AFFAIRE MEFTAH c. FRANCE

RESPONDENT

FRA

HOTĂRÂRE

26.04.2001

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - demande rejetée

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE MEFTAH c. FRANCE (CtEDO, 2001)

HUDOC · oficial

În cazul Meftah c. Franța Cerere nr. 32911/96, această hotărâre va deveni definitivă în condițiile stabilite în art. 44 alin. (2) din Convenție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Fuhrmann președinte J.-P. Costa Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja Ugrekhelidze, judecători Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 23 noiembrie 1999 și 11 aprilie 2001, Hotărârea a fost adoptată la această ultimă dată procedurală. La originea cauzei se află o cerere (nr. 32911/96) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, dl Nouredine Meftah ( Guvernul francez este reprezentat de agentul său, dna Michele Dubrocard, subdirector al drepturilor omului la Ministerul Afacerilor Externe, care se plângea, printre altele, în temeiul articolului 6 1 din Convenție, de a nu fi fost reținut în instanța Curții de Casație, ceea ce l-a împiedicat să-și prezinte observațiile și să răspundă la cele ale avocatului general prezent în instanță. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului 11 la Convenție [art. 2 din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu soluționarea cauzei (art. 1 din convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 23 noiembrie 1999, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei. La 10 octombrie 2000, după consultarea părților, Curtea a decis că nu este necesar să se desfășoare o ședință (articolul in fine din Regulamentul de procedură). Acuzatul a fost arestat la 15 aprilie 1992 și a fost pus în arest provizoriu în perioada 16 aprilie-18 mai 1992. La data de 1 octombrie 1993, judecătorul a informat reclamantul că, după ce i s-a părut că se încheie, are la dispoziție o perioadă de douăzeci de zile pentru a depune o cerere de declarație sau o hotărâre în anulare sub pedeapsa cu moartea. 10. Prin scrisoarea din data de 7 octombrie 1993, reclamantul a solicitat comunicarea dosarului de declarație. La 14 octombrie 1993, judecătorul a refuzat să emită dosarul pe motiv că acesta nu putea fi emis decât în fața consiliului său. Reclamantul sesizează apoi camera de judecată a instanței judecătorești din Dijon cu privire la o acțiune împotriva acestei decizii. El a invocat în sprijinul cererii sale la art. 6 alineatul (3) din Convenție. 12. Între timp, la 6 decembrie 1993, Consiliul reclamantului, avocat la Curte, a adresat reclamantului o scrisoare recomandată pentru a pune capăt intervenției sale în procedură, în măsura în care scrisorile sale anterioare au rămas fără răspuns. 13. Prin hotărârea din 8 decembrie 1993, camera de acuzare a respins cererea reclamantului pe motiv că acesta a avut un avocat pentru o anumită perioadă de timp și că ar fi putut fi eliberat o copie a dosarului. La 27 decembrie 1993, reclamantul a formulat un recurs în recurs împotriva acestei hotărâri. Prin ordonanța din 23 februarie 1994, președintele Camerei Omucideri a Curții de Casație a decis continuarea procedurii fără examinarea imediată a recursului. 14. Reclamantul a fost trimis în fața Tribunalului Corecțional din Macon prin ordonanța din 31 martie 1994. 15. Întrucât a fost posibil să fi avut cunoștință de dosarul de judecată cu câteva zile înainte de încuviințare, reclamantul a formulat concluzii în vederea pronunțării nulității, în special a ordonanței de trimitere. 16. printr-o hotărâre la 21 octombrie 1994, tribunalul corecțional l-a condamnat pe reclamant la opt luni de închisoare cu suspendare și la o amendă de 10 ani. El a declarat excepțiile de la nulitate ridicate de reclamanta inadmisibilă, instanța fiind incompetentă să le aprecieze. Prin memoriul din data de 2 februarie 1995, reclamantul a solicitat recursul judecătoresc al Dijon la. la.n., prin care a subliniat în special faptul că a obținut o copie completă a dosarului de informare că cu trei zile înainte de data la care tribunalul corecțional și nu a putut, prin urmare, să formuleze observații cu privire la actele de judecată. 18. Prin hotărârea din 2 februarie 1995, Tribunalul din Dijon a confirmat hotărârea atacată și a respins concluziile formulate de reclamant. 19. La 6 februarie 1995, reclamantul a formulat un recurs în recurs în recurs împotriva acestei hotărâri. El și-a depus memoriul amplificativ la 24 februarie 1995, în care, pe de o parte, a precizat motivele invocate în sprijinul recursului său anterior din 27 decembrie 1993 și, pe de altă parte, a solicitat casezarea hotărârilor din 8 decembrie 1993 ale camerei de acuzare și din 2 februarie 1995 ale instanței de apel. 20. Reclamantul nu a fost reținut în instanță în fața Curții de Casație. 21. Prin hotărârea din 17 ianuarie 1996, Curtea de Casație a respins recursurile formulate împotriva hotărârilor din 8 decembrie 1993 și 2 februarie 1995. În special, în ceea ce privește accesul reclamantului la dosarul său, Curtea de Casație a respins recursurile formulate împotriva hotărârilor din 8 decembrie 1995 și 2 februarie 1995. 3 din Convenție. De asemenea, Comisia a menționat că reclamantul a avut acces la dosarul său cu câteva zile înainte de încuviințarea instanței. 22. Reclamantul susține că hotărârea Curții de Casație nu i-a fost notificată și că a fost informat în mod inconștient, la 6 iunie 1996 23. Întradevăr, prin scrisoarea din 29 martie 1996 trimisă printr-o scrisoare recomandată cu confirmare de primire la 1 aprilie 1996, procurorul general aproape de curtea de apel a lui Dijon îl informa pe reclamant că recursurile sale fuseseră respinse. Copia hotărârii Curții de Casație a fost, de asemenea, anexată la această scrisoare. Or, rezultă din confirmarea de primire că, la 3 aprilie 1996, serviciile poștale au constatat că reclamantul nu își avea domiciliul la adresa menționată. Poșta a fost apoi returnată la instanța de judecată. II. LEGĂTURA INTERNELE PERTINENTE 24. Avocații la Curtea de Casație beneficiază de un monopol de reprezentare și de asistență din partea părților în fața Curții de Casație. 25. Reclamantul condamnat penal este admisibil să prezinte în sprijinul recursului său în Casație, fără ministerul unui avocat în cadrul Curții de Casație, un memoriu personal semnat de acesta, în condițiile prevăzute la articolele 584 și următoarele din Codul de procedură penală 26. El poate face o cerere în vederea prezentării sale personale în fața camerei criminale a Curții de Casație. El aparține Curții de Justiție a Uniunii Europene să facă dreptate sau nu, în funcție de circumstanțe (Cass. Crim. 3 mai 1990 Bull. 166). Această posibilitate nu este decât rareori consimțită, principiul fiind cel al monopolului de cuvânt al avocaților la Curtea de Casație. 27. În prezent, avocatul general informează, înainte de ziua în care a avut loc landurile părților cu privire la propriile sale concluzii și, în cazul în care, la cererea acestora, cauza este invocată, acestea din urmă au posibilitatea de a răspunde concluziilor în discuție verbal sau printr-o notă deliberată (hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța din 31 martie 1998, Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța, Rec., p. În conformitate cu legislația aplicabilă în materie de asistență judiciară (Legea din 10 iulie 1991 privind asistența juridică și decretul de punere în aplicare din 19 decembrie 1991), 28. 28. 2 din lege. 29. În cazurile de urgență sau în cazul în care procedura pune în pericol condițiile esențiale de viață ale reclamantului, admiterea provizorie la asistență juridică poate fi pronunțată de președintele biroului de asistență judiciară sau de instanța competentă (articolele 20 din lege și 62 și următoarele din decret). CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 30. Reclamantul susține că a fost supus unui tratament discriminatoriu pentru singurul fapt pe care l-a considerat că nu a fost reprezentat și subliniază că situația unei părți la un recurs în materie penală este foarte diferită atunci când este reprezentată de un avocat la consilii, care este informat cu privire la sensul raportului consilierului raportor și al concluziilor avocatului general, informat cu privire la data la care a avut loc recursul și audiat de instanță, siil solicită acest lucru. În opinia reclamantului, această situație constituie o încălcare a contradicției și a egalității armelor. El adaugă că dreptul eventual la asistență judiciară provizorie pentru a înlocui acest dezechilibru este în afara dezbaterii, dacă pârâtul își folosește dreptul de a se apăra singur. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. 31. Guvernul reamintește că procedura în fața Curții de Casație este o procedură în esență scrisă și că este rară ca o cauză să fie invocată. Cu toate acestea, părțile pot solicita să își dezvolte oral concluziile scrise. În speță, guvernul constată că reclamantul a renunțat în mod deliberat la serviciile unui avocat la consilii, chiar dacă orice condamnat în materie penală care beneficiază de asistență judiciară poate obține, cel puțin cu titlu provizoriu. Prin urmare, în cazul în care reclamantul ar fi dorit să asiste el însuși la lanț, fără a fi însoțit de un avocat la consiliere, acesta ar fi trebuit să dea dovadă de diligență în sineformă cu privire la data la care a avut loc grefa. El ar fi putut, prin urmare, să asiste la înălțare care este public în fața camerei criminale 32. Guvernul subliniază, de asemenea, că reclamantul a putut depune și dezvolta concluziile sale în fiecare etapă a procedurii și, în plus, a putut prezenta în timp util Curții de Casație un memoriu care expune mijloacele sale de casare. 33. Prin urmare, având în vedere procedura luată în considerare în ansamblul său și având în vedere faptul că reclamantul a beneficiat în primul rând de asistență juridică și apoi a renunțat în mod deliberat la serviciile sale, guvernul consideră că acesta a beneficiat de un proces echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. Singura circumstanță care rezultă din faptul că reclamantul a ales în mod voluntar să nu fie reprezentat în instanță în fața Curții de Casație de către un avocat specializat în scopul de a discuta chestiuni de drept propriu, în timp ce el putea solicita în mod perfect o astfel de asistență, nu poate, în opinia guvernului, să determine Curtea să cenzure un sistem care oferă reclamanților în recurs ansamblul garanțiilor prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenție. 34. Curtea intenționează să verifice dacă, în ansamblul său, procedura în fața camerei infracționale a Curții de Casație are, în speță, un caracter Comisia reamintește că cauza întemeiat pe lipsa comunicării concluziilor avocatului general al reclamantului în casarea în fața camerei criminale a Curții de Casație a fost deja examinată de Curte în Hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaid. În această cauză, Curtea a indicat următoarele (hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța, citată anterior, p. 666, § 106 107) În cazul în care nu există nicio comunicare a concluziilor avocatului general către reclamant, aceasta este, de asemenea, supusă cauțiunii. Cu toate acestea, în prezent, avocatul general informează înainte de ziua landurilor consiliile părților care au înțeles propriile concluzii și, atunci când, la cererea consultanței menționate anterior, cauza este invocată, acestea din urmă au posibilitatea de a răspunde la concluziile în discuție verbală sau printr-o notă deliberată (punctul 79 de mai sus). Având în vedere faptul că numai chestiuni de drept pur sunt discutate în fața Curții de Casație și că părțile sunt reprezentate de avocați cu înaltă specializare, o astfel de practică este de natură să le ofere acestora posibilitatea de a lua cunoștință de concluziile în litigiu și de a le comenta în condiții satisfăcătoare. Cu toate acestea, nu s-a dovedit că aceasta a existat la momentul respectiv a faptelor cauzei. Prin urmare, având în vedere circumstanțele suscrite, a existat o încălcare a art. 6 alin. Spre deosebire de această cauză anterioară, reclamantul a ales, în speță, să se apere fără reprezentarea unui avocat în cadrul Curții de Casație, drept care îi este recunoscut în mod expres atât prin convenție (de exemplu, hotărârea Foucher c. Franța din 18 martie 1997, Rec. 1997 II, p. 465, § 35), cât și prin dreptul intern (a se vedea mai sus punctul 25). 37. În acest caz, recurentul nu a beneficiat de practica mai multor avocați din cadrul Curții de Casație, pe care Curtea le-a numit "de natură să le ofere [părților] posibilitatea de a lua cunoștință de concluziile în litigiu și de a le comenta în condiții mai stricte" (hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaid citată anterior, ibidem). 38. În mod legitim, se consideră că o astfel de practică poate fi rezervată avocaților specializați având în vedere specificitatea procedurii în fața Curții de Casație. 39. Nu este mai puțin adevărat că dreptul la o procedură contradictorie în sensul art. 6 alin. (1), astfel cum este interpretat de jurisprudență, implică, în principiu, dreptul părților la un proces de a fi comunicate și de a discuta orice înscris sau observație prezentată judecătorului, chiar și de către un magistrat independent, cu scopul de a-și aduce la cunoștință decizia (a se vedea, în materie penală, Hotărârea J.J. c. Țările de Jos din 27 martie 1998, Rec., 1998 II, p. 613, § 43 in fine). 40. Or, în prezenta cauză, reclamantul nu dispune de acces la concluziile avocatului general. Prin urmare, având în vedere faptul că, în cadrul procedurii și a naturii concluziilor avocatului general, reclamantul nu a răspuns la acestea înainte ca Curtea de Casație să respingă recursul său și-a încălcat dreptul la o procedură contradictorie ( Vecine c. Franța, nr. 27362/95, 8.2.2000, § 31). 41. Este adevărat că reclamantul a ales să se apere singur, însă nu a renunțat la garanțiile oferite de o procedură contradictorie, spre deosebire de spusele guvernului. Într-adevăr, din termenii constanti ai jurisprudenței rezultă că renunțarea la exercitarea unui drept garantat prin convenție trebuie să fie stabilită în mod neechivoc (hotărârea Colozza c. Italia din 12 februarie 1985, seria A nr. 89, pp. 15, § 28). 42. Este clar că specificitatea procedurii în fața Curții de Casație poate justifica rezervarea monopolului de a lua cuvântul numai avocaților specializați. Cu toate acestea, această specificitate nu poate justifica faptul că nu i se oferă reclamantului în casație, căruia i se recunoaște în dreptul intern dreptul de a se apăra personal, mijloacele de procedură care îi vor asigura dreptul la un proces echitabil în fața acestei instanțe. Întradevăr, Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței, un stat care dispune de o Curte de Casație are obligația de a se asigura că justițiabilii beneficiază pe lângă aceasta de garanțiile fundamentale prevăzute la art. 6 (hotărârea Ekbatani c. Suedia din 26 mai 1988, seria A nr. 134, p. 12, § 24). 43. Astfel, din lipsă de a oferi reclamantului o examinare echitabilă a cauzei sale în fața Curții de Casație în cadrul unui proces contradictoriu, a existat, în speță, o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. II. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 44. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea la o parte Ö Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. FRF în legătură cu prejudiciul material, care corespunde cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în fața instanțelor interne, inclusiv 2 398 FRF în fața Curții de Casație și solicită, de asemenea, 50 000 FRF în legătură cu prejudiciul moral, din cauza condamnării penale care i-a fost impusă. 46. Guvernul afirmă că cheltuielile și cheltuielile de judecată aferente procedurii diligente în fața instanțelor naționale nu pot fi luate în considerare, întrucât obiecțiunile invocate în fața Curții se referă numai la procedura în fața Curții de Casație. În plus, guvernul observă că prejudiciul moral invocat nu are nicio legătură cu obiecțiunile invocate. Astfel, guvernul consideră că hotărârea Curții ar constitui, prin sine, o satisfacție echitabilă suficientă. 47. În ceea ce privește procedura în fața instanțelor interne, Curtea arată că litigiul care a condus la constatarea încălcării se referă la un punct specific din singura fază a procedurii în fața Curții de Casație. Statuând în echitate, după cum dorește art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantului 2 398 FRF pentru rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în fața Curții de Casație. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul unei derulări a procedurii în fața Curții de Casație, în conformitate cu așteptările reclamantului. Prin urmare, aceasta exclude cererea. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată; potrivit jurisprudenței constante a Curții, astfel de întrebări nu necesită o examinare din oficiu (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Scuderi c. Italia din 24 august 1993, seria A nr. 265 A, p. 8, § 20). Interese moratorii 49. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Franța la data d adoptarea prezentei hotărâri este de 4,26% l an. PE CES, CURȚA, ÎN LÂNGĂ UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a art. 6 din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2 398 (două mii trei sute nouăzeci și opt) franci francezi pentru daune materiale, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată că această sumă va majora un interes simplu de 4,26% l an de la expirarea termenului menționat și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris 26 aprilie 2001 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle Fuhrmann Modulul Președinte