VERMEERSCH c. FRANȚA Cerere nr. 39273/98 hotărăște STRASBURG 22 mai 2001 DEFINITIVF 22/08/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Vermeersch c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii W. Fuhrmann președintele J.-P. Costa Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicholas Bratza Traja judecători Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 mai 2000 și 3 mai 2001, se pronunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La origine a cauzei se găsește o cerere (nr. 39273/98) îndreptată împotriva Franței și inclusiv un cetățean al acestui stat, Omer Vermeersch ( La data de 30 mai 1997, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamantul a fost reprezentat până în stadiul de admisibilitate a cererii de către domnul Philippe Bernardet, sociolog. Guvernul francez ( (art. 2 din Protocolul nr. 11) a fost reprezentat de dl Dubrocard, subdirector al drepturilor omului la Ministerul Afacerilor Externe, în calitate de agent. Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu soluționarea cauzei (art. 1 din convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 4 mai 2000, camera a declarat cererea admisibilă. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din regulament). La 15 mai 1992, el l-a întrebat pe directorul centrului spitalicesc specializat (CHS) unde fusese internat pentru rambursarea pachetului spitalicesc pe care îl decontase pentru durata șederii sale în regim din oficiu, adică suma de 7 454,31 franci. 10. La 22 iunie 1992, directorul CHS adresa o scrisoare reclamantului, respingând cererea acestuia. 11. Prin scrisoarea din 24 iulie 1992, reclamantul a solicitat directorului CHS să suspende decizia sa în așteptarea răspunsului prefectului nordului la care solicitase să preia aceste cheltuieli de la . . 12. La 3 august 1992, directorul CHS a confirmat răspunsul său anterior. 13. La 20 august 1992, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Lille cu privire la anularea deciziei directorului CHS. 14. La 3 septembrie 1992, directorul CHS a informat instanța administrativă că instanța administrativă nu face nicio observație din partea sa. La 6 ianuarie 1994, reclamantul și-a reiterat cererea prin depunerea de memorii la 14 ianuarie și 17 februarie 1994. 16. CHS a răspuns prin memoriile din 29 ianuarie și 1 martie 1994. 17. La 11 septembrie 1995, reclamantul a prezentat noi documente. 18. La 29 aprilie 1997, instanța administrativă a respins cererea. Acuzarea recurentului se referă la durata procedurii care a început la 15 mai 1992, data cererii prealabile de rambursare adresate directorului spitalului, și se încheie la 29 aprilie 1997 de către instanța administrativă care respinge cererea. * Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) mai 20. Procedura a început la 15 mai 1992 și se încheie la 29 aprilie 1997; prin urmare, a durat aproape cinci ani, pentru o instanță. 21. Guvernul recunoaște că cauza nu prezenta o complexitate juridică neobișnuită, dar subliniază că reclamantul a sesizat instanța administrativă din Lille cu alte 15 acțiuni care au o legătură strânsă cu dreptul său intern și a trebuit să coordoneze procesul și să asigure judecata comună. Prin urmare, Comitetul consideră că termenul de judecată criticat nu este cel al unei cauze izolate, ci al unei cauze în sine. 22. El adaugă că, în această cauză, reclamantul a prezentat noi memorii la 14 ianuarie și 17 februarie 1994 și la 11 septembrie 1995. Centrul spitalicesc a răspuns la aceste memorii la 29 ianuarie și 1 martie 1994. El subliniază, de asemenea, că, în ceea ce privește celelalte acțiuni ale sale, reclamantul a prezentat șaptezeci și nouă de memorii și că, în fața obținerii continue a memoriilor în cazuri apropiate, instanța administrativă a putut, în mod legitim, să asigure un tratament general al litigiilor. 23. Guvernul concluzionează că cererea este vădit nefondată. 24. Recurentul subliniază că a făcut o singură acțiune cu privire la rambursarea cheltuielilor spitalicești și că, în cazul în care instanța a anexat celelalte cincisprezece acțiuni, Tribunalul a pronunțat asupra acestuia printr-o hotărâre separată; acesta concluzionează că la sfârșitul acestei proceduri nu era legat de celelalte cauze a căror instanță era sesizată. 25. El adaugă că memoriile pe care le-a prezentat au fost foarte rapide și că au fost foarte scurte. El menționează în continuare că guvernul nu oferă nici o precizare cu privire la termenul scurs între 15 mai 1995 și 29 aprilie 1997, perioada în care a avut loc nici un act. 26. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se efectuează o procedură în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Doustaly c. Franța din 23 aprilie 1998, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 857, punctul 39) 27. Curtea constată că această cauză a durat, în general, aproape cinci ani în fața unei singure instanțe și consideră că comportamentul pretins al reclamantului, în special în legătură cu alte acțiuni introduse în paralel în fața aceleiași instanțe, nu poate justifica numai durata procedurii. În această privință, Curtea subliniază că nu s-a realizat niciun act de procedură între 3 septembrie 1992 și 6 ianuarie 1994, între 15 februarie 1994 și 11 septembrie 1995 și între 11 septembrie 1995 și 29 aprilie 1997. 28. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în speță, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de faptul că sunt impediment consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În plus, reclamantul solicită o sumă de 80 000 FRF pentru a asigura un efect de descurajare în mod echitabil. 31. Guvernul consideră că aceste revendicări sunt excesive și propune ca reclamantul să plătească o sumă de 15 000 FRF. 32. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert ca urmare a duratei procedurii. Având în vedere circumstanțele cauzei și hotărând în echitate, astfel cum prevede art. 41, aceasta acordă în acest titlu 30 000 FRF reclamantului. În acest sens, reclamantul solicită 5 000 FRF pentru cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 8 000 FRF pentru cheltuielile suportate în fața organelor convenției și solicită încă 2 000 FRF pentru costurile suportate după admisibilitatea cauzei. 34. Guvernul consideră că, având în vedere motivul în cauză, nu ar trebui să se plătească nicio sumă reclamantului pentru cheltuieli în fața instanțelor interne. În plus, în ceea ce privește cheltuielile solicitate pentru procedură în fața Comisiei și a Curții, guvernul subliniază că cererea nu este însoțită de nici o dovadă justificativă și nu este surprinsă de faptul că reprezentantul reclamantului, care nu este avocat, solicită onorarii. 35. În ceea ce privește în primul rând cheltuielile suportate în fața instanțelor interne, Curtea arată că reclamantul nu produce nicio justificare. În plus, reclamantul nu demonstrează că aceste cheltuieli au fost legate de o acțiune care ar fi fost legată de cauza invocată în fața Curții. În aceste condiții, Curtea nu acordă nicio despăgubire pentru cheltuielile suportate în fața instanțelor interne. În ceea ce privește cheltuielile solicitate în cadrul procedurii în fața organelor convenției, Curtea amintește că, în aplicarea articolului 36 alineatul (4) litera (a) din Regulamentul său de procedură, un reclamant nu poate fi reprezentat, în urma unei decizii privind admisibilitatea, decât de un consiliu autorizat să exercite în cadrul uneia dintre părțile contractante. Acesta nu este cazul domnului Philippe Bernardet. În plus, nicio factură nu este făcută cu excepția celei care acoperă actele diligente după decizia de admisibilitate. Cu toate acestea, Curtea admite că reclamantul a trebuit să angajeze cheltuieli pentru procedură în fața organelor Convenției, în special înainte de admisibilitatea cererii sale. În consecință, Curtea decide, hotărând în mod echitabil, să aloce suma de 5 000 FRF pentru aceste cheltuieli. Interese moratorii 36. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, LA L Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: 30 000 (trei mii) franci francezi pentru daune morale și 5 000 (cinci mii) franci francezi pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 4,26% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 22 mai 2001 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul de procedură. Dolle W. Fuhrmann Modulul Președinte
TROISIÈME SECTION
c. FRANCE
(
Requête n° 39273/98
)
ARRÊT
22 mai 2001
22/08/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention.
En l’affaire Vermeersch c. la France,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Fuhrmann
,
président
,
J.-P.
Costa
,
P.
Kūris
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
K.
Jungwiert
,
Sir
Nicolas
Bratza
,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 4 mai 2000 et 3
mai
2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n°39273/98) dirigée contre la France et dont un ressortissant de cet Etat, Omer Vermeersch («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 30 mai 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant était représenté jusqu’au stade de la recevabilité de la requête par M. Philippe Bernardet, sociologue. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par M
me
3.
Le requérant alléguait la durée excessive d’une procédure administrative.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre
1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article
5
§
2 du Protocole n°
11).
5.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article
52
§
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article
27
§
1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article
26
§
1 du règlement.
6.
Par une décision du 4 mai 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.
7.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article
59
§
1 du règlement).
8.
Le requérant a été interné du 20 octobre 1987 au 7 mars 1988.
9.
Le 15 mai 1992, il a demandé au directeur du centre hospitalier spécialisé (CHS) où il avait été interné le remboursement du forfait hospitalier qu’il avait réglé pour la durée de son séjour en placement d’office, soit la somme de 7
454,31 francs.
10.
Le 22 juin 1992, le directeur du CHS adressa un courrier au requérant, rejetant sa demande.
11.
Par lettre du 24 juillet 1992, le requérant demanda au directeur du CHS de surseoir à sa décision dans l’attente de la réponse du préfet du Nord auquel il avait demandé la prise en charge de ces frais par l’Etat.
12.
Le 3 août 1992, le directeur du CHS confirma sa réponse précédente.
13.
Le 20 août 1992, le requérant saisit le tribunal administratif de Lille d’une requête en annulation de la décision du directeur du CHS.
14.
Le 3 septembre 1992, le directeur du CHS fit savoir au tribunal administratif que la requête n’appelait aucun commentaire de sa part.
15.
Le 6 janvier 1994, le requérant réitéra sa demande en l’assortissant d’une requête de plein contentieux visant à obtenir le remboursement des sommes versées au titre du forfait hospitalier. Il déposa des mémoires les 14 janvier et 17 février 1994.
16.
Le CHS répliqua par mémoires des 29 janvier et 1
er
mars1994.
17.
Le 11 septembre 1995, le requérant produisit de nouvelles écritures.
18.
Le 29 avril 1997, le tribunal administratif rejeta la requête.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
19.
Le grief du requérant porte sur la durée de la procédure qui a débuté le 15 mai 1992, date de la demande préalable de remboursement adressée au directeur de l’hôpital, et s’est terminée le 29 avril 1997 par le jugement du tribunal administratif rejetant la requête. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi :
« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
20.
La procédure a débuté le 15 mai 1992 et s’est achevée le 29 avril 1997. Elle a donc duré presque cinq ans, pour une instance.
21.
Le Gouvernement admet que l’affaire ne présentait pas de complexité juridique inhabituelle. Il souligne toutefois que le requérant avait saisi le tribunal administratif de Lille de quinze autres recours présentant un lien étroit avec son internement et dont il a dû coordonner l’instruction et assurer le jugement commun. Il estime donc que le délai de jugement critiqué n’est pas celui d’une affaire isolée mais s’inscrit dans le cadre d’un contentieux de masse.
22.
Il ajoute que, dans cette affaire, le requérant a produit de nouveaux mémoires les 14 janvier et 17 février 1994 et le 11 septembre 1995. Le centre hospitalier a répondu à ces mémoires les 29 janvier et 1er mars 1994. Il souligne encore que le requérant a produit, à propos de ses autres recours, soixante-dix-neuf mémoires et que, face à la production incessante de mémoires dans des affaires proches, le tribunal administratif a pu légitimement assurer un traitement global du contentieux.
23.
Le Gouvernement conclut que la requête est manifestement mal fondée.
24.
Le requérant souligne qu’il n’a fait qu’un seul recours concernant le remboursement des frais hospitaliers et que, si le tribunal a joint les quinze autres recours, il a statué sur celui-ci par un jugement distinct. Il en conclut que l’issue de cette procédure n’était pas liée aux autres affaires dont le tribunal était saisi.
25.
Il ajoute que les mémoires qu’il a présentés l’ont été très rapidement et qu’ils étaient très courts. Il fait encore observer que le Gouvernement ne donne aucune précision sur le délai découlé entre le 15 mai 1995 et le 29 avril 1997, période pendant laquelle aucun acte n’est intervenu.
26.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi d’autres, l’arrêt Doustaly c. France du 23 avril 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-II, p. 857, § 39)
27.
La Cour note que la présente affaire a duré globalement presque cinq ans devant une seule instance. Elle estime que le comportement allégué du requérant, en relation notamment avec des autres recours introduits parallèlement devant le même tribunal, ne saurait à lui seul justifier la durée de la procédure. Elle relève sur ce point qu’aucun acte de procédure n’a été accompli entre le 3 septembre 1992 et le 6 janvier 1994, entre le 15 février 1994 et le 11 septembre 1995, et entre le 11 septembre 1995 et le 29 avril 1997.
28.
Eu égard à ce qui précède, la Cour estime qu’il y a eu en l’espèce violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
II
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
29.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
30.
Le requérant demande l’allocation d’une somme de 60 000 francs français («
FRF
») au titre du préjudice moral. Il demande en outre une somme de 80 000 FRF pour assurer «
un effet
dissuasif
» à la satisfaction équitable.
31.
Le Gouvernement estime que ces prétentions sont excessives et propose de verser au requérant une somme de 15 000 FRF.
32.
La Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain du fait de la durée de la procédure. Compte tenu des circonstances de la cause et statuant en équité comme le veut l’article 41, elle octroie à ce titre 30 000 FRF au requérant.
B.
Frais et dépens
33.
Le requérant demande à ce titre 5 000 FRF pour les frais exposés devant les juridictions internes et 8 000 FRF pour les frais exposés devant les organes de la Convention. Il demande encore 2 000 FRF au titre des frais engagés après la recevabilité de l’affaire.
34.
Le Gouvernement estime que, compte tenu du grief en cause, aucune somme ne devrait être versée au requérant au titre des frais devant les juridictions internes. En ce qui concerne par ailleurs les frais réclamés pour la procédure devant la Commission et la Cour, le Gouvernement souligne que la demande n’est assortie d’aucune pièce justificative et s’étonne de ce que le représentant du requérant, qui n’est pas avocat, demande des honoraires.
35.
Pour ce qui est tout d’abord des frais engagés devant les juridictions internes, la Cour relève que le requérant ne produit aucun justificatif.
En outre, le requérant ne démontre pas que ces frais aient été relatifs à un recours qui aurait été lié au grief soulevé devant la Cour. Dans ces conditions, la Cour n’accorde aucun dédommagement pour les frais engagés devant les juridictions internes.
S’agissant des frais réclamés au titre de la procédure devant les organes de la Convention, la Cour rappelle qu’en application de l’article 36 § 4 a) de son Règlement, un requérant ne peut être représenté, dans la procédure consécutive à une décision sur la recevabilité, que par un conseil habilité à exercer dans l’une des Parties contractantes. Ceci n’est pas le cas de M. Philippe Bernardet. En outre, aucune facture n’est produite à l’exception de celle couvrant les actes diligentés après la décision de recevabilité. Toutefois, la Cour admet que le requérant a dû engager des frais pour la procédure devant les organes de la Convention, en particulier avant la recevabilité de sa requête.
En conséquence, la Cour décide, statuant en équité, d’allouer la somme de 5 000 FRF pour ces frais.
C.
Intérêts moratoires
36.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en France à la date d
’
adoption du présent arrêt est de 4,26
% l
’
an.
1.
Dit
qu’il
y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
2.
Dit
:
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, les sommes suivantes
: 30 000 (trente mille) francs français pour dommage moral et 5 000 (cinq mille) francs français pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 4,26
% l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
22 mai 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
Greffière
Président