SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 42216/98 prezentate de Nasser BENMAR și alții împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la noiembrie 2000 într-o cameră compusă din L. Loucaides, președintele J.-P. Costa, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert, H.S. Greve, dl Ugrekhelidze, judecători și de S. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 10 iulie 1998 și înregistrată la data de 16 iulie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT primul reclamant, resortisant al Algerian născut la Saint-Denis în 1960, este cazan și locuiește în Villetanouse (Seine-Saint-Denis).
Mimoune Benamar, mama sa născută în 1938, Yvonne Benamar, soția sa franceză născută în 1970, și-a asumat responsabilitatea pentru această cerere, precum și Dominique Agnellini, resortisant francez născut în 1964, acționând în calitate de reprezentant legal al fiicei sale minore Ilhem Agnellini, născută în 1992 și recunoscută de primul reclamant în 1994. În fața Curții, reclamanții sunt reprezentați de Evelyne Lassner, avocat în baroul Parisului. Primul reclamant s-a născut în Franța și declară că nu a locuit niciodată în Algeria. Condamnat la 29 mai 1980 pentru diverse încălcări ale legislației privind armele la o închisoare de doi ani, din care zece luni au fost închise, primul reclamant a făcut obiectul unui ordin de rejudecare luat de ministrul landurilor la 31 martie 1981. Din 1982 până în 1984, primul reclamant a fost condamnat la închisoare.
la data de 21 mai 1985, a fost condamnat de tribunalul de grandoare al lui Bobigny la doi ani de închisoare pentru omor prin imprudență. La 30 octombrie 1987, a fost condamnat la opt luni de închisoare pentru furt. La 28 noiembrie 1989, a fost condamnat prin Tribunalul de Primă Instanță de la Versailles la o pedeapsă de trei ani de închisoare, însoțită de interzicerea definitivă a teritoriului francez pentru traficul de droguri și intrarea ilegală pe teritoriu, decizie care a devenit definitivă prin hotărârea Curții de Casație din 8 octombrie 1990. La 24 ianuarie 1991, primul reclamant a înaintat o cerere de revocare a … Septembrie 1986, august 1991 și noiembrie 1993 spre Algeria, și s-a întors clandestin în Franța la câteva luni după fiecare măsură de expulzare.
Grația prezidențială pentru pedeapsa cu moartea a fost acordată prin decretul din 9 martie 1992, cu condiția ca primul reclamant să nu fie condamnat timp de cinci ani. Cu toate acestea, primul reclamant rămâne încă sub comanda unui ordin de expulzare. Începând cu 8 august 1994, primul reclamant este reținut la domiciliu în departamentul Seine Saint Denis și este în posesia unei autorizații de muncă. El declară că s-a căsătorit la 2 iulie 1997 cu mama fiului său născut la 30 octombrie 1996. De asemenea, justifică recunoașterea, la 10 octombrie 1994, a fiicei sale născute la 15 noiembrie 1992 de o uniune anterioară. GRIEF Invocând art. 8 din Convenție, reclamanții se plâng că refuzul de a abroga refuzul de a-l abroga pe primul reclamant aduce atingere dreptului lor de a-și respecta viața privată și de familie.
Reclamanții consideră că refuzul de a abroga respingerea primului reclamant aduce atingere dreptului lor la respectarea vieții private și de familie garantate prin art. 8 din convenție, care este astfel redactat: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, (...) (2) Nu poate exista nici o intervenție a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură, care, într-o societate democratică, este necesară (...) apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau a moralității, sau protejării drepturilor și libertăților ce decurg din aceasta. Guvernul susține că reclamanții nu pot în prezent să-și retragă dreptul de a-și exercita dreptul de proprietate asupra vieții lor private și de familie, ca urmare a faptului că au fost relocați în fața primului reclamant, dat fiind că acesta este în prezent rezident.
Pentru a-l expulza pe solicitant, ar trebui, într-adevăr, mai întâi să se anuleze această citație, decizie care va fi atunci susceptibilă de a fi invocată în justiție. Guvernul consideră că, în cazul în care abroga reședința la domiciliu, se poate vorbi despre o încălcare a dreptului la viața privată și de familie. Cu titlu subsidiar, guvernul consideră că numeroasele condamnări ale reclamantului, cu o gravitate tot mai mare, justifică măsura faptului că aceasta era necesară într-o societate democratică și subliniază, de asemenea, că reclamantul era necăsătorit și fără copii atunci când a depus cererea sa de abrogare a acordului din 1991. Reclamanții sunt de acord că: pot pretinde că sunt victime ale încălcării în cauză atâta timp cât: da' e-mail, adevărata sabie a lui Damocles, nu va fi abrogată.
Ei reamintesc că primul reclamant a fost deja îndepărtat de trei ori de pe teritoriul francez. Pe de altă parte, ei consideră că, deși reținerea la domiciliu cu autorizație de muncă a permis primului reclamant să ducă o viață aproape normală, precaritatea situației sale nu permite realizarea unei integrări reale. În ceea ce privește fondul cauzei, reclamanții susțin că condamnările aduse primului reclamant se referă la toate faptele de o gravitate redusă, fapt dovedit prin faptul că pedepsele au fost ușoare, și nu mai cauzează nicio tulburare a ordinii publice începând cu 1989. Curtea trebuie să se pronunțe mai întâi asupra faptului dacă reclamanții pot să se retragă.
În sensul articolului 34 din convenție, încălcarea articolului 8 din convenție se interpretează după cum urmează: Curtea poate fi sesizată de orice persoană fizică, de orice organizație guvernamentală sau de orice grup de particulari care pretind că sunt victime ale unei încălcări de către una dintre părțile înalte contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale. Înalții părți contractante se angajează să își exercite efectiv acest drept.
Curtea amintește că un reclamant nu poate să își exprime punctul de vedere, în sensul articolului 34 din convenție, că, în cazul în care este sau a fost direct afectat de actul sau omisiunea în cauză: este necesar ca acesta să fie supus sau să fie supus direct efectelor acestuia (hotărârea Norris din 26 octombrie 1988, seria A n 142, § 30 și 31 și Hotărârea Otto-Preminger-Institut, seria A n 295-A, § 39). Prin urmare, nu se poate face apel la un act care să nu aibă, temporar sau definitiv, niciun efect juridic.
Or, Curtea constată că arestul la reședină În cazul în care arestul la reședință n În plus, în caz de abrogare a arestului la domiciliu, reclamantul ar dispune de o cale de atac în fața instanțelor administrative împotriva oricărei decizii a prefectului și a tuturor garanțiilor pe care le are în comun, cu atât mai mult cu cât, potrivit jurisprudenței Consiliului din statul francez, în cazul în care, la fel ca în speță, deportarea este prea veche, nu mai poate fi pusă în aplicare: autoritatea administrativă trebuie, dacă este cazul, să adopte un alt decret având în vedere circumstanțele de la data noii decizii. În aceste condiții, primul reclamant, care nu mai are în prezent un risc direct de a se îndepărta de teritoriul francez.
În consecință, reclamanții nu pot pretinde că sunt victime ale unei încălcări a articolului 8 din convenție în sensul articolului 34 din convenție. Prin urmare, Curtea consideră că cererea trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară revendicarea IRRECEVABILĂ S. Dolle L. Loucles Grefier Președinte
DÉCISION
de la requête n o 42216/98 présentée par Nasser BENAMAR et autres contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 14 novembre 2000 en une chambre composée de M. L. Loucaides, président , M. J.-P. Costa, M. P. Kūris, M me F. Tulkens, M. K. Jungwiert, M me H.S. Greve, M. M. Ugrekhelidze, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 10 juillet 1998 et enregistrée le 16 juillet 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le premier requérant, ressortissant algérien né à Saint-Denis en 1960, est chaudronnier et réside à Villetaneuse (Seine-Saint-Denis).
Mimoune Benamar, sa mère née en 1938, Yvonne Benamar, son épouse française née en 1970, s’associent à la présente requête, de même que Dominique Agnellini, ressortissante française née en 1964, agissant en qualité de représentante légale de sa fille mineure Ilhem Agnellini, née en 1992 et reconnue par le premier requérant en 1994. Devant la Cour, les requérants sont représentés par Evelyne Lassner, avocate au barreau de Paris. Le premier requérant est né en France et indique n’avoir jamais vécu en Algérie.
Condamné le 29 mai 1980 pour diverses infractions à la législation sur les armes à un emprisonnement de deux ans dont dix mois fermes, le premier requérant a fait l’objet d’un arrêté d’expulsion pris par le ministre de l’Intérieur en date du 31 mars 1981. De 1982 à 1984, le premier requérant fut condamné à quatre peines d’emprisonnement ferme d’une durée de six à huit mois pour des faits de vol, vol avec effraction ou escalade et tentative de vol. Le 21 mai 1985, il fut condamné par le tribunal de grande instance de Bobigny à deux ans d’emprisonnement pour homicide involontaire.
Le 30 octobre 1987, il fut condamné à huit mois d’emprisonnement pour vol. Le 28 novembre 1989, il fut condamné par la cour d’appel de Versailles à une peine de trois ans de prison, assortie de l’interdiction définitive du territoire français pour trafic de stupéfiants et entrée illégale sur le territoire, décision devenue définitive par arrêt de la Cour de cassation du 8 octobre 1990. Le 24 janvier 1991, le premier requérant déposa une demande d’abrogation de l’arrêté d’expulsion. A défaut de réponse formelle, il saisit le tribunal administratif de Paris, d’un recours contre la décision implicite de rejet. Ce recours fut rejeté par jugement du 12 mars 1993, puis par décision du Conseil d’Etat du 27 février 1998 notifiée le 13 mars 1998. Le premier requérant fut expulsé le 1 er septembre 1986, en août 1991 et en novembre 1993 vers l’Algérie, et revint clandestinement en France quelques mois après chaque mesure d’expulsion.
La grâce présidentielle pour la peine d’interdiction définitive du territoire français lui fut octroyée par décret du 9 mars 1992, sous condition de non-condamnation pendant cinq ans. Le premier requérant restait, malgré tout, encore sous le coup d’un arrêté d’expulsion. Depuis le 8 août 1994, le premier requérant est assigné à résidence dans le département de Seine Saint Denis et est en possession d’une autorisation de travail. Il indique s’être marié le 2 juillet 1997 avec la mère de son fils né le 30 octobre 1996. Il justifie par ailleurs avoir reconnu, le 10 octobre 1994, sa fille née le 15 novembre 1992 d’une précédente union. GRIEF Invoquant l’article 8 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que le refus d’abroger l’arrêté d’expulsion du premier requérant porte atteinte à leur droit au respect de leur vie privée et familiale.
EN DROIT Les requérants considèrent que le refus d’abroger l’arrêté d’expulsion du premier requérant porte atteinte à leur droit au respect de leur vie privée et familiale garanti par l’article 8 de la Convention, qui est ainsi rédigé : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, (...) 2. Il ne peut y avoir d’ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure, qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
» Le Gouvernement fait valoir que les requérants ne sauraient actuellement se prétendre « victimes » d’une atteinte à leur vie privée et familiale du fait de l’arrêté d’expulsion pris à l’égard du premier requérant, étant donné que celui-ci est actuellement assigné à résidence. Pour expulser le requérant, il faudrait en effet d’abord annuler cette assignation, décision qui sera alors susceptible d’un recours contentieux. Le Gouvernement estime que ce n’est qu’en cas d’abrogation de l’assignation à résidence que l’on pourra parler d’une atteinte au droit à la vie privée et familiale. A titre subsidiaire, le Gouvernement considère que les nombreuses condamnations du requérant, d’une gravité croissante, justifient la mesure du fait qu’elle était nécessaire dans une société démocratique.
Il relève également que le requérant était célibataire et sans enfants lorsqu’il a déposé sa demande d’abrogation de l’arrêté d’expulsion en 1991. Les requérants sont d’avis qu’ils peuvent se prétendre victimes de la violation alléguée tant que l’arrêté d’expulsion, véritable épée de Damoclès, n’aura pas été abrogé. Ils rappellent que le premier requérant a déjà été éloigné à trois reprises du territoire français. Ils estiment par ailleurs que même si l’assignation à résidence avec autorisation de travail a permis au premier requérant de mener une vie presque normale, la précarité de sa situation l’empêche de réaliser une véritable insertion.
Quant au fond de l’affaire, les requérants font valoir que les condamnations infligées au premier requérant concernaient tous des faits d’une faible gravité, ce qui est prouvé par la légèreté des peines, et relèvent qu’il n’a plus causé aucun trouble à l’ordre public depuis 1989. La Cour doit d’abord se prononcer sur le point de savoir si les requérants peuvent se prétendre « victimes » de la violation alléguée de l’article 8 de la Convention, au sens de son article 34 qui se lit comme suit : « La Cour peut être saisie d’une requête par toute personne physique, toute organisation non gouvernementale ou tout groupe de particuliers qui se prétend victime d’une violation par l’une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles.
Les Hautes Parties contractantes s’engagent à n’entraver par aucune mesure l’exercice efficace de ce droit. » La Cour rappelle qu’un requérant ne peut se prétendre « victime », au sens de l’article 34 de la Convention, que s’il est ou a été directement touché par l’acte ou omission litigieux : il faut qu’il en subisse ou risque d’en subir directement les effets (arrêt Norris du 26 octobre 1988, série A n o 142, §§ 30 et 31 et arrêt Otto-Preminger-Institut, série A n o 295-A, § 39). On ne saurait donc se prétendre « victime » d’un acte dépourvu, temporairement ou définitivement, de tout effet juridique. Or, la Cour constate que l’assignation à résidence prive l’arrêté d’expulsion litigieux de tout effet juridique.
L’arrêté ne peut en effet être à nouveau mis à exécution tant que l’assignation ne sera pas abrogée. Si l’assignation à résidence n’exclut pas l’éventualité d’une abrogation de l’arrêté dans le futur et de la mise en oeuvre de l’arrêté d’expulsion, cette éventualité ne saurait être considérée comme imminente. En outre, en cas d’abrogation de l’assignation à résidence, le requérant disposerait du recours ouvert devant les juridictions administratives contre toute décision du préfet et de l’ensemble des garanties dont il s’accompagne, ce d’autant plus que, selon la jurisprudence du Conseil d’Etat français, lorsque, comme en l’espèce, l’arrêté d’expulsion est trop ancien, il ne peut plus être mis à exécution : l’autorité administrative doit, le cas échéant, prendre un autre arrêté au vu des circonstances à la date de cette nouvelle décision.
Dans ces conditions, le premier requérant, qui ne court actuellement plus un risque direct d’éloignement du territoire français. Les requérants ne peuvent en conséquence se prétendre victime d’une violation de l’article 8 de la Convention au sens de son article 34. Dès lors, la Cour estime que la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
. S. Dollé L. Loucaides Greffière Président