saint-Denis în 1960, este cazan și locuiește în Villetanouse (Seine-Saint-Denis). Mimoune Benamar, mama sa născută în 1938, Yvonne Benamar, soția sa franceză născută în 1970, și-a asumat responsabilitatea pentru această cerere, precum și Dominique Agnellini, resortisant francez născut în 1964, acționând în calitate de reprezentant legal al fiicei sale minore Ilhem Agnellini, născută în 1992 și recunoscută de primul reclamant în 1994. În fața Curții, reclamanții sunt reprezentați de Evelyne Lassner, avocat în baroul Parisului. Primul reclamant s-a născut în Franța și declară că nu a locuit niciodată în Algeria. Condamnat la 29 mai 1980 pentru diverse încălcări ale legislației privind armele la o închisoare de doi ani, din care zece luni au fost închise, primul reclamant a făcut obiectul unui ordin de rejudecare luat de ministrul landurilor la 31 martie 1981. Din 1982 până în 1984, primul reclamant a fost condamnat la închisoare. la data de 21 mai 1985, a fost condamnat de tribunalul de grandoare al lui Bobigny la doi ani de închisoare pentru omor prin imprudență. La 30 octombrie 1987, a fost condamnat la opt luni de închisoare pentru furt. La 28 noiembrie 1989, a fost condamnat prin Tribunalul de Primă Instanță de la Versailles la o pedeapsă de trei ani de închisoare, însoțită de interzicerea definitivă a teritoriului francez pentru traficul de droguri și intrarea ilegală pe teritoriu, decizie care a devenit definitivă prin hotărârea Curții de Casație din 8 octombrie 1990. La 24 ianuarie 1991, primul reclamant a înaintat o cerere de revocare a . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Septembrie 1986, august 1991 și noiembrie 1993 spre Algeria, și s-a întors clandestin în Franța la câteva luni după fiecare măsură de expulzare. Grația prezidențială pentru pedeapsa cu moartea a fost acordată prin decretul din 9 martie 1992, cu condiția ca primul reclamant să nu fie condamnat timp de cinci ani. Cu toate acestea, primul reclamant rămâne încă sub comanda unui ordin de expulzare. Începând cu 8 august 1994, primul reclamant este reținut la domiciliu în departamentul Seine Saint Denis și este în posesia unei autorizații de muncă. El declară că s-a căsătorit la 2 iulie 1997 cu mama fiului său născut la 30 octombrie 1996. De asemenea, justifică recunoașterea, la 10 octombrie 1994, a fiicei sale născute la 15 noiembrie 1992 de o uniune anterioară. GRIEF Invocând art. 8 din Convenție, reclamanții se plâng că refuzul de a abroga refuzul de a-l abroga pe primul reclamant aduce atingere dreptului lor de a-și respecta viața privată și de familie. Reclamanții consideră că refuzul de a abroga respingerea primului reclamant aduce atingere dreptului lor la respectarea vieții private și de familie garantate prin art. 8 din convenție, care este astfel redactat: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, (...) (2) Nu poate exista nici o intervenție a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură, care, într-o societate democratică, este necesară (...) apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau a moralității, sau protejării drepturilor și libertăților ce decurg din aceasta. Guvernul susține că reclamanții nu pot în prezent să-și retragă dreptul de a-și exercita dreptul de proprietate asupra vieții lor private și de familie, ca urmare a faptului că au fost relocați în fața primului reclamant, dat fiind că acesta este în prezent rezident. Pentru a-l expulza pe solicitant, ar trebui, într-adevăr, mai întâi să se anuleze această citație, decizie care va fi atunci susceptibilă de a fi invocată în justiție. Guvernul consideră că, în cazul în care abroga reședința la domiciliu, se poate vorbi despre o încălcare a dreptului la viața privată și de familie. Cu titlu subsidiar, guvernul consideră că numeroasele condamnări ale reclamantului, cu o gravitate tot mai mare, justifică măsura faptului că aceasta era necesară într-o societate democratică și subliniază, de asemenea, că reclamantul era necăsătorit și fără copii atunci când a depus cererea sa de abrogare a acordului din 1991. Reclamanții sunt de acord că: pot pretinde că sunt victime ale încălcării în cauză atâta timp cât: da' e-mail, adevărata sabie a lui Damocles, nu va fi abrogată. Ei reamintesc că primul reclamant a fost deja îndepărtat de trei ori de pe teritoriul francez. Pe de altă parte, ei consideră că, deși reținerea la domiciliu cu autorizație de muncă a permis primului reclamant să ducă o viață aproape normală, precaritatea situației sale nu permite realizarea unei integrări reale. În ceea ce privește fondul cauzei, reclamanții susțin că condamnările aduse primului reclamant se referă la toate faptele de o gravitate redusă, fapt dovedit prin faptul că pedepsele au fost ușoare, și nu mai cauzează nicio tulburare a ordinii publice începând cu 1989. Curtea trebuie să se pronunțe mai întâi asupra faptului dacă reclamanții pot să se retragă. În sensul articolului 34 din convenție, încălcarea articolului 8 din convenție se interpretează după cum urmează: Curtea poate fi sesizată de orice persoană fizică, de orice organizație guvernamentală sau de orice grup de particulari care pretind că sunt victime ale unei încălcări de către una dintre părțile înalte contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale. Înalții părți contractante se angajează să își exercite efectiv acest drept. Curtea amintește că un reclamant nu poate să își exprime punctul de vedere, în sensul articolului 34 din convenție, că, în cazul în care este sau a fost direct afectat de actul sau omisiunea în cauză: este necesar ca acesta să fie supus sau să fie supus direct efectelor acestuia (hotărârea Norris din 26 octombrie 1988, seria A n 142, § 30 și 31 și Hotărârea Otto-Preminger-Institut, seria A n 295-A, § 39). Prin urmare, nu se poate face apel la un act care să nu aibă, temporar sau definitiv, niciun efect juridic. Or, Curtea constată că arestul la reședină În cazul în care arestul la reședință n În plus, în caz de abrogare a arestului la domiciliu, reclamantul ar dispune de o cale de atac în fața instanțelor administrative împotriva oricărei decizii a prefectului și a tuturor garanțiilor pe care le are în comun, cu atât mai mult cu cât, potrivit jurisprudenței Consiliului din statul francez, în cazul în care, la fel ca în speță, deportarea este prea veche, nu mai poate fi pusă în aplicare: autoritatea administrativă trebuie, dacă este cazul, să adopte un alt decret având în vedere circumstanțele de la data noii decizii. În aceste condiții, primul reclamant, care nu mai are în prezent un risc direct de a se îndepărta de teritoriul francez. În consecință, reclamanții nu pot pretinde că sunt victime ale unei încălcări a articolului 8 din convenție în sensul articolului 34 din convenție. Prin urmare, Curtea consideră că cererea trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară revendicarea IRRECEVABILĂ S. Dolle L. Loucles Grefier Președinte