Versini împotriva Franței

Originea cauzei o constituie o cerere (nr. 40096/98) îndreptată împotriva Republicii Franceze și pe care un cetățean al acestui stat, Jean-Luc Versini ("reclamantul"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") la 17 noiembrie 1997 în virtutea fostului art. 25 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat în fața Curții de d-na Puechavy, avocat la Paris. Guvernul francez ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, d-na M. Dubrocard, subdirectoare a Drepturilor Omului la direcția afacerilor juridice ale ministerului Afacerilor externe.

Reclamantul se plânge de o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție (durata procedurii) și art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, dată de intrare în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită secției a treia a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie din 6 aprilie 2000, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament). FAPTE

La 28 ianuarie 1991, primarul Calvi a adresat d-nei Versini, mamă a reclamantului și decedate între timp, o scrisoare în care preciza că comuna intenționează deschiderea unei străzi prelungite, indispensabilă desenclavării cartierului. El a adresat, prin aceeași corespondență, un imprimat de declarație de abandon al terenului necesar pentru ocupare de cale, care includea una din parcelele aparținând familiei Versini. D-na Versini a răspuns că nu era de acord să abandoneze parcela respectivă. Luna următoare, familia Versini a respins din nou oferta primariei pentru cesiune gratuită în limitele 10% din suprafața totală a parcelei, cu despăgubire eventualăpentru suprafață depășind aceste 10%.

În 1992, lucrările au fost executate; noua cale a retezat proprietatea familială de parcela mai sus menționată și o parte importantă a unei seconde parcele.

La 12 noiembrie 1992, familia Versini a angajat în fața tribunalului de circumscripție din Bastia o acțiune în scopul obținerii, în calitate de cereri principali, a restituirii terenurilor și alocării unei sume de 50 000 franci francezi (FRF) cu titlu de dauneprejudice și, subsidiar, a desemnării unui expert pentru evaluarea prejudiciului suferit.

Când citația a fost dată pe 12 noiembrie 1992 comunei Calvi, aceasta nu a desemnat avocat în fața tribunalului de circumscripție ca avea obligația. În consecință, judecătorul de redactare a dosarului, după ce a chemat cauza în ședință din 11 martie 1993, a pronunțat ordonanța de închidere la 6 mai 1993 și a fixat ședința la 30 septembrie 1993. Comuna Calvi a solicitat apoi anularea ordonanței de închidere la 21 iulie 1993 și a desemnat avocat la 28 iulie 1993. Tribunalul a acceptat această cerere la 30 septembrie 1993. Pe de altă parte, până la sentința din 22 mai 1997 (a se vedea §13 mai jos), părțile au schimbat numeroase memorii, și anume unsprezece seturi de concluzii; comuna a depus primele concluzii la 10 martie 1994, după două injonctiuni de a concluziona pronunțate de judecătorul redactării dosarului.

Prin sentință anterioară deciziei finale din 22 mai 1997, tribunalul de circumscripție a concluzionat că acțiunea comunei Calvi era constitutivă unei voie de fapt și că demandanții aveau dreptul la despăgubire, în virtutea art. 545 din codul civil, pentru atingerea adusă dreptului lor de proprietate. El a considerat, pe de o parte, că teoria voiei de fapt care prevede o despăgubire, în ipoteza în care administrația pălmuiește ilegal proprietate privată, satisfacea cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 și, pe de altă parte, că cererea de restituire a parcelelor nu putea fi acceptată, remarcând pentru acest din urmă punct următoarele motive: "Întrucât tribunalul conflictelor a reamintit în repetate rânduri că tribunalele ordinii judiciare nu pot, chiar dacă amplasarea operei publice pe proprietate privată a fost constitutivă voie de fapt, să ordoneze demolarea sa, să prescrie nici o măsură de natură să aducă atingere, în vreun fel, integrității sau funcționării sale; că ordonarea restituirii parcelelor respective ar reveni a împiedica orice utilizare a căii Albert 1er; că prejudiciul suferit de demandante nu poate fi reparat decât prin alocarea dauneprejudecelor al căror montant va putea fi corect evaluat de un expert".

Tribunalul a desemnat apoi un expert cu misiunea de a evalua montantul despăgubirii. Expertul trebuia să depună raport înainte de 30 octombrie 1997. Cu toate acestea, deoarece acesta din urmă a refuzat misiunea din motiv că nu avea calitate de geometer-expert, demandanții au solicitat tribunalului, la 4 iulie 1997, înlocuirea lui. Reclamantul a consemnat suma de 3 000 de franci pentru operațiunile de expertiză.

Prin ordonanță din 9 iulie 1997, judecătorul încărcat cu controlul expertizelor a desemnat un al doilea expert, apoi, la 16 septembrie 1997, un al treilea, al doilea având și refuzat misiunea. Al treilea, neacceptând nici el misiunea, a fost înlocuit la 2 octombrie 1997 de al patrulea și apoi, la 10 decembrie 1997, de al cincilea care a acceptat misiunea. Acesta din urmă a prezentat o cerere de consemnare complémentară fără a fi început operațiunile de expertiză. O ordonanță din 2 februarie 1998, dar adresată reclamantului la 24 martie 1998, fixa consemnarea complémentară la 9 802,18 franci; ea preciza că suma aceasta trebuia consemnată înainte de 19 martie 1998. Deoarece reclamantul nu a versat suma cerută, judecătorul i-a trimis o scrisoare de reamintire, la 20 martie 1998. La 6 aprilie 1998, reclamantul a răspuns că se va conforma.

La 3 aprilie, 12 mai, 22 iunie și 7 iulie 1998, judecătorul redactării dosarului invita al cincilea expert să depună raportul în stare, în virtutea art. 280 din codul de procedură civilă, partea demandantă nefiind versând consemnarea complémentară. Printr-o scrisoare din 9 iulie, reclamantul a invitat expertul să amâne depunerea raportului pentru a prezenta, prin incident în fața judecătorului redactării dosarului, o cerere de plată. Acesta din urmă a depus, la 31 iulie 1998, un raport succint de patru pagini în care concluzia că una din cele două parcele litigioase nu aparținea reclamantului. Acesta s-a plâns apoi judecătorului redactării dosarului, la 9 septembrie 1998, și a susținut că expertul și-a depășit misiunea care consta doar în evaluarea prejudiciului suferit de reclamant; el preciza că rezulta din alte piese ale dosarului că parcela aceasta îi aparținea. La 4 noiembrie 1998, judecătorul a declarat inadmisibilă o cerere a reclamantului invitând-o să ordoneze o nouă expertiză și o plată de 20 000 de franci. La 3 decembrie 1998, reclamantul a depus concluzii prin care solicita o nouă măsură de expertiză, la care comuna a răspuns după o injonctiune a judecătorului, din 1 aprilie 1999.

La 3 iunie 1999, procedura a fost declarată închisă și data ședinței a fost fixată la 4 noiembrie 1999.

Prin sentință anterioară deciziei finale din 6 ianuarie 2000, tribunalul de circumscripție din Bastia a ordonat reclamantului să justifice transmiterea în favoarea sa a drepturilor aparținând două societăți imobiliare, ale căror mamă a reclamantului, decedata în cursul instanței, era manageră.

La 8 martie 2001, tribunalul de circumscripție din Bastia a condamnat comuna Calvi să plătească reclamantului 36 000 de franci cu titlu de despăgubire pentru ocupare iregulată a proprietății sale, precum și 5 000 de franci cu titlu de reparație a prejudiciului moral și 10 000 de franci pentru dauneprejudece (art. 700 din codul de procedură civilă). În fine, tribunalul a estimat că antigitatea litigiului justifica pronunțarea unei decizii executorie cu plată pe jumătate din sumele acordate.

Guvernul susține mai întâi că cauza prezenta o anumită complexitate, în special cu privire la cererea principală a reclamantului referitoare la restituirea parcelelor.

Dar mai ales și mai presus de toate, examinarea cronologiei procedurii demonstrează că părțile, prin comportamentul lor, au contribuit la prelungirea duratei procedurii. În primul rând, când citația a fost dată pe 12 noiembrie 1992 comunei Calvi, aceasta nu a desemnat avocat în fața tribunalului de circumscripție ca avea obligația. În consecință, judecătorul redactării dosarului, după ce a chemat cauza în ședință din 11 martie 1993, a pronunțat ordonanța de închidere la 6 mai 1993 și a fixat ședința la 30 septembrie 1993. Comuna Calvi a solicitat apoi anularea ordonanței de închidere la 21 iulie 1993 și a desemnat avocat la 28 iulie 1993. Tribunalul a acceptat această cerere la 30 septembrie 1993. În al doilea rând, până la sentința din 22 mai 1997, părțile au schimbat numeroase memorii, și anume unsprezece seturi de concluzii, cu precizarea că comuna a depus primele concluzii la 10 martie 1994, după două injonctiuni de a concluziona pronunțate de judecătorul redactării dosarului. În al treilea rând, când, după cinci încercări, judecătorul redactării dosarului a putut desemna un expert, a pronunțat o ordonanță de consemnare complémentară pe care reclamantul nu a executat-o niciodată, în ciuda scrisorii de reamintire din 20 martie 1998 și angajamentul său de a versa suma aceasta, exprimat într-o scrisoare transmisă la 6 aprilie grefelor. Judecătorul redactării dosarului a cerut apoi expertului să depună raportul în stare, ceea ce s-a făcut la 31 iulie 1998. La 9 septembrie 1998, reclamantul a prezentat concluzii incidente pentru a obține o nouă expertiză și o plată de 20 000 de franci. Aceste cereri au fost respinse prin ordonanță din 4 noiembrie 1998. În fine, la 3 decembrie 1998, reclamantul a depus concluzii solicitând o nouă măsură de expertiză, la care comuna a răspuns, după o injonctiune a judecătorului, din 1 aprilie 1999.

În schimb, judecătorul redactării dosarului a vegheat la bun desfășurare al procedurii dând injonctiuni de a concluziona părților (trei pentru comună și una pentru reclamant), trimițând acestuia din urmă o scrisoare de reamintire pentru consemnarea complémentară și tranzând cu diligență incidentele de care a fost sesizat. De asemenea, s-a lovit de refuzurile diferiților experți de a efectua misiunea și a fost condus deci să pronunțe patru ordonanțe de înlocuire a expertului. La care se adaugă lentoarea expertului de a depune raportul, ceea ce a obligat judecătorul să îi trimită patru scrisori de reamintire. În acest sens, neîndeplinirea reclamantului de a consemna plata complémentară explică pentru parte neîndeplinirea expertului de a efectua misiunea cu diligență.

Reclamantul ripostează că cauza nu prezenta nici o complexitate și că nu se făcea mari iluzii cu privire la cererea sa principală care era mai ales de principiu pentru că aforismul "operă publică rău plantată nu se distruge" rezistă în cadrul jurisdicțiilor interne. Deși este o procedură civilă, comportamentul culpabil al comunei Calvi atrage pe cel al Statului, pentru că el în unitatea sa este responsabil. În timp ce reclamantul consemnase suma de 3 000 de franci pentru operațiunile de expertiză, după cinci încercări de numire de expert, expertul desemnat a avut îndrăzneala de a cere o plată complémentară și această cerere a fost transmisă reclamantului doar la 20 martie, adică trei luni mai târziu. Dacă reclamantul a încercat să obțină o plată pentru a acoperi cheltuielile de expertiză prin incident în fața judecătorului redactării dosarului, este injust de a-i imputa orice responsabilitate în retardarea procedurii. Confruntate cu o expertiză succintă și laconica (patru pagini), reclamantul era bine întemeiat să solicite o expertiză complémentară. În fine, rezulta din jurisprudența jurisdicțiilor interne că expertul, independent pentru elaborarea raportului, rămâne totuși supus controlului autorităților judiciare, obligate să asigure bun desfășurare a expertizei.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei procedurii se apreciază luând în seama criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente (a se vedea, printre numeroase altele, hotărârea Doustaly c. Franța din 22 aprilie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-II, § 39) și după circumstanțele cauzei, care impun în speță o evaluare globală (cf., mutatis mutandis, hotărârea Piccolo c. Italia, nr. 45891, 7.11.00, § 10).

În primul rând, Curtea constată că cauza nu prezenta nici o complexitate: era vorba de un litigiu obișnuit privind voie de fapt a administrației.

Cu privire la comportamentul reclamantului, Curtea reamintește că nu se poate reproșa reclamantului a fi făcut uz de diverse posibilități proceduale care îi deschidea dreptul intern. Cu toate acestea, comportamentul reclamantului constituie un element obiectiv, neimputabil Statului pârât și care vine în considerare pentru a determina dacă a existat sau nu depășire a termenului rezonabil (hotărârea Wiesinger c. Austria din 30 octombrie 1991, seria A nr. 213, § 57). Cu privire la comportamentul autorităților judiciare, Curtea reamintește că doar lentorile imputabile Statului pot duce la constatarea depășirii termenului rezonabil (a se vedea, în special, hotărârea Gergouil c. Franța din 21 martie 2000, nr. 40111/98, § 19).

Curtea constată că procedura a început la 12 noiembrie 1992 și s-a încheiat la 8 martie 2001. A durat deci aproximativ opt ani și patru luni pentru o instanță. Or a trebuit aproximativ patru ani și șase luni tribunalului de circumscripție din Bastia pentru a concluziona că acțiunea comunei Calvi era constitutivă voie de fapt și a ordona expertiză (sentința din 22 mai 1997). Dacă ambele părți au depus un mare număr de concluzii, comuna Calvi, care este considerată ca parte a Statului conform Convenției, a desemnat avocat doar la 28 iulie 1993 și nu a depus primele concluzii decât la 10 martie 1994. În plus, tribunalul a trebuit să înlocuiască de patru ori expertul pe care l-a desemnat, ceea ce a retardat mult depunerea expertizei (la 31 iulie 1998 în loc de 30 octombrie 1997, cum ordonase sentința din 22 mai 1997); mai mult, expertul și-a depășit misiunea care consta doar în evaluarea prejudiciului suferit, ceea ce a determinat reclamantul să solicite noi expertize și a contribuit la prelungire mult mai multă procedurii. Pe acest punct, Curtea reamintește că expert, independent în elaborarea raportului, rămâne totuși supus controlului autorităților judiciare, obligate să asigure bun desfășurare a expertizei (hotărârea Capuano c. Italia din 25 iunie 1987, seria A nr. 119).

Curtea estimează deci că o asemenea durată pentru o singură instanță nu poate fi considerată rezonabilă conform art. 6 § 1 din Convenție.

Prin urmare, a existat o încălcare a acestui articol.

Guvernul susține că chiar și presupunând că tribunalul de circumscripție din Bastia ar fi pronunțat decizia în termen excesiv, caracterul eventual târziu al fixării despagubirii nu ar constitui o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, dar ar fi doar consecința duratei procedurii; în consecință, ar trebui luată în considerare doar în cadrul satisfacției echitabile susceptibile a fi acordate datorită încălcării art. 6 din Convenție. Guvernul se bazează în acest sens pe hotărârea Varipati c. Grecia (nr. 38459/97, [Secția 2], § 32, 26.10.99).

Guvernul subliniază, în plus, că diferit de cauza Guillemin în care Curtea constatasemCurtea constatase un retard excesiv al procedurii imputabil Statului, în speță durata procedurii rezultă din comportamentul părților și în special din reclamantul însuși care nu a consemnat plata și a solicitat o nouă expertiză.

Având în vedere concluzia din §31, Curtea nu judecă necesar să examineze plângerea trasă de art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea hotărârile Brigandi, Zanghì și Santilli c. Italia din 19 februarie 1991, seria A nr. 194, p. 32, § 32, p. 47, § 23 și p. 62, § 22, respectiv, și hotărârea Mahieu c. Franța, nr. 43288/98 (secția 3), 19.06.01, § 27).

Reclamantul solicită suma forfetară de 200 000 de franci pentru prejudiciile materiale și morale rezultând din durata nerezonabilă a procedurii și imposibilitatea de a dispune de bunul său, și ținând seama de faptul că este handicapat.

Guvernul susține că doar prejudiciile rezultând direct din încălcările pretinse ar putea, eventual, da deschidere la acordare de despăgubire. Se declară gata să verseze până la 30 000 de franci în caz de constatare de încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. În schimb, cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1, reitera că prejudiciul pretins rezultă doar din durata procedurii. Dacă, totuși, Curtea concluzionează o încălcare autonomă a acestui articol, constatarea încălcării ar constitui satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea constată că tribunalul de circumscripție din Bastia a acordat o despăgubire reclamantului pentru privarea de proprietate și, prin urmare, nu estimează trebuie a aloca nici o sumă cu titlu de prejudiciu material pretins. În schimb, consideră că reclamantul a trebuit să sufere un tort moral cert din cauza duratei procedurii. Statuând în echitate, după cum dorește art. 41, acordă 30 000 de franci din acest motiv. B. Frais și dauneprejudece

Pentru frais și dauneprejudece, reclamantul pretinde 20 000 de franci.

Guvernul subliniază că doar fraisele angajate în fața Curții ar putea fi suportate, cu condiția ca acestea să fie corespunzător justificate.

Curtea estimă cererea justificată și rezonabilă și decide să o accepte în întregime. C. Dobânzi moratoare

Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% pe an. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție; 2. Declară că nu este necesar să examineze în plus plângerea trasă de art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitiv conform art. 44 § 2 din Convenție, 30 000 (treizeci de mii) de franci cu titlu de prejudiciu moral și 20 000 (douăzeci de mii) de franci pentru frais și dauneprejudece, plus orice sumă datorată cu titlu de impozit pe valoare adăugată; b) că aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă de 4,26% pe an de la expirarea termenului mai sus menționat până la plată; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 10 iulie 2001 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dolle W. Fuhrmann Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 40096/98) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, Jean ‑ Luc Versini (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 17 novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté devant la Cour par M e Puechavy, avocat à Paris. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me M. Dubrocard, sous-directrice des Droits de l’Homme à la direction des affaires juridiques du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant se plaignait d’une violation des articles 6 § 1 de la Convention (durée de la procédure) et 1 du Protocole n° 1.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 6 avril 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 28 janvier 1991, le maire de Calvi adressait à M me Versini, mère du requérant et décédée entre-temps, une lettre dans laquelle il précisait que la commune envisageait l’ouverture d’une rue prolongée, indispensable au désenclavement du quartier. Il adressait, par ce même courrier, un imprimé de déclaration d’abandon du terrain nécessaire à l’emprise de la voie qui incluait une des parcelles appartenant à la famille Versini. M me Versini répondait qu’elle n’était pas d’accord pour abandonner ladite parcelle. Le mois suivant, la famille Versini rejeta encore l’offre de la mairie pour une cession gratuite dans la limite des 10 % de la superficie totale de la parcelle, avec indemnisation éventuelle pour la surface excédant ces 10 %.

En 1992, les travaux furent exécutés ; la nouvelle voie amputa la propriété familiale de la parcelle susmentionnée ainsi qu’une partie importante d’une seconde parcelle.

Le 12 novembre 1992, la famille Versini engagea devant le tribunal de grande instance de Bastia une action tendant à obtenir à titre principal la restitution des terrains et l’allocation d’une somme de 50 000 francs français (FRF) à titre de dommages-intérêts et, subsidiairement, la nomination d’un expert aux fins de l’évaluation du préjudice subi.

Lorsque l’assignation fut délivrée le 12 novembre 1992 à la commune de Calvi, celle-ci ne constitua pas avocat devant le tribunal de grande instance comme elle en avait l’obligation. En conséquence, le juge de la mise en état, après avoir appelé l’affaire à l’audience du 11 mars 1993, rendit l’ordonnance de clôture le 6 mai 1993 et fixa l’audience au 30 septembre 1993. La commune de Calvi sollicita alors le rabat de l’ordonnance de clôture le 21 juillet 1993 et constitua avocat le 28 juillet 1993. Le tribunal accueillit cette demande le 30 septembre 1993. En deuxième lieu, jusqu’au jugement du 22 mai 1997 (voir paragraphe 13 ci ‑ dessous), les parties échangèrent de nombreux mémoires, soit onze jeux de conclusions ; la commune déposa ses premières conclusions le 10 mars 1994, à la suite de deux injonctions de conclure rendues par le juge de la mise en état.

Par jugement avant dire droit du 22 mai 1997, le tribunal de grande instance conclut que l’action de la commune de Calvi était constitutive d’une voie de fait et que les demandeurs avaient droit à une indemnisation, en vertu de l’article 545 du code civil, pour l’atteinte portée à leur droit de propriété. Il considéra, d’une part, que la théorie de la voie de fait qui prévoit une indemnisation, dans l’hypothèse où l’administration empiète illégalement sur une propriété privée, satisfaisait aux exigences de l’article 1 du Protocole n° 1 et, d’autre part, que la demande en restitution des parcelles ne saurait être accueillie, en relevant pour ce dernier point les motifs suivants : « Attendu que le tribunal des conflits a rappelé à plusieurs reprises que les tribunaux de l’ordre judiciaire ne peuvent, alors même que l’implantation de l’ouvrage public sur une propriété privée a été constitutive d’une voie de fait, ordonner sa démolition, prescrire aucune mesure de nature à porter atteinte sous quelque forme que ce soit, à son intégrité ou à son fonctionnement ; qu’ordonner la restitution desdites parcelles reviendrait à empêcher toute utilisation de la voie Albert 1 er ; que le préjudice subi par les demanderesses ne peut être réparé que par l’allocation de dommages-intérêts dont le montant pourra être justement évalué par un expert ».

Le tribunal désigna alors un expert avec pour mission d’évaluer le montant de l’indemnité. L’expert devait déposer son rapport avant le 30 octobre 1997. Toutefois, comme ce dernier déclina la mission au motif qu’il n’avait pas la qualité de géomètre-expert, les demandeurs sollicitèrent auprès du tribunal, le 4 juillet 1997, son remplacement. Le requérant consigna la somme de 3 000 francs pour les opérations d’expertise.

Par une ordonnance du 9 juillet 1997, le juge chargé du contrôle des expertises nomma un deuxième expert, puis, le 16 septembre 1997, un troisième, le deuxième ayant aussi refusé la mission. Le troisième, n’ayant pas non plus accepté la mission, fut remplacé le 2 octobre 1997 par un quatrième puis, le 10 décembre 1997, par un cinquième qui lui accepta la mission. Ce dernier présenta une demande de consignation complémentaire sans avoir commencé ses opérations d’expertise. Une ordonnance du 2 février 1998, mais adressée au requérant le 24 mars 1998, fixait la consignation complémentaire à 9 802,18 francs ; elle précisait que cette somme devait être consignée avant le 19 mars 1998. Comme le requérant ne versa pas la somme demandée, le juge lui envoya une lettre de rappel, le 20 mars 1998. Le 6 avril 1998, le requérant répondit qu’il allait s’y conformer.

Les 3 avril, 12 mai, 22 juin et 7 juillet 1998, le juge de la mise en état invitait le cinquième expert à déposer son rapport en l’état, en vertu de l’article 280 du code de procédure civile, la partie demanderesse n’ayant pas versé la consignation complémentaire. Par une lettre du 9 juillet, le requérant invita l’expert à retarder le dépôt de son rapport afin de présenter, par voie d’incident devant le juge de la mise en état, une demande de provision. Ce dernier déposa, le 31 juillet 1998, un rapport succinct de quatre pages dans lequel il concluait que l’une des deux parcelles litigieuses n’appartenait pas au requérant. Celui-ci s’est alors plaint auprès du juge de la mise en état, le 9 septembre 1998, et allégua que l’expert avait outrepassé sa mission qui consistait seulement à évaluer le dommage qu’avait subi le requérant ; il précisait qu’il ressortait d’autres pièces du dossier que cette parcelle lui appartenait. Le 4 novembre 1998, le juge déclara irrecevable une demande du requérant l’invitant à ordonner une nouvelle expertise et une provision de 20 000 francs. Le 3 décembre 1998, le requérant déposa des conclusions par lesquelles il sollicitait une nouvelle expertise, auxquelles la commune répondit après une injonction du juge, du 1 er avril 1999.

Le 3 juin 1999, la procédure fut déclarée close et la date d’audience fut fixée au 4 novembre 1999.

Par un jugement avant dire droit du 6 janvier 2000, le tribunal de grande instance de Bastia ordonna au requérant de justifier de la transmission à son profit des droits ayant appartenu à deux sociétés immobilières, dont la mère du requérant, décédée en cours d’instance, était la gérante.

Le 8 mars 2001, le tribunal de grande instance de Bastia condamna la commune de Calvi à payer au requérant 36 000 francs en compensation de l’emprise irrégulière sur sa propriété, ainsi que 5 000 francs en réparation du préjudice moral et 10 000 francs pour dépens (article 700 du code de procédure civile). Enfin, le tribunal estima que l’ancienneté du litige justifiait le prononcé d’une décision exécutoire par provision pour la moitié des sommes accordées. II.

Le Gouvernement soutient d’abord que l’affaire présentait une certaine complexité, notamment en ce qui concerne la demande principale du requérant relative à la restitution des parcelles.

Mais avant tout et surtout, l’examen de la chronologie de la procédure démontre que les parties, par leur comportement, ont contribué à allonger la durée de la procédure. En premier lieu, lorsque l’assignation a été délivrée le 12 novembre 1992 à la commune de Calvi, celle-ci n’a pas constitué avocat devant le tribunal de grande instance comme elle en avait l’obligation. En conséquence, le juge de la mise en état, après avoir appelé l’affaire à l’audience du 11 mars 1993, a rendu l’ordonnance de clôture le 6 mai 1993 et fixé l’audience au 30 septembre 1993. La commune de Calvi a alors sollicité le rabat de l’ordonnance de clôture le 21 juillet 1993 et a constitué avocat le 28 juillet 1993. Le tribunal a accueilli cette demande le 30 septembre 1993. En deuxième lieu, jusqu’au jugement du 22 mai 1997, les parties ont échangé de nombreux mémoires, soit onze jeux de conclusions, étant précisé que la commune a déposé ses premières conclusions le 10 mars 1994, à la suite de deux injonctions de conclure rendues par le juge de la mise en état. En troisième lieu, lorsque, après cinq tentatives, le juge de la mise en état a pu désigner un expert, il a rendu une ordonnance de consignation complémentaire que le requérant n’a jamais exécutée, malgré une lettre de rappel du 20 mars 1998 et son engagement de verser cette somme, exprimé dans une lettre transmise le 6 avril au greffe. Le juge de la mise en état a alors demandé à l’expert de déposer son rapport en l’état, ce qui a été fait le 31 juillet 1998. Le 9 septembre 1998, le requérant a présenté des conclusions d’incident afin d’obtenir une nouvelle expertise et une provision de 20 000 francs. Ces demandes ont été rejetées par ordonnance du 4 novembre 1998. Enfin, le 3 décembre 1998, le requérant a déposé des conclusions sollicitant une nouvelle mesure d’expertise, auxquelles la commune a répondu, après une injonction du juge, du 1er avril 1999.

En revanche, le juge de la mise en état a veillé au bon déroulement de la procédure en délivrant des injonctions de conclure aux parties (trois pour la commune et une pour le requérant), en adressant à ce dernier une lettre de rappel pour la consignation complémentaire et en tranchant avec diligence les incidents dont il a été saisi. En outre, il s’est heurté aux refus des différents experts d’effectuer la mission et il a été ainsi conduit à rendre quatre ordonnances de remplacement d’expert. A quoi s’ajoute la lenteur de l’expert à déposer son rapport, ce qui a obligé le juge à lui envoyer quatre lettres de rappel. A cet égard, la carence du requérant à consigner la provision complémentaire explique pour partie celle de l’expert à effectuer sa mission avec diligence.

Le requérant rétorque que l’affaire ne présentait aucune complexité et qu’il ne se faisait guère d’illusion sur sa demande principale qui était surtout de principe car l’adage « ouvrage public mal planté ne se détruit pas » résiste au sein des juridictions internes. Bien qu’il s’agisse d’une procédure civile, le comportement fautif de la commune de Calvi entraîne celle de l’Etat, car c’est lui dans son unité qui est responsable. Alors que le requérant avait consigné la somme de 3 000 francs pour les opérations d’expertise, après cinq tentatives de nomination d’expert, l’expert désigné a eu l’audace de demander une provision supplémentaire et cette demande n’a été transmise au requérant que le 20 mars, soit trois mois plus tard. Si le requérant a bien tenté d’obtenir une provision pour couvrir les frais d’expertise par un incident devant le juge de la mise en état, il est injuste de lui imputer une responsabilité quelconque dans le retard de la procédure. Face à une expertise succincte et laconique (quatre pages), le requérant était bien fondé à demander une expertise complémentaire. Enfin, il ressort de la jurisprudence des juridictions internes que l’expert, indépendant pour l’établissement de son rapport, reste néanmoins soumis au contrôle des autorités judiciaires, tenues d’assurer le bon déroulement de l’expertise.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Doustaly c. France du 22 avril 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ II, § 39) et suivant les circonstances de la cause, lesquelles commandent en l’occurrence une évaluation globale (cf., mutatis mutandis, arrêt Piccolo c. Italie , n° 45891, 7.11.00, § 10).

En premier lieu, la Cour observe que l’affaire ne présentait aucune complexité : il s’agissait d’un litige ordinaire portant sur une voie de fait de l’administration.

S’agissant du comportement du requérant, la Cour rappelle qu’on ne saurait reprocher au requérant d’avoir fait usage des diverses possibilités procédurales que lui ouvrait le droit interne. Toutefois, le comportement d’un requérant constitue un élément objectif, non imputable à l’Etat défendeur et qui entre en ligne de compte pour déterminer s’il y a eu ou non dépassement du délai raisonnable (arrêt Wiesinger c. Autriche du 30 octobre 1991, série A n° 213, § 57). Quant au comportement des autorités judiciaires, la Cour rappelle que seules les lenteurs imputables à l’Etat peuvent amener à constater un dépassement du délai raisonnable (voir, notamment, l’arrêt Gergouil c. France du 21 mars 2000, n° 40111/98, § 19).

La Cour note que la procédure a débuté le 12 novembre 1992 et a pris fin le 8 mars 2001. Elle a donc duré huit ans et quatre mois environ pour une instance. Or il a fallu quatre ans et six mois environ au tribunal de grande instance de Bastia pour conclure que l’action de la commune de Calvi était constitutive d’une voie de fait et ordonner une expertise (jugement du 22 mai 1997). Si les deux parties ont déposé un grand nombre de conclusions, la commune de Calvi, qui est considérée comme faisant partie de l’Etat au regard de la Convention, n’a constitué avocat que le 28 juillet 1993 et ne déposa ses premières conclusions que le 10 mars 1994. En outre, le tribunal a dû remplacer quatre fois l’expert qu’il avait désigné, ce qui a retardé de beaucoup le dépôt de l’expertise (le 31 juillet 1998 au lieu du 30 octobre 1997, comme l’avait ordonné le jugement du 22 mai 1997) ; de plus, l’expert a outrepassé sa mission qui consistait seulement à évaluer le dommage subi, ce qui a amené le requérant à demander de nouvelles expertises et a contribué à rallonger davantage la procédure. Sur ce point, la Cour rappelle qu’un expert, indépendant dans l’établissement de son rapport, reste néanmoins soumis au contrôle des autorités judiciaires, tenues d’assurer le bon déroulement de l’expertise (arrêt Capuano c. Italie du 25 juin 1987, série A n° 119).

La Cour estime alors qu’une telle durée pour un seul degré de juridiction ne saurait être considérée comme raisonnable au regard de l’article 6 § 1 de la Convention.

Par conséquent, il y a eu violation de cet article. II.

Se fondant sur l’arrêt de la Cour dans l’affaire Guillemin c. France (du 21 février 1997, Recueil 1997-I, § 54), le requérant allègue aussi une violation de l’article 1 du Protocole n° 1, qui dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement soutient qu’à supposer même que le tribunal de grande instance de Bastia ait rendu sa décision dans un délai excessif, le caractère éventuellement tardif de la fixation de l’indemnité ne constituerait pas une violation de l’article 1 du Protocole n° 1, mais serait seulement la conséquence de la durée de la procédure ; par conséquent, elle ne devrait être prise en considération que dans le cadre de la satisfaction équitable susceptible d’être allouée en raison de la violation de l’article 6 de la Convention. Le Gouvernement se fonde à cet égard sur l’arrêt Varipati c. Grèce (n° 38459/97, [Section 2], § 32, 26.10.99).

Le Gouvernement souligne, en outre, qu’à la différence de l’affaire Guillemin dans laquelle la Cour avait constaté un retard excessif de la procédure imputable à l’Etat, en l’espèce la durée de la procédure résulte du comportement des parties et notamment du requérant lui-même qui n’a pas consigné la provision et a sollicité une nouvelle expertise.

Vu la conclusion figurant au paragraphe 31, la Cour ne juge pas nécessaire d’examiner le grief tiré de l’article 1 du Protocole n° 1 (voir les arrêts Brigandi, Zanghì et Santilli c. Italie du 19 février 1991, série A n° 194, p. 32, § 32, p. 47, § 23 et p. 62, § 22, respectivement, et l’arrêt Mahieu c. France , n° 43288/98 (section 3), 19.06.01, § 27). III.

Le requérant sollicite la somme forfaitaire de 200 000 francs pour les préjudices matériel et moral résultant de la durée non raisonnable de la procédure et de l’impossibilité de disposer de son bien, et compte tenu du fait qu’il est handicapé.

Le Gouvernement soutient que seuls les préjudices résultant directement des violations alléguées pourraient, le cas échéant, donner lieu à l’octroi d’un dédommagement. Il se déclare prêt à verser jusqu’à 30 000 francs en cas de constat de violation de l’article 6 § 1 de la Convention. En revanche, en ce qui concerne l’article 1 du Protocole n° 1, il réitère que le préjudice allégué résulte seulement de la durée de la procédure. Si, toutefois, la Cour concluait à une violation autonome de cet article, le constat de la violation constituerait une satisfaction équitable suffisante.

La Cour note que le tribunal de grande instance de Bastia accorda une indemnité au requérant pour la privation de sa propriété et, par conséquent, elle n’estime devoir allouer aucune somme au titre du préjudice matériel demandé. En revanche, elle considère que le requérant a dû subir un tort moral certain du fait de la durée de la procédure. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, elle octroie 30 000 francs de ce chef. B. Frais et dépens

Pour frais et dépens, le requérant réclame 20 000 francs.

Le Gouvernement souligne que seuls les frais engagés devant la Cour pourraient être pris en charge, à condition qu’ils soient dûment justifiés.

La Cour estime la demande justifiée et raisonnable et décide de l’accueillir en entier. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en France à la date d ’ adoption du présent arrêt est de 4,26 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit qu’il n’est pas nécessaire d’examiner de surcroît le grief tiré de l’article 1 du Protocole n° 1 ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 30 000 (trente mille) francs pour dommage moral, et 20 000 (vingt mille) francs pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 4,26 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 juillet 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dolle W. F uhrmann Greffier Président