AFFAIRE EZZOUHDI c. FRANCE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 47160/99), îndreptată împotriva Franței, depusă de un cetățean marocain, născut în 1970, Saïd Ezzouhdi ("reclamantul"), la Curte pe 30 martie 1999 conform articolului 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de avocat Marie-Noëlle Frery, avocat la barou din Lyon. Guvernul francez ("Guvernul") este reprezentat de agenții săi, doamna Michèle Dubrocard, subprefect al drepturilor omului la direcția afacerilor juridice a ministerului afacerilor externe.

Reclamantul alegea în particular că măsura de interzicere definitivă a teritoriului național de care a fost subiect încălca dreptul la respect pentru viața privată și familială, garantat de art. 8 din Convenție.

Cererea a fost atribuită celei de-a treia secții a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie din 30 martie 1999, camera a decis să nu aplice art. 39 din regulament.

Printr-o decizie din 12 septembrie 2000, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

Nici reclamantul nici Guvernul nu au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament) în termenul fixat, stabilit la 7 noiembrie 2000. PE FAPT I.

Reclamantul a fost supus diverselor condamnări penale în Franța. Astfel, prin sentință din 3 martie 1993, tribunalul penal din Bourg-en-Bresse l-a condamnat la 2.000 FRF amendă pentru fapte de deținere, transport, achiziție și consum de stupefiante (rășină de cannabis). Prin hotărâre din 25 mai 1995, curtea de apel din Lyon a condamnat reclamantul la cinci luni de închisoare pentru infracțiunile de violență și insulta la autoritate publică. Prin sentință din 28 martie 1997, tribunalul penal din Bourg-en-Bresse a condamnat reclamantul la amenzi în zile pentru fapte de deteriorare și insulta.

Prin sentință din 19 septembrie 1997, tribunalul penal din Bourg-en-Bresse a condamnat reclamantul, care era urmărit împreună cu zece alte persoane, la optsprezece luni de închisoare și la interzicere definitivă a teritoriului național pentru infracțiune la legislația privind stupefiantele în stare de recidivă legală. La acțiunea administrației vamilor, patru dintre coacuzații reclamantului au fost, de asemenea, declarați vinovați de infracțiunea penală de deținere de mărfuri interzise, reputate importate din contrabandă, și condamnați la amenzi cu o valoare totală de 118.480 FRF, însoțite de constrângere prin închisoare.

La apel, curtea de apel din Lyon prin hotărâre din 24 februarie 1998 a agravat pedeapsa de închisoare, ridicând-o la doi ani, și a confirmat interzicerea definitivă a teritoriului național. Curtea a constatat că, inițial, reclamantul declarase că consuma regulat haschisch și ocazional heroină prin inhalație și că recunoscut că în iunie 1996 cumprase pentru propria consum respectiv 30 de grame de haschisch și 5 grame de drog prezentat ca heroină la Rillieux-le-Pape (Rhône), 5 grame de heroină și 2 grame de cocaină la Rotterdam (Țările de Jos), 15 grame de heroină și 2 grame de cocaină din nou la Rotterdam și 125 de grame de haschisch la Lyon, precizând că, în ciuda cantității, ultima achiziție era destinată și propiei sale consumului și doar cedase gratuit o parte prietenilor. Curtea de apel mai observa că reclamantul ulterior contestase realitatea unui al doilea voiaj la Rotterdam pretinzând că polițiștii îl amenințaseră să prelungească deținerea pentru chibrit, că susținea că plătise droga din salariu și nega că o revânduse. Curtea și-a motivat decizia după cum urmează: "Considerând că Saïd EZZOUHDI recunoaște totalitatea faptelor care îi sunt reproșate cu excepția celui de-al doilea voiaj la Rotterdam. Dar considerând că declarațiile precise și circonstanțiate ale învinuitului privind derularea voiajului și a tranzacției și modul folosit pentru a ascunde droga în vehicul au fost reiterate în timpul interogatoriului său de primă comparație; că retractările sale ulterioare sunt inoperante, mai ales că nu poate susține că avertizarea polițiștilor cu privire la o posibilă prelungire a deținerii pentru chibrit constituie o presiune; Considerând că, așadar, faptele sunt dovedite; că prin reținerea Saïd EZZOUHDI în legăturile prezumției, tribunalul a tras din circumstanțele cazului consecințele juridice care se impuneau; că sentința atacată trebuie confirmată cu privire la declarația de vinovăție; Considerând că, în materie de pedeapsă, curtea trebuie să reamintească gravitatea extremă a faptelor de trafic de stupefiante care se dezvoltă în numeroase cartiere urbane, în cazul de față, orașul (...), din cauza echipelor constituite în parte din cetățeni străini care nu ezită să se aprovizioneze din Țările de Jos, care prejudiciază siguranța și sănătatea publică, mai ales a tinerilor adesea vulnerabili sau deja dependenți de droguri; Considerând că aceste elemente justifică ca o pedeapsă de 2 ani de închisoare să fie pronunțată împotriva Saïd EZZOUHDI, în stare de recidivă legală, ținând seama și de importanța participării sale la faptele care i se reproșează, precum și de antecedentele sale penale și personalitatea; (...) Considerând că Saïd EZZOUHDI având cetățenia marocană, trebuie pronunțată interzicerea teritoriului național ca titlu definitiv; că este, într-adevăr, din motivele deja expuse, indispensabil să se ia o măsură de îndepărtare împotriva unui traficant de heroină, cocaină și haschisch, cu cetățenie străină, a cărui prezență pe teritoriul național constituie o amenințare gravă pentru sănătatea și siguranța publică pe care fiecare Stat trebuie să le asigure salvgardarea atunci când, mai mult, comportamentul acestuia demonstrează un dispret total față de legislația franceză și deciziilor de justiție care l-au condamnat deja mai ales pentru fapte de aceeași natură (...); Considerând că dacă fiecare are dreptul la respect pentru drepturile preconizate în art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale, aparține instanțelor de judecată, în cazurile prevăzute de lege, să interzică accesul pe teritoriul francez, atunci când o asemenea măsură este necesară pentru prevenirea infracțiunilor penale și sănătatea publică, mai ales cea a tineretului amenințat de heroina vândută cu participarea învinuitului; că în aceste condiții, interzicerea definitivă a teritoriului francez pronunțată împotriva sa nu aduce o încălcare disproportionată drepturilor pe care le are din art. 8 din Convenția de mai sus; (...)"

Reclamantul s-a pourvut în casație la 25 februarie 1998. La 4 martie 1998, reclamantul a cerut, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, ajutor juridic la biroul de ajutor juridic al Curții de Casație, expunând că măsura de interzicere definitivă a teritoriului prejudicia viața sa familială. Nu a fost informat despre urmarea rezervată acestei cereri.

Prin hotărâre din 24 septembrie 1998, Curtea de Casație a respins parvazul, în absența unor mijloace prezentate la susținerea sa.

Între timp, prin sentință din 25 februarie 1998, tribunalul penal din Bourg-en-Bresse a condamnat reclamantul la trei luni de închisoare pentru infracțiunea de violație de domiciliu.

La 21 decembrie 1998, reclamantul a cerut alocație la reședință pentru a permite examinarea unei cereri de ridicare a interzicerii definitive a teritoriului național. În absența răspunsului în patru luni, reclamantul a introdus cale extraordinară de recurs de anulare a deciziei de respingere implicită în fața tribunalului administrativ din Lyon. Această cale extraordinară de recurs este în curs de examinare.

Eliberat la 29 martie 1999, reclamantul este plasat în detenție administrativă. La aceeași dată, prefectul Rhône-ului a notificat decizia sa de îndepărtare fixând Marocul ca țară de destinație. La 30 martie 1999, reclamantul ar fi refuzat să se îmbarce într-un avion cu destinația țara sa de origine.

De la 30 martie 1999, reclamantul locuiește la mama sa la Bourg-en-Bresse. II.

Dispoziția relevantă menționată la art. 222-48 din codul penal reprimă traficul de stupefiante (articolele 222-34 la 222-39). Mai particular, articolele 222-37 și 222-39 poartă, respectiv, represiune a faptelor de transport, deținere, ofertă, cesiune, achiziție sau utilizare ilegale de stupefiante și fapte de cesiune sau ofertă ilegale de stupefiante unei persoane în scopul consumului personal. ÎN DREPT I.

Se pune inițial întrebarea dacă în Franța reclamantul poate invoca o "viață privată și familială" în sensul articolului 8 § 1 și dacă măsura litigioasă se analizează ca o ingerință în aceasta.

Reclamantul susține că a venit în Franța la vârsta de cinci ani și că locuiește acolo de atunci. Toată familia sa locuiește în Franța, unde a urmat toată educația și a ocupat mai multe locuri de muncă ca muncitor temporar. Expune că nu are legaturi cu țara sa de origine, a cărei limbă nici măcar nu o vorbește.

Guvernul nu contestă că, chiar dacă anumite elemente confirmă existența legăturilor dintre familia sa și țara sa de origine, interzicerea teritoriului francez care lovește reclamantul constituie o ingerință în viața sa privată ținând seama de data sosirii sale în Franța. În schimb, consideră că reclamantul, nefiind căsătorit și fără copii, nu poate invoca o viață familială în sensul articolului 8 § 1. Legăturile cu mama sa și cei cinci frați și surori nu pot, după părerea sa, fi considerate ca legături familiale în sensul acestei dispoziții.

Pentru a examina întrebarea dacă reclamantul avea o viață familială în sensul articolului 8, Curtea se situează la momentul în care măsura interzicerii teritoriului devine definitivă (a se vedea hotărârile Bouchelkia c. Franța din 29 ianuarie 1997, Colecția hotărârilor și deciziilor 1997-I, p. 63, § 41, și El Boujaïdi c. Franța din 26 septembrie 1997, Colecție 1997-VI, p. 1990, § 33). În cazul de față, se agă de septembrie 1998, data respingerii de către Curtea de Casație a porvazului sa împotriva hotărârii curții de apel din 24 februarie 1998.

Curtea observă că reclamantul a intrat în Franța în 1975, la vârsta de cinci ani și locuiește acolo de atunci. A urmat toată educația acolo și a lucrat timp de mai mulți ani. Mai mult, mama, frații și surorile sale locuiesc acolo. În consecință, Curtea nu are îndoieli că măsura litigioasă de interzicere temporară a teritoriului francez se analizează ca o ingerință în dreptul reclamantului la respect nu doar pentru viața sa privată ci și pentru viața sa familială. B. Paragraful 2 din art. 8

Trebuie deci determinat dacă interzicerea în cauză îndeplinea condițiile paragrafului 2, adică era "prevăzută de lege", urmărea unu sau mai mulți din scopurile legale enumerate, și era "necesară", "într-o societate democratică", pentru a le realiza. 1. Prevăzută de lege

Nu este contestat că interzicerea definitivă a teritoriului francez pronunțată împotriva reclamantului se baza pe articolele 131-30 și 222-34 la 39 din codul penal. 2. Scop legitim

Nici nu este mai mult controversat că ingerința în cauză vizează scopuri pe deplin compatibile cu Convenția: "apărarea ordinii", "prevenirea infracțiunilor penale" și "protecția sănătății". 3. Necesară într-o societate democratică

Reclamantul reamintește că a ajuns în Franța la vârsta de cinci ani, că toată familia apropiată locuiește în Franța, unde a urmat toată educația și a lucrat. Explică că nu are legaturi cu țara sa de origine, a cărei limbă nici măcar nu o vorbește. Privitor la caracterul și gravitatea faptelor pentru care a fost condamnat, reclamantul susține că dacă a fost supus la două condamnări pentru infracțiune la legislația privind stupefiantele, era pentru fapte de utilizare și consum și nu pentru fapte de trafic important de stupefiante care prejudiciază siguranța și sănătatea publică. Faptul că administrația vamilor nu l-a urmărit pentru delict vamal de deținere de mărfuri interzise reputate importate din contrabandă demonstrează că nu este, contrar a patru coacuzații, un traficant de drog notabil. Observă că dificultatea tipului de dosar penal în care a fost inculpat constă în faptul că ministerul public urmărește persoane care au nivele distincte de vinovăție și responsabilitate, unii putând comite fapte de trafic important de stupefiante și alții, cum este el, doar cumpărând mici cantități de drog pentru consumul personal. Consideră că interzicerea definitivă a teritoriului francez, nu poate deci fi considerată ca o măsură necesară într-o societate democratică în sensul articolului 8.

Guvernul observă că autoritățile franceze au pronunțat pedeapsa de interzicere a teritoriului împotriva reclamantului după stabilirea participării sale la trafic de stupefiante care s-a desfășurat pe mai mulți ani. Reclamantul a jucat un rol activ în cadrul rețelei de traficanti din care făcea parte, care a introdus în special în Franța, din Țările de Jos, heroină și cocaină, droguri clasificate printre cele mai periculoase. Pedeapsa de interzicere a teritoriului era deci pe deplin justificată prin "nevoia socială imperioasă" de a proteja societatea de ravagiile cauzate de droguri asupra sănătății publice și a economiei țării. Guvernul se referă în acest sens la hotărârea Dalia c. Franța (hotărâre din 19 februarie 1998, Colecție 1998-I) și la decizia de inadmisibilitate dată de Curte la 9 martie 1999 privind cererea Djaïd c. Franța (nr. 38687/97), care privea un cetățean algerian, venit în Franța la vârsta de cinci luni și tată a unui copil născut în Franța, condamnat la pedeapsa de interzicere a teritoriului pentru infracțiune la legislația privind stupefiantele. De altfel, anumite elemente confirmă existența legăturilor dintre reclamant și/sau familia sa și țara sa de origine: fișa penală stabilită la încarcerare menționează că vorbește și arabă și tatăl a fost îngropat în Maroc.

Curtea reamintește că este prerogativa Părților contractante să asigure ordinea publică. În acest context, au și dreptul să controleze, în vertu unui principiu de drept internațional bine stabilit și fără prejudiciul angajamentelor decurgând pentru ele din tratate, intrarea și șederea străinilor. Ca atare, au facultatea de a expulza delinvenii dintre aceștia (a se vedea în ultimă instanță hotărârile Baghli c. Franța, nr. 34374/97, [Secția 3] CEDO 1999 VIII, 30.11.99, § 45, El Boujaïdi c. Franța precitată, § 39 și Boujlifa c. Franța din 21 octombrie 1997, Colecție 1997-VI, § 42). Cu toate acestea, deciziile lor în materie, în măsura în care ar prejudicia un drept protejat de §1 din art. 8, trebuie să fie necesare într-o societate democratică, adică justificate de o nevoie socială imperioasă și, în particular, proporționale cu scopul legitim urmărit (hotărâre Baghli, op. cit.).

De aceea, sarcina Curții constă în determinarea dacă măsura litigioasă a respectat un echilibru echitabil între interesele în prezență, și anume, pe de o parte, dreptul reclamantului la respect pentru viața privată și familială și, pe de altă parte, protecția ordinii publice, prevenirea infracțiunilor penale și protecția sănătății.

Reclamantul a ajuns în Franța la vârsta de cinci ani și a rezida acolo în mod regulat de atunci. În Franța a primit educație și a lucrat timp de mai mulți ani. Mama, frații și surorile locuiesc în această țară și tatăl a trăit acolo mulți ani până la decesul. Nefiind căsătorit și fără copii, reclamantul nu a demonstrat că întreține relații strânse cu frații și surorile. Relațiile cu mama, la care locuiește din 30 martie 1999, par a priori mai strânse, dar reclamantul nu a furnizat nici o informație în acest sens și nu poate deci fi considerat că există între aceste două persoane elemente particulare de dependență. Curtea reamintește că "relațiile între adulți nu vor beneficia neapărat de protecția articolului 8 fără a fi demonstrată existența unor elemente suplimentare de dependență, alte decât legăturile afective normale" (nr. 31519/96, Kwakie-Nti și Dufie c. Țările de Jos, decizie din 7 noiembrie 2000 (prima secție); nr. 10375/83, S. și S. c. Regatul Unit, decizie din 10 decembrie 1984, Decizii și rapoarte 40, p. 196). Dacă și-a păstrat cetățenia marocană, reclamantul a trăit în Maroc doar în prima copilărie și pretinde că ignora limba arabă. Esența legăturilor sale familiale și sociale se află în Franța și nu apare din indiciile furnizate de Guvern că ar fi păstrat cu țara natală legaturi în afară de singura cetățenie. Un element esențial pentru evaluarea proporționalității măsurii de expulzare este gravitatea infracțiunilor comise de reclamant. În acest sens, Curtea observă că, conform hotărârii curții de apel din Lyon, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de doi ani de închisoare pentru infracțiuni la legislația privind stupefiantele care par esențialmente legate de fapte de utilizare și consum de droguri. După părerea Curții, nu poate fi rezonabil susținut că din cauza acestor infracțiuni reclamantul constituia o amenințare gravă pentru ordinea publică, după cum arată ușurința relativă a pedepsei pronunțate în primă instanță și apel, în ciuda constatării unui statut de recidivă. La fel se întâmplă și cu faptele pentru care a fost condamnat în 1993, 1995 și 1997, ținând seama de natura lor și de pedepsele date. Infracțiunile comise de reclamant nu pot fi deci considerate, nici separat, nici în ansamblul, ca fiind de o gravitate deosebită, atunci când ingerința este riguroasă pentru reclamant, care are legaturi intense cu Franța și nu pare să aibă cu Marocul alte legaturi decât cetățenia. De altfel, caracterul definitiv al interzicerii apare ca fiind deosebit de riguros.

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că măsura de interzicere definitivă a teritoriului francez era disproportionată cu scopurile legale urmărite. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 8. II.

Reclamantul solicită 50.000 FRF la titlu de frais și dépens. Cu toate acestea, în ciuda cererii grefierului, nu a depus justificativi corespunzători.

Curtea reamintește că conform articolului 60 § 2 din regulamentul ei: "Partea contractantă reclamantă sau reclamantul trebuie să cuantifice și să defalce după rubricii toate pretenții lor, cărora trebuie să le alăture justificativi necesari, sub pedeapsa respingerii cererii în întregime sau parțial de către cameră."

Prin urmare, Curtea consideră că nu este cazul de a acorda o sumă la titlu de frais și dépens, din cauza lipsei de depunere a justificativilor necesari. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Constată că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție; 2. Respinge cererea de satisfacție echitabilă. Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 13 februarie 2001 conform articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé W. Fuhrmann Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 47160/99), dirigée contre la France, dont un ressortissant marocain, né en 1970, Saïd Ezzouhdi (« le requérant »), a saisi la Cour le 30 mars 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Marie-Noëlle Frery, avocate au barreau de Lyon. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me Michèle Dubrocard, sous-directrice des droits de l’homme à la direction des affaires juridiques du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant alléguait en particulier que la mesure d’interdiction définitive du territoire national dont il a fait l’objet portait atteinte à son droit au respect de la vie privée et familiale, garanti par l’article 8 de la Convention.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 30 mars 1999, la chambre a décidé de ne pas appliquer l’article 39 du règlement.

Par une décision du 12 septembre 2000, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

Ni le requérant ni le Gouvernement n’ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement) dans le delai imparti, fixé au 7 novembre 2000. EN FAIT I.

Le requérant a fait l’objet de diverses condamnations pénales en France. Ainsi, par jugement du 3 mars 1993, le tribunal correctionnel de Bourg-en-Bresse l’a condamné à 2 000 FRF d’amende pour des faits de détention, transport, acquisition et usage de stupéfiants (résine de cannabis). Par arrêt du 25 mai 1995, la cour d’appel de Lyon a condamné le requérant à cinq mois d’emprisonnement pour les infractions de violences et d’outrage à personne dépositaire de l’autorité publique. Par jugement du 28 mars 1997, le tribunal correctionnel de Bourg-en-Bresse a condamné le requérant à des peines de jours-amende pour des faits de dégradations et d’outrage.

Par jugement du 19 septembre 1997, le tribunal correctionnel de Bourg-en-Bresse a condamné le requérant, qui était poursuivi en compagnie de dix autres personnes, à dix-huit mois d’emprisonnement et à l’interdiction définitive du territoire national pour infraction à la législation sur les stupéfiants en état de récidive légale. Sur action de l’administration des douanes, quatre des coïnculpés du requérant furent également déclarés coupables du délit de détention de marchandises prohibées, réputées importées en contrebande, et condamnés à des amendes d’un montant total de 118.480 FRF, assorties de la contrainte par corps.

Sur appel, la cour d’appel de Lyon a par arrêt du 24 février 1998 aggravé la peine d’emprisonnement, la portant à deux ans, et a confirmé l’interdiction définitive de territoire national. La cour constata que, dans un premier temps, le requérant avait déclaré consommer régulièrement du haschisch et occasionnellement de l’héroïne par inhalation et qu’il avait reconnu avoir, en juin 1996, acheté pour sa propre consommation respectivement 30 grammes de haschisch et 5 grammes de drogue présentée comme de l’héroïne à Rillieux-le-Pape (Rhône), 5 grammes d’héroïne et 2 grammes de cocaïne à Rotterdam (Pays-Bas), 15 grammes d’héroïne et 2 grammes de cocaïne à nouveau à Rotterdam et 125 grammes de haschisch à Lyon, en précisant que, malgré sa quantité, le dernier achat était aussi destiné à sa propre consommation et qu’il en avait seulement cédé gratuitement une partie à des amis. La cour d’appel releva encore que le requérant avait ultérieurement contesté la réalité d’un second voyage à Rotterdam en prétendant que les policiers l’avaient menacé de prolonger sa garde à vue, qu’il maintenait avoir payé la drogue avec son salaire et niait en avoir revendue. La cour motiva sa décision comme suit : « Attendu que Saïd EZZOUHDI reconnaît l’ensemble des faits qui lui sont reprochés à l’exception du second voyage à Rotterdam. Mais attendu que les déclarations précises et circonstanciées du prévenu quant au déroulement du voyage et de la transaction et au mode utilisé pour dissimuler la drogue dans le véhicule ont été réitérés lors de son interrogatoire de première comparution ; que ses rétractations ultérieures sont inopérantes, d’autant qu’il ne saurait soutenir que l’avertissement des policiers concernant une éventuelle prolongation de sa garde à vue constituerait une pression ; Attendu qu’ainsi, les faits sont établis ; qu’en retenant Saïd EZZOUHDI dans les liens de la prévention, le tribunal a tiré des circonstances de la cause les conséquences juridiques qui s’imposaient ; que le jugement déféré doit être confirmé sur la déclaration de culpabilité ; Attendu qu’en répression, la cour se doit de rappeler l’extrême gravité des faits de trafic de stupéfiants se développant dans de nombreux quartiers urbains, en l’espèce, la cité de (...), du fait d’équipes constituées en partie de ressortissant étrangers n’hésitant pas à s’approvisionner aux Pays-Bas, qui portent atteinte à la sécurité et à la santé publiques, spécialement celle des jeunes gens souvent vulnérables ou s’adonnant déjà à la drogue ; Attendu que ces éléments justifient qu’une peine de 2 ans d’emprisonnement soit prononcée à l’encontre de Saïd EZZOUHDI, en état de récidive légale, en prenant en considération également l’importance de sa participation aux faits qui lui sont reprochés ainsi que ses antécédents judiciaires et sa personnalité ; (...) Attendu que Saïd EZZOUHDI étant de nationalité marocaine, il y a lieu de prononcer à son égard l’interdiction du territoire national à titre définitif ; qu’il est, en effet, pour les motifs déjà exposés, indispensable de prendre une mesure d’éloignement à l’encontre d’un trafiquant d’héroïne, de cocaïne et de haschich, de nationalité étrangère, dont la présence sur le territoire national constitue une menace grave pour la santé et la sécurité publiques dont chaque Etat se doit d’assurer la sauvegarde lorsque de plus, le comportement de celui-ci démontre un mépris total à l’égard de la législation française et des décisions de justice l’ayant déjà condamné notamment pour les faits de même nature (...) ; Attendu que si chacun a droit au respect des droits tirés de l’article 8 de la Convention européenne de sauvegarde des Droits de l’homme et des libertés fondamentales, il appartient aux juridictions, dans les cas prévus par la loi, d’interdire l’accès du territoire français, lorsqu’une telle mesure est nécessaire à la prévention des infractions pénales et à la santé publique, spécialement celle de la jeunesse menacée par l’héroïne écoulée avec la participation du prévenu ; que dans ces conditions, l’interdiction définitive de territoire français prononcée à son encontre n’apporte pas une atteinte disproportionnée aux droits qu’il tient de l’article 8 de la Convention susvisée ; (...) »

Le requérant s’est pourvu en cassation le 25 février 1998. Le 4 mars 1998, le requérant a demandé, par lettre recommandée avec avis de réception, l’aide juridictionnelle au bureau d’aide juridictionnelle de la Cour de cassation, exposant que la mesure d’interdiction définitive de territoire portait atteinte à sa vie familiale. Il n’a pas été informé de la suite réservée à cette demande.

Par arrêt du 24 septembre 1998, la Cour de cassation a rejeté le pourvoi, en l’absence de moyens présentés à son soutien.

Entre-temps, par jugement du 25 février 1998, le tribunal correctionnel de Bourg-en-Bresse a condamné le requérant à trois mois d’emprisonnement pour l’infraction de violation de domicile.

Le 21 décembre 1998, le requérant demanda une assignation à résidence afin de permettre l’examen d’une demande de relèvement de l’interdiction définitive du territoire national. En l’absence de réponse dans les quatre mois, le requérant a introduit un recours en annulation de la décision de rejet implicite devant le tribunal administratif de Lyon. Ce recours est actuellement pendant.

Libéré le 29 mars 1999, le requérant est placé en rétention administrative. A cette même date, le préfet du Rhône a notifié sa décision de renvoi en fixant le Maroc comme pays de destination. Le 30 mars 1999, le requérant aurait refusé d’embarquer dans un avion à destination de son pays d’origine.

Depuis le 30 mars 1999, le requérant réside chez sa mère à Bourg-en-Bresse. II.

L’article 222-48 du code pénal, dans sa rédaction issue de la loi n° 98-349 du 11 mai 1998 art. 37 Journal Officiel du 12 mai 1998, dispose : « L’interdiction du territoire français peut être prononcée dans les conditions prévues par l’article 131-30, soit à titre définitif, soit pour une durée de dix ans au plus, à l’encontre de tout étranger coupable de l’une des infractions définies aux articles 222 ‑ 1 à 222-8 et 222-10, aux 1° et 2° de l’article 222-14, aux articles 222-23 à 222-26, 222-30, 222-34 à 222-39 ainsi qu’à l’article 222-15 dans les cas visés au deuxième alinéa de cet article. Les dispositions des sept derniers alinéas de l’article 131-30 ne sont pas applicables aux personnes coupables des infractions définies aux articles 222-34, 222-35, 222-36 et 222-38. »

Les dispositions pertinentes dont il est question à l’article 222-48 du code pénal répriment le trafic de stupéfiants (articles 222-34 à 222 ‑ 39). Plus particulièrement, les articles 222-37 et 222-39 portent respectivement répression de faits de transport, de détention, d’offre, de cession, d’acquisition ou d’emploi illicites de stupéfiants et de faits de cession ou d’offre illicites de stupéfiants à une personne en vue de sa consommation personnelle. EN DROIT I.

Il s’agit en premier lieu de déterminer si en France le requérant peut se prévaloir d’une « vie privée et familiale » au sens de l’article 8 § 1 et si la mesure litigieuse s’analyse en une ingérence dans celle-ci.

Le requérant fait valoir qu’il est venu en France à l’âge de cinq ans et qu’il y a depuis sa résidence habituelle. Toute sa famille réside en France, où il a suivi toute sa scolarité et a occupé plusieurs emplois en qualité de travailleur intérimaire. Il expose qu’il n’a pas d’attache avec son pays d’origine, dont il ne parle même pas la langue.

Le Gouvernement ne conteste pas que, même si certains éléments confirment l’existence de liens entre sa famille et son pays d’origine, l’interdiction du territoire français qui frappe le requérant constitue une ingérence dans sa vie privée compte tenu de la date de son arrivée en France. En revanche, il estime que le requérant, célibataire et sans enfants, ne saurait se prévaloir d’une vie familiale au sens de l’article 8 § 1. Les liens avec sa mère et ses cinq frères et sœurs ne sauraient, à son opinion, être considérés comme des liens familiaux au sens de cette disposition.

Pour examiner la question de savoir si le requérant avait une vie familiale au sens de l’article 8, la Cour se place à l’époque à laquelle la mesure d’interdiction du territoire est devenue définitive (voir les arrêts Bouchelkia c. France du 29 janvier 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-I, p. 63, § 41, et El Boujaïdi c. France du 26 septembre 1997, Recueil 1997-VI, p. 1990, § 33). En l’espèce, il s’agit de septembre 1998, date du rejet par la Cour de cassation de son pourvoi en cassation contre l’arrêt de la cour d’appel du 24 février 1998.

La Cour observe que le requérant est entré en France en 1975, à l’âge de cinq ans et y réside depuis lors. Il y a suivi toute sa scolarité et travaillé pendant plusieurs années. En outre, sa mère, ses frères et sœurs y résident. En conséquence, la Cour ne doute pas que la mesure litigieuse d’interdiction temporaire du territoire français s’analyse en une ingérence dans le droit du requérant au respect non seulement de sa vie privée mais également de sa vie familiale. B. Paragraphe 2 de l’article 8

Il convient, dès lors, de déterminer si l’interdiction dont il s’agit remplissait les conditions du paragraphe 2, c’est-à-dire était « prévue par la loi », poursuivait un ou plusieurs des buts légitimes qu’il énumère, et était « nécessaire », « dans une société démocratique », pour le ou les réaliser. 1. Prévue par la loi

Il n’est pas contesté que l’interdiction définitive du territoire français prononcée à l’encontre du requérant se fondait sur les articles 131-30 et 222-34 à 39 du code pénal. 2. But légitime

Il n’est pas davantage controversé que l’ingérence en cause visait des fins pleinement compatibles avec la Convention : « la défense de l’ordre », « la prévention des infractions pénales » et « la protection de la santé ». 3. Nécessaire dans une société démocratique

Le requérant rappelle qu’il est arrivé en France à l’âge de cinq ans, que toute sa proche famille réside en France, où il a suivi toute sa scolarité et a travaillé. Il explique qu’il n’a pas d’attache avec son pays d’origine, dont il ne parle même pas la langue. Pour ce qui est du caractère et de la gravité des faits pour lesquels il a été condamné, le requérant fait valoir que s’il a fait l’objet de deux condamnations pour infraction à la législation sur les stupéfiants, c’était pour des faits d’usage et de consommation et non pour des faits de trafic de stupéfiants important portant atteinte à la sécurité et à la santé publique. Le fait que l’administration des douanes ne l’a pas poursuivi pour délit douanier de détention de marchandises prohibées réputées importées en contrebande démontre qu’il n’est pas, au contraire de quatre de ses coïnculpés, un trafiquant de drogue notoire. Il relève que la difficulté du type de dossier pénal dans lequel il fut inculpé réside dans le fait que le ministère public poursuit des personnes qui ont des niveaux de culpabilité et de responsabilité bien distincts, certains ayant pu commettre des faits de trafic de stupéfiants à un niveau important et d’autres n’ayant, comme lui, fait qu’acheter des petites quantités de drogue pour leur usage personnel. Il estime que l’interdiction définitive du territoire français, ne peut donc être considérée comme une mesure nécessaire dans une société démocratique au sens de l’article 8.

Le Gouvernement fait observer que les autorités françaises ont prononcé la peine d’interdiction du territoire à l’encontre du requérant après avoir établi sa participation à un trafic de stupéfiants s’étalant sur plusieurs années. Le requérant a joué un rôle actif au sein du réseau de trafiquant auquel il appartenait, qui a notamment introduit en France, provenant des Pays-Bas, de l’héroïne et de la cocaïne, drogues classées parmi les plus dangereuses. La peine d’interdiction du territoire était ainsi pleinement justifiée par « le besoin social impérieux » de protéger la société des ravages causés par la drogue sur la santé publique et sur l’économie du pays. Le gouvernement se réfère à cet égard à l’arrêt Dalia c. France (arrêt du 19 février 1998, Recueil 1998-I ) et de la décision d’irrecevabilité rendue par la Cour le 9 mars 1999 a propos de la requête Djaïd c. France (n°38687/97), qui concernait un ressortissant algérien, arrivé en France à l’âge de cinq mois et père d’un enfant né en France, condamné à la peine d’interdiction du territoire pour infraction à la législation sur les stupéfiants. Par ailleurs, certains éléments confirment l’existence de liens entre le requérant et/ou sa la famille et son pays d’origine : la fiche pénale établie lors de l’incarcération du requérant mentionne qu’il parle aussi l’arabe et son père a été enterré au Maroc.

La Cour rappelle qu’il est de la prérogative des Etats contractants d’assurer l’ordre public. Dans ce contexte, ils ont aussi le droit de contrôler, en vertu d’un principe de droit international bien établi et sans préjudice des engagements découlant pour eux des traités, l’entrée et le séjour des non ‑ nationaux. A ce titre, ils ont la faculté d’expulser les délinquants parmi ceux-ci (voir en dernier lieu les arrêts Baghli c. France, n° 34374/97, [Section 3] CEDH 1999 VIII, 30.11.99, § 45, El Boujaïdi c. France précité, § 39 et Boujlifa c. France du 21 octobre 1997, Recueil 1997-VI, § 42). Toutefois, leurs décisions en la matière, dans la mesure où elles porteraient atteinte à un droit protégé par le paragraphe 1 de l’article 8, doivent se révéler nécessaires dans une société démocratique, c’est-à-dire justifiées par un besoin social impérieux et, notamment, proportionnées au but légitime poursuivi (arrêt Baghli, op. cit.).

Aussi, la tâche de la Cour consiste-t-elle à déterminer si la mesure litigieuse a respecté un juste équilibre entre les intérêts en présence, à savoir, d’une part, le droit du requérant au respect de sa vie privée et familiale et, d’autre part, la protection de l’ordre public, la prévention des infractions pénales et la protection de la santé.

Le requérant est arrivé en France à l’âge de cinq ans et y a résidé régulièrement depuis. C’est en France qu’il a reçu son éducation et travaillé pendant plusieurs années. Sa mère, ses frères et ses sœurs habitent dans ce pays et son père y a vécu de nombreuses années jusqu’à son décès. Célibataire et sans enfant, le requérant n’a pas démontré entretenir des relations étroites avec ses frères et sœurs. Ses relations avec sa mère, chez qui il réside depuis le 30 mars 1999, paraissent a priori plus étroites, mais le requérant n’a fourni aucun renseignement à cet égard et l’on ne saurait donc considérer qu’il existe entre ces deux personnes des éléments particuliers de dépendance. La Cour rappelle que « les rapports entre adultes ne bénéficieront pas nécessairement de la protection de l’article 8 sans que soit démontrée l’existence d’éléments supplémentaires de dépendance, autres que les liens affectifs normaux » (n° 31519/96, Kwakie-Nti et Dufie c. Pays-Bas, décision du 7 novembre 2000 (première section) ; n° 10375/83, S. et S. c. Royaume-Uni, décision du Commission du 10 décembre 1984, Décisions et rapports 40, p. 196). S’il a gardé sa nationalité marocaine, le requérant n’a vécu au Maroc que dans sa prime jeunesse et prétend ignorer la langue arabe. L’essentiel de ses attaches familiales et sociales se trouve en France et il n’apparaît pas des indications fournies par le Gouvernement qu’il ait conservé avec son pays natal des liens autres que la seule nationalité. Un élément essentiel pour l’évaluation de la proportionnalité de la mesure d’expulsion est la gravité des infractions commises par le requérant. A cet égard, la Cour note que, selon l’arrêt de la cour d’appel de Lyon, le requérant a été condamné à une peine de deux ans d’emprisonnement pour des infractions à la législation sur les stupéfiants qui apparaissent essentiellement liés à des faits d’usage et de consommation de drogues. De l’avis de la Cour, on ne peut raisonnablement soutenir que du fait de ces infractions le requérant constituait une menace grave pour l’ordre public, comme le montre la légèreté relative de la peine prononcée en première instance et en appel, malgré le constat d’un état de récidive. Il en est a fortiori de même des faits pour lesquels il a été condamné en 1993, 1995 et 1997, eu égard à leur nature et aux peines infligées. Les infractions commises par le requérant ne sauraient donc, ni séparément, ni dans leur ensemble, être considérée comme étant d’une particulière gravité, alors que l’ingérence est rigoureuse pour le requérant, qui possède des liens intenses avec la France et n’apparaît pas avoir avec le Maroc d’autres attaches que la nationalité. En outre, le caractère définitif de l’interdiction apparaît comme particulièrement rigoureux.

Eu égard à ce qui précède, la Cour estime que la mesure d’interdiction définitive du territoire français était disproportionnée aux buts légitimes poursuivis. Il y a donc eu violation de l’article 8. II.

Le requérant sollicite 50 000 FRF au titre des frais et dépens. Malgré les demandes du greffe, il n’a cependant pas produit les justificatifs correspondants.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 60 § 2 de son règlement : « La Partie contractante requérante ou le requérant doivent chiffrer et ventiler par rubrique toutes leurs prétentions, auxquelles ils doivent joindre les justificatifs nécessaires, faute de quoi la chambre peut rejeter la demande en tout ou en partie. »

Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’octroyer de somme au titre des frais et dépens, faute de production des justificatifs nécessaires. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention ; 2. Rejette la demande de satisfaction équitable. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 février 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé W. Fuhrmann Greffière Président