OUESLATI contre la FRANCE

A TREIA SECȚIE

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererei nr. 42213/98

presentată de Mourad OUESLATI

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secție), ședințând pe 19 iunie 2001 într-o cameră compusă din

:

Domi L. Loucaides,

președinte,

J.-P. Costa,

P. Kūris,

dna F. Tulkens,

M. K. Jungwiert,

dna H.S. Greve,

M. M. Ugrekhelidze,

judecători,

și din

dna S. Dollé,

grefiер de secție,

Având în vedere petiția mențională mai sus presentată Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 31 martie 1998 și înregistrată pe 16 iulie 1998,

Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina petiția,

Având în vedere observațiile depuse de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamant,

Având în vedere decizia Curții din 12 decembrie 2000 invitând parties să depună observații suplimentare,

Având în vedere observațiile suplimentare depuse de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamant,

După deliberare, adoptă următoarea decizie

:

ASPECTELE FAPTICE

Reclamantul, Mourad Oueslati, este cetățean tunisian, născut în 1967 și reziduind în Tunisia. El este reprezentat în fața Curții de dna Henry Verniers, avocat la baroul Marseille.

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de parties, pot fi rezumate după cum urmează.

Intrat în Franța în iunie 1986 la vârsta de nouăsprezece ani, reclamantul s-a căsătorit pe 20 ianuarie 1990 la consulatul general tunisian din Marseille. Ca urmare a anulării judiciare a acestui mariaj pe 11 martie 1993, soții și-au reînnoit mariajul pe 18 aprilie 1994, în timp ce reclamantul era încarcerat. Un fiu de cetățenie franceză s-a născut din această unire pe 1 iulie 1994.

Pe 24 noiembrie 1993, reclamantul a fost pus sub urmărire și plasat în detență preventivă. Prin sentință din 25 noiembrie 1994, tribunalul corecțional din Aix-en-Provence l-a condamnat la doi ani de închisoare pentru infracțiuni la legislația asupra stupefianti (heroină) comise în cursul anului 1993.

Reclamantul indică că suferă din 1994 de hepatită C. Un certificat medical din 25 august 1998 a fost prezentat Curții.

Pe 12 ianuarie 1995, reclamantul a fost condamnat de tribunalul corecțional din Marseille la o pedeapsă de șapte ani de închisoare și 50.000 franci amendă, precum și la o pedeapsă complementară de interzicere definitivă a teritoriului național pentru fapte de infracțiuni la legislația asupra stupefianti și participare la o asociație de malfăptori în vederea pregătirii unui crime comise în cursul ianuarie 1992 la octombrie 1993.

După cererea reclamantului, tribunalul corecțional din Marseille a ordonat confundarea celor două pedepse de închisoare prin decizie din 12 iunie 1995.

Pe 23 aprilie 1997, reclamantul a depus o cerere de ridicare a interdicției definitive a teritoriului francez ridicând în special art. 8 al Convenției, în fața tribunalului de mare instanță din Marseille, care a respins cererea sa pe 8 septembrie 1997. Reclamantul a apelat această decizie.

La al optulea și ultimul considerand al concluziilor sale de apel, se pot citi aceste cuvinte

:

« M. Oueslati, cu siguranță, dacă și-a achitat datoriile față de societate în privința privării de libertate, nu poate fi supus aplicării unei pedepse de interzicere a teritoriului, care ar avea pentru el, pe lângă consecințe de asemenea dezastre, având în vedere faptul că acesta poartă o hepatită C cronică din 1994

».

Printr-o hotărâre din 30 martie 1998, curtea de apel din Aix-en-Provence a confirmat acest refuz, adoptând următoarele motive

:

«

(...) interzicerea definitivă pronunțată, măsură de apărare a ordinii și prevenire a infracțiunilor penale, nu este în nici un fel contrară dispozițiilor articolului 8 al Convenției europene de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

(...) natura comportamentelor pentru care cercetatorul a fost declarat vinovat, referitoare la participarea sa la un trafic de heroină în cadrul unei asociații, informațiile privind personalitatea reunite despre el, în timp ce fusese deja condamnat pentru trafic de stupefianti, și respectul insuficient pe care l-a manifestat pentru legile țării de sejur conduc Curtea să confirme sentința care a fost atribuită.

»

Reclamantul indică că nu a formulat un recurs în casație, dar a formulat o cerere de grație de la Președintele Republicii, care a fost refuzată pe 17 iunie 1999.

Potrivit reclamantului, diverse corespondenți mențiunând starea sa de sănătate ar fi fost transmise autorităților administrative franceze în special președintelui Republicii, Primului Ministru, Păzitorului Ștampilei și Ministrului Interiorului între aprilie și septembrie 1998.

Reclamantul a fost condus la frontieră pe 10 septembrie 1998, după ce plătise pedepsele de închisoare care i-au fost aplicate, ca urmare a unei decizii a prefectului din aceeași zi stabilind condițiile executării interdicției teritoriale pronunțate pe 12 ianuarie 1995. După eliberare, a fost transferat la centrul de detenție administrativă la 11 ore și îndepărtat la 13 ore.

Pe 20 octombrie 1998, reclamantul a introdus un recurs în fața tribunalului administrativ, cu scopul anulării deciziei prefectului de executare a sentinței din 12 ianuarie 1995. Prin sentință din 17 iunie 1999, tribunalul administrativ a declarat acest recurs inadmisibil pentru neformalitate.

Reclamantul semnalează de asemenea că, la sfârșitul anului 1999, în contextul examinării unei cereri de viză pentru tratament, serviciile Consulatului Franței l-au invitat să se prezinte pentru examinare la un medic aprobat de Consulat. El explică că autoritățile franceze sunt deci, ca urmare a acestui examen, în posesia unui certificat medical menționând gravitatea stării sale de sănătate.

PLÂNGERI

Reamintind că poartă virusul hepatitei C - ceea ce îl obligă să urmeze un tratament medical regulat -, el susține de asemenea că imposibilitatea de a obține îngrijiri adecvate în Tunisia constituie un tratament inuman contrarios articolului 3 al Convenției.

PE DREPTURI

Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate a cererei pentru neepuizarea căilor de atac interne. În ceea ce privește mai cu seamă plângerea privind art. 3, el notează mai întâi că reclamantul ar fi trebuit să ridice boala sa în fața tribunalului corecțional din Marseille pentru ca judecătorii să o ia în considerare la pronunțarea sentinței. Ar fi trebuit de asemenea să apeleze decizia din 12 ianuarie 1995. Guvernul consideră că reclamantul ar fi trebuit să introducă un recurs în casație împotriva hotărârii pronunțate pe 30 martie 1998 cu privire la cererea sa de ridicare a interdicției pentru a satisface condiția epuizării căilor de atac interne cu privire la celelalte plângeri ale sale.

Guvernul notează de altfel că reclamantul nu a satisfăcut condiția epuizării căilor de atac interne cu privire la executarea măsurii de îndepărtare de către autoritatea administrativă.

Reclamantul consideră mai întâi că măsura de interzicere a teritoriului pronunțată în legătură cu el determină de plin drept recondusul la frontieră, deci nu există nici un recurs împotriva acestei măsuri ca atare. În cauza aceasta deci, doar un recurs împotriva deciziei stabilind țara de destinație era posibil. Or, acest recurs se confunda în toate punctele cu cel pe care îl exercitase prin cererea sa de ridicare a interdicției teritoriale. Cât la problema tratamentului său, reclamantul consideră de altfel că a informat suficient Guvernul cu privire la starea sa de sănătate, și invocă scrisori adresate Președintelui republicii, Miniștrilor și primarului din Marseille. Guvernul nu putea, potrivit reclamantului, să ignore starea sa de sănătate în momentul expulsării.

Curtea reamintește că în decizia sa Hamaïdi (Hamaïdi c. Franța (dec.), nr. 39291/98, 6.3.2001), s-a pronunțat în următorii termeni

:

«

Curtea reamintește că în cauza Civet c. Franța ([GC], nr. 29340/95, CEDH 1999-VI [28.9.99]), ea a insistat asupra rolului crucial al instanței în casație. Dacă nu intră în atribuțiile Curții de Casație de a reveni asupra aprecierii elementelor de pur fapt, deoarece competența sa este limitată la mijlocele de drept, «

totuși nu se poate înțelege «

faptele

» și «

dreptul

» ca doi domenii radical separați, și a fi mulțumit cu un raționament conducând la negarea implicării și complementarității lor

». Curtea de Casație «

nu mai puțin are misiunea de a controla adecvarea dintre, pe de o parte, faptele stabilite de judecătorii de fond și, pe de altă parte, concluzia la care aceștia din urmă au ajuns pe baza acestor constatări

». Dincolo de examinarea regularității hotărârii care i-este prezentată, ea verifică că decizia este justificată și în mod adecvat motivată.

Curtea reamintește, de asemenea, că în cauza Dalia precitată (§§ 35 la 38), ea a respins excepția de inadmisibilitate pentru defect de sesizare a Curții de Casație prezentată de Guvern pe motiv că acesta din urmă nu producase nici o jurisprudență de natură să susțină teza sa privind adecvarea și efectivitatea recursuluii.

Curtea a examinat chestiunea la lumina hotărârilor sale precitate, al deciziilor menționate de Guvern și al altor hotărâri recente pronunțate în materia aceasta de Curtea de Casație.

Ea constată că în contextul recursourilor introduse împotriva deciziilor infligând măsuri de interzicere a teritoriului, Curtea de Casație procedează la un examen al conformității interdicției cu garantiile articolului 8 al Convenției când un asemenea mijloc i-este prezentat.

Este adevărat că în materia ridicării, Curtea de Casație a adesea respins mijloacele invocând dreptul la viață privată și familială prin adoptarea unei motivații care ar fi de natură să confirme constatarea absenței adecvării și efectivității recursuluii în casație care fusese făcută în cauza Dalia precitată. După ce a observat motivele respingerii cererii de ridicare, această jurisdicție a respins de fapt mijlocul estimând că «

hotărârea nu suportă grief-urile susținute, în timp ce în materia ridicării, judecătorii dispun în materia aceasta de un putere de apreciere din care nu datorează nici un cont

» (Cass. crim. 4 mai 2000, recurs nr. 99-84.001

; a se vedea, de asemenea, Cass. crim. 23 iunie 1999, recurs nr. 98-88.068).

Cu toate acestea, examinarea anumitor altor hotărâri pronunțate în materia ridicării arată că Curtea de Casație exercită cel puțin, în limitele competenței sale, «

un control al adecvării dintre, pe de o parte, faptele stabilite de judecătorii de fond și, pe de altă parte, concluzia la care aceștia din urmă au ajuns pe baza acestor constatări

» (hotărâre Civet precitată). Ea a de altfel anulat o hotărâre respingând o cerere de ridicare pentru defect de bază legală, pe motiv că curtea de apel se determinase «

fără a fi examinat motivele de ordin personal și familial expuse de reclamant

» în sprijinul cererii (Cass. crim. 3 martie 1999, recurs nr. 98-82.007).

În aceste condiții, Curtea este de opinie că Curtea de Casație este în măsură să aprecieze dacă măsura de interzicere sau menținerea acesteia sunt în conformitate cu cerințele articolului 8 al Convenției.

»

Curtea nu vede, în cauza prezentă, motive de a se îndepărta de aprecierea din decizia sa Hamaïdi. Ea observă la această privință că Curtea de Casație a anulat recent hotărâri respingând cereri de ridicare, pentru defect de bază legală din lipsă de examinare a motivelor de ordin personal sau familial expuse (Cass. crim. 13 martie 2001, recurs nr. 00-82.670, BICC 536, hotărâre nr. 569 ; Cass. crim. 28 februarie 2001, recurs nr. 99-87.963).

Un același raționament trebuie urmat cu privire la grievuri privind art. 3 al Convenției (Bodika c. Franța (dec.), nr. 48135/99, 12.10.1999 ; a se vedea, de asemenea, Cass. crim., 13 iunie 1999, recurs nr. 98-85.916).

Or, Curtea constată că reclamantul nu a folosit calea recursuluii în casație împotriva hotărârii din 30 martie 1998 respingând cererea sa de ridicare. Procedând așa, reclamantul nu a dat deci jurisdicțiilor franceze oportunitatea pe care art. 35 § 1 al Convenției o are ca scop de a ménaja în principiu Statelor contractante : evitarea sau redresarea încălcărilor susținute împotriva lor (a se vedea, între altele, hotărârea Civet precitată și hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36). Ca mijloc subsidiar, Curtea notează că reclamantul nu a folosit de asemenea, în formele și termenele prescrise de legea internă, recursourile judiciare care-i erau deschise în legea franceză pentru a contesta decizia prefectului de executare a sentinței din 12 ianuarie 1995

(hotărâre Saïdi c. Franța din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, p. 54, § 38 ; hotărâre Gasus Dosier- und Fördertechnik c. Țări de Jos din 23 februarie 1995, seria A nr. 306-A, p. 45, § 48).

Or, acelea sunt singurele proceduri interne pentru care reclamantul a satisfăcut termenul de șase luni fixat de art. 35 § 1 al Convenției.

În sfârșit, scrisorile adresate de reclamant diverșilor reprezentanți ai puterii executive și cererea de grație nu pot constitui recourse efective, în sensul articolului 35 § 1 al Convenției.

Excepția de neepuizare a căilor de atac interne se dovedește deci întemeiată și petiția trebuie din atunci să fie respingă în aplicarea articolului 35 § 4 al Convenției.

:

«

Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de instanțele aceluiași stat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o sentință definitivă în conformitate cu legea și procedura penală a acestui stat.

»

Presupunând că reclamantul satisface la acest în privință condițiile articolului 35 § 1 al Convenției, Curtea reamintește că art. 4 al Protocolului nr. 7 are scopul de a interzice repetarea urmăririi penale definitivă închise, evitând ca o persoană să fie urmărită sau pedepsită penal de două ori pentru același comportament de instanțele aceluiași stat.

Această dispoziție se aplică doar în caz de deschidere a unei noi proceduri (hotărâre Gradinger c. Austria din 23 octombrie 1995, seria A nr. 328-C, p. 65, § 53). Or, cele două decizii vizate de reclamant au fost luate în contextul unei singure și aceleași proceduri și pedeapsa de interzicere definitivă a teritoriului este o pedeapsă complementară, prevăzută de lege.

Ea face – ca pedeapsa de închisoare, amenzi și posibile alte pedepse complementare –, parte integrală a condamnării pronunțate de o singură și aceeași decizie.

În aceste condiții, examinarea acestui grievu nu permite să se descopere nici o încălcare a dispozițiilor Convenției sau a Protocolurilor sale.

Rezultă că această parte a cererei este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respingă în conformitate cu art. 35 § 4.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

petiția inadmisibilă.

S. Dollé

L. Loucaides

Grefiер

Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 42213/98

présentée par Mourad OUESLATI

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 19 juin 2001 en une chambre composée de

MM.

L.

Loucaides

,

président

,

J.-P.

Costa

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

K.

Jungwiert

,

M

me

H.S.

Greve

,

M.

M.

Ugrekhelidze

,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 31 mars 1998 et enregistrée le 16

juillet 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Vu la décision de la Cour, en date du 12 décembre 2000, d’inviter les parties à soumettre des observations supplémentaires,

Vu les observations supplémentaires, soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Mourad Oueslati, est un ressortissant tunisien, né en 1967 et résidant en Tunisie. Il est représenté devant la Cour par M

e

Henry Verniers, avocat au barreau de Marseille.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Entré en France en juin 1986 à l’âge de dix-neuf ans, le requérant se maria le 20 janvier 1990 au consulat général de Tunisie à Marseille. Suite à l’annulation judiciaire de ce mariage le 11 mars 1993, les époux renouvelèrent leur mariage le 18 avril 1994, alors que le requérant était incarcéré. Un fils de nationalité française naquit de cette union le 1er juillet 1994.

Le 24 novembre 1993, le requérant fut mis en examen et placé sous mandat de dépôt. Par jugement du 25 novembre 1994, le tribunal correctionnel d’Aix-en-Provence le condamna à deux ans d’emprisonnement pour infractions à la législation sur les stupéfiants (héroïne) commises courant 1993.

Le requérant indique souffrir depuis 1994 d’une hépatite C. Un certificat médical en date du 25 août 1998 a été produit à la Cour.

Le 12 janvier 1995, le requérant fut condamné par le tribunal correctionnel de Marseille à une peine de sept ans d’emprisonnement et 50

000 francs d’amende, ainsi qu’à une peine complémentaire d’interdiction définitive du territoire national pour des faits d’infractions à la législation sur les stupéfiants et de participation à une association de malfaiteurs en vue de la préparation d’un crime commis de courant janvier 1992 à octobre 1993.

Après demande du requérant, le tribunal correctionnel de Marseille ordonna la confusion des deux peines d’emprisonnement par décision du 12

juin 1995.

Le 23 avril 1997, le requérant déposa une requête en relèvement de l’interdiction définitive du territoire français soulevant notamment l’article 8 de la Convention, auprès du tribunal de grande instance de Marseille, qui rejeta sa demande le 8 septembre 1997. Le requérant fit appel de cette décision.

Au huitième et dernier considérant de ses conclusions d’appel, on peut lire ces mots :

« M. Oueslati, certes s’il a payé son dû à la société concernant sa privation de liberté, ne peut se voir faire application d’une peine l’interdiction du territoire, qui aurait pour lui en sus des conséquences également désastreuses, eu égard au fait que celui-ci est porteur d’une hépatite C chronique et ce depuis 1994 ».

Par arrêt du 30 mars 1998, la cour d’appel d’Aix-en-Provence confirma ce refus, en adoptant les motifs suivants :

«

(...) l’interdiction définitivement prononcée, mesure de défense de l’ordre et de prévention des infractions pénales, n’est en rien contraire aux dispositions de l’article

8 de la Convention européenne de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales.

(...) la nature des agissements dont le demandeur a été déclaré convaincu, s’agissant de sa participation à un trafic d’héroïne dans le cadre d’une association, les renseignements de personnalité réunis sur son compte, alors qu’il avait déjà été condamné pour trafic de stupéfiants, et l’insuffisant respect qu’il a manifesté des lois du pays d’accueil conduisent la Cour à confirmer le jugement déféré.

»

Le requérant indique ne pas avoir formé de pourvoi en cassation, mais avoir formulé une demande de grâce du Président de la République, qui a été refusée le 17 juin 1999.

Selon le requérant, diverses correspondances faisant mention de son état de santé auraient été transmises aux autorités administratives françaises notamment au président de la République, au Premier Ministre, au Garde des Sceaux et au ministre de l’Intérieur entre avril et septembre 1998.

Le requérant a été reconduit à la frontière le 10 septembre 1998, après avoir purgé les peines d’emprisonnement qui lui avaient été infligées, suite à une décision du préfet du même jour fixant les conditions d’exécution de l’interdiction du territoire prononcée le 12 janvier 1995. Après la levée d’écrou, il fut transféré au centre de rétention administrative à 11

heures et éloigné à 13 heures.

Le 20 octobre 1998, le requérant introduisit un recours devant le tribunal administratif, en vue de l’annulation de la décision du préfet d’exécuter le jugement du 12 janvier 1995. Par jugement du 17 juin 1999, le tribunal administratif déclara ce recours irrecevable pour informalité.

Le requérant signale aussi que, à la fin de l’année 1999, dans le cadre de l’instruction d’une demande de visa pour soins, les services du Consulat de France l’ont invité à se rendre aux fins d’examen chez un médecin agréé par le Consulat. Il explique que les autorités françaises sont donc, suite à cet examen, en possession d’un certificat médical mentionnant la gravité de son état de santé.

GRIEFS

Rappelant qu’il est porteur du virus de l’hépatite C - ce qui lui impose de suivre un traitement médical régulier -, il fait aussi valoir que l’impossibilité d’obtenir des soins adéquats en Tunisie constitue un traitement inhumain contraire à l’article 3 de la Convention.

EN DROIT

Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité de la requête pour non-épuisement des voies de recours internes. En ce qui concerne plus particulièrement le grief tiré de l’article 3, il relève tout d’abord que le requérant aurait dû soulever sa maladie devant le tribunal correctionnel de Marseille pour que les juges puissent la prendre en considération lors de leur jugement. Il aurait en outre dû faire appel de la décision du 12 janvier 1995. Le Gouvernement estime que le requérant aurait dû introduire un pourvoi en cassation contre l’arrêt rendu le 30 mars 1998 sur sa demande de relèvement de l’interdiction pour satisfaire à la condition de l’épuisement des voies de recours internes en ce qui concerne ses autres griefs.

Le Gouvernement relève en outre que le requérant n’a pas satisfait à la condition de l’épuisement des voies de recours internes en ce qui concerne l’exécution de la mesure d’éloignement par l’autorité administrative.

Le requérant estime tout d’abord, que la mesure d’interdiction du territoire prononcée à son encontre, emporte de plein droit la reconduite à la frontière, de sorte qu’il n’existe aucun recours contre cette mesure en tant que telle. En l’espèce donc, seul un recours contre la décision fixant le pays de destination était possible. Or, ce recours se confondait en tous points avec celui qu’il avait exercé par sa demande en relèvement de l’interdiction du territoire. Quant à la question de son traitement, le requérant estime par ailleurs qu’il a suffisamment informé le Gouvernement de son état de santé, et fait état de lettres adressées au Président de la république, aux Ministres ainsi qu’au maire de Marseille. Le Gouvernement ne pouvait, selon le requérant, ignorer son état de santé au moment de son expulsion.

La Cour rappelle que dans sa décision Hamaïdi (

Hamaïdi

contre France

(déc.), n° 39291/98, 6.3.2001), elle s’est prononcée en ces termes

:

«

la Cour rappelle que dans l’affaire Civet c. France ([GC], n° 29340/95, CEDH 1999-VI [28.9.99]), elle a insisté sur le rôle crucial de l’instance en cassation. S’il ne rentre pas dans les attributions de la Cour de cassation de revenir sur l’appréciation d’éléments de pur fait puisque sa compétence est limitée aux moyens de droit, «

on ne saurait pour autant appréhender les «

faits

» et le «

droit

» comme deux domaines radicalement séparés, et se satisfaire d’un raisonnement conduisant à nier leur imbrication et leur complémentarité

». La Cour de cassation «

n’en a pas moins pour mission de contrôler l’adéquation entre, d’une part, les faits établis par les juges du fond et, d’autre part, la conclusion à laquelle ces derniers ont abouti sur le fondement de ces constatations

». Au-delà d’un examen de la régularité de l’arrêt qui lui est déféré, elle vérifie que la décision est justifiée et adéquatement motivée.

La Cour rappelle également que dans l’affaire Dalia précitée (§§ 35 à 38), elle a rejeté l’exception d’irrecevabilité pour défaut de saisine de la Cour de cassation présentée par le Gouvernement au motif que

ce dernier n’avait produit aucune jurisprudence de nature à étayer sa thèse concernant l’adéquation et l’effectivité du recours.

La Cour a examiné la question à la lumière de ses arrêts précités, des décisions mentionnées par le Gouvernement et d’autres arrêts récents rendus en la matière par la Cour de cassation.

Elle constate que dans le cadre de pourvois introduits contre des décisions infligeant des mesures d’interdiction du territoire, la Cour de cassation procède à un examen de la conformité de l’interdiction avec les garanties de l’article 8 de la Convention lorsqu’un tel moyen lui est présenté.

Il est vrai qu’en matière de relèvement, la Cour de cassation a souvent rejeté les moyens invoquant le droit à la vie privée et familiale en adoptant une motivation qui serait de nature à confirmer le constat d’absence d’adéquation et d’effectivité du recours en cassation qui avait été fait dans l’affaire Dalia précitée. Après avoir relevé les motifs du rejet de la demande de relèvement, cette juridiction a en effet rejeté le moyen en estimant que «

l’arrêt n’encourt pas les griefs allégués alors qu’en matière de relèvement, les juges disposent en la matière d’un pouvoir d’appréciation

dont il ne doivent aucun compte

» (Cass. crim. 4 mai 2000, pourvoi n° 99-84.001

; voir aussi Cass. crim. 23 juin 1999, pourvoi n° 98-88.068).

Toutefois, l’examen de certains autres arrêts rendus en matière de relèvement montre que la Cour de cassation exerce à tout le moins, dans les limites de sa compétence, «

un contrôle de l’adéquation entre, d’une part, les faits établis par les juges du fond et, d’autre part, la conclusion à laquelle ces derniers ont abouti sur le fondement de ces constatations

» (arrêt Civet précité). Elle a d’ailleurs annulé un arrêt rejetant une requête en relèvement pour défaut de base légale, au motif que la cour d’appel s’était déterminée «

sans avoir examiné les motifs d’ordre personnel et familial exposés par le requérant

» à l’appui de la requête (Cass. crim. 3 mars 1999, pourvoi n° 98-82.007).

Dans ces conditions, la Cour est d’avis que la Cour de cassation est à même d’apprécier si la mesure d’interdiction ou son maintien sont conformes aux exigences de l’article 8 de la Convention.

»

La Cour ne voit, dans la présente affaire, pas de raisons de se démarquer de l’appréciation dans sa décision Hamaïdi. Elle observe à ce propos que la Cour de cassation a récemment annulé des arrêts rejetant des requêtes en relèvement, pour défaut de base légale faute d’examen des motifs d’ordre personnel ou familial exposés (Cass. crim. 13 mars 2001, pourvoi n° 00-82.670, BICC 536, arrêt n° 569 ; Cass. crim. 28 février 2001, pourvoi n° 99-87.963).

Un même raisonnement doit être suivi en ce qui concerne des griefs tirés de l’article 3 de la Convention (

Bodika c. France

(déc.), n° 48135/99, 12.10.1999 ; voir aussi, Cass. crim., 13 juin 1999, pourvoi n° 98-85.916

)

.

Or, la Cour constate que le requérant n’a pas utilisé la voie du recours en cassation à l’encontre de l’arrêt du 30 mars 1998 rejetant sa demande de relèvement. Ce faisant, le requérant n’a donc pas donné aux juridictions françaises l’occasion que l’article 35 § 1 de la Convention a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants : éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (voir, entre autres, l’arrêt Civet précité et l’arrêt Cardot c. France du 19 mars 1991, série A n° 200, p. 19, § 36). De manière subsidiaire, la Cour relève que le requérant n’a pas non plus fait usage,

dans les formes et délais prescrits par le droit interne,

des recours juridictionnels qui lui étaient ouverts en droit français pour contester la décision du préfet d’exécuter le jugement du 12 janvier 1995

(arrêt Saïdi c. France du 20 septembre 1993, série A n° 261-C, p. 54, § 38 ; arrêt Gasus Dosier- und Födertechnik c. Pays-Bas du 23 février 1995, série A n° 306-A, p. 45, § 48).

Or, il s’agit là des seules procédures internes pour lesquelles le requérant a satisfait au délai de six mois fixé par l’article 35 § 1 de la Convention.

Enfin, les lettres adressées par le requérant à divers représentants du pouvoir exécutif et la demande de grâce ne sauraient constituer des recours efficaces, au sens de l’article 35 § 1 de la Convention.

L’exception de non-épuisement des voies de recours internes se révèle donc fondée et la requête doit dès lors être rejetée en application de l’article

35 § 4 de la Convention.

«

Nul ne peut être poursuivi ou puni pénalement par les juridictions du même Etat en raison d’une infraction pour laquelle il a déjà été acquitté ou condamné par un jugement définitif conformément à la loi et à la procédure pénale de cet Etat.

»

A supposer que le requérant ait satisfait à cet égard aux conditions de l’article 35 § 1 de la Convention, la Cour rappelle que l’article 4 du Protocole n° 7 a pour but de prohiber la répétition de poursuites pénales définitivement clôturées, en évitant qu’une personne soit poursuivie ou punie pénalement deux fois pour le même comportement par les juridictions d’un même Etat.

Cette disposition ne trouve à s’appliquer qu’en cas d’ouverture d’une nouvelle procédure (arrêt Gradinger c. Autriche du 23

octobre 1995, série A n° 328-C, p. 65, § 53). Or, les deux décisions visées par le requérant ont été prises dans le cadre d’une seule et même procédure et la peine d’interdiction définitive du territoire est une peine complémentaire, prévue par la loi.

Elle fait – comme la peine d’emprisonnement, l’amende et d’éventuelles autres peines complémentaires –, partie intégrante de la condamnation qui est prononcée par une seule et même décision.

Dans ces conditions, l’examen de ce grief ne permet de déceler aucune violation des dispositions de la Convention ou de ses Protocoles.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

L.

Loucaides

Greffière

Président