AFFAIRE VERSINI c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure civile;Article 6-1 - Délai raisonnable);Dommage matériel - demande rejetée (Article 41 - Dommage matériel;Satisfaction équitable);Préjudice moral - réparation (Article 41 - Préjudice moral;Satisfaction équitable)
AFFAIRE VERSINI c. FRANCE (CtEDO, 2001)
SECȚIA A TREIA
CAUZA
VERSINI c. FRANȚA
(Cererea nr. 40096/98)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
10 iulie 2001
DEFINITIV
10/10/2001
Această hotărâre va deveni definitiv în condițiile definite de art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate suferi corecturi de formă.
În cauza Versini c. Franța,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a treia), sesizată de o cameră compusă din:
D-nii W. Fuhrmann, președinte,
J.-P. Costa,
D-na F. Tulkens,
D-nii K. Jungwiert,
Sir Nicolas Bratza,
D-nii K. Traja,
M. Ugrekhelidze,
judecători,
și de D-na S. Dolle, grefieră de secție,
După deliberare în ședință de cameră din 6 aprilie 2000 și 19 iunie 2001,
Adoptă hotărârea ce urmează, adoptată la această din urmă dată:
PROCEDURĂ
Originea cauzei o constituie o cerere (nr. 40096/98) îndreptată împotriva Republicii Franceze și pe care un cetățean al acestui stat, Jean-Luc Versini ("reclamantul"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") la 17 noiembrie 1997 în virtutea fostului art. 25 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale ("Convenția").
Reclamantul este reprezentat în fața Curții de d-na Puechavy, avocat la Paris. Guvernul francez ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, d-na M. Dubrocard, subdirectoare a Drepturilor Omului la direcția afacerilor juridice ale ministerului Afacerilor externe.
Reclamantul se plânge de o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție (durata procedurii) și art. 1 din Protocolul nr. 1.
Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, dată de intrare în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).
Cererea a fost atribuită secției a treia a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.
Printr-o decizie din 6 aprilie 2000, camera a declarat cererea admisibilă.
Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament).
FAPTE
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
La 6 decembrie 1996, reclamantul a devenit proprietar al anumitor parcele unde se află de mulți ani casa familială sa înconjurată de o grădină, la Calvi.
La 28 ianuarie 1991, primarul Calvi a adresat d-nei Versini, mamă a reclamantului și decedate între timp, o scrisoare în care preciza că comuna intenționează deschiderea unei străzi prelungite, indispensabilă desenclavării cartierului. El a adresat, prin aceeași corespondență, un imprimat de declarație de abandon al terenului necesar pentru ocupare de cale, care includea una din parcelele aparținând familiei Versini. D-na Versini a răspuns că nu era de acord să abandoneze parcela respectivă. Luna următoare, familia Versini a respins din nou oferta primariei pentru cesiune gratuită în limitele 10% din suprafața totală a parcelei, cu despăgubire eventualăpentru suprafață depășind aceste 10%.
În 1992, lucrările au fost executate; noua cale a retezat proprietatea familială de parcela mai sus menționată și o parte importantă a unei seconde parcele.
La 12 noiembrie 1992, familia Versini a angajat în fața tribunalului de circumscripție din Bastia o acțiune în scopul obținerii, în calitate de cereri principali, a restituirii terenurilor și alocării unei sume de 50 000 franci francezi (FRF) cu titlu de dauneprejudice și, subsidiar, a desemnării unui expert pentru evaluarea prejudiciului suferit.
Când citația a fost dată pe 12 noiembrie 1992 comunei Calvi, aceasta nu a desemnat avocat în fața tribunalului de circumscripție ca avea obligația. În consecință, judecătorul de redactare a dosarului, după ce a chemat cauza în ședință din 11 martie 1993, a pronunțat ordonanța de închidere la 6 mai 1993 și a fixat ședința la 30 septembrie 1993. Comuna Calvi a solicitat apoi anularea ordonanței de închidere la 21 iulie 1993 și a desemnat avocat la 28 iulie 1993. Tribunalul a acceptat această cerere la 30 septembrie 1993. Pe de altă parte, până la sentința din 22 mai 1997 (a se vedea §13 mai jos), părțile au schimbat numeroase memorii, și anume unsprezece seturi de concluzii; comuna a depus primele concluzii la 10 martie 1994, după două injonctiuni de a concluziona pronunțate de judecătorul redactării dosarului.
Prin sentință anterioară deciziei finale din 22 mai 1997, tribunalul de circumscripție a concluzionat că acțiunea comunei Calvi era constitutivă unei voie de fapt și că demandanții aveau dreptul la despăgubire, în virtutea art. 545 din codul civil, pentru atingerea adusă dreptului lor de proprietate. El a considerat, pe de o parte, că teoria voiei de fapt care prevede o despăgubire, în ipoteza în care administrația pălmuiește ilegal proprietate privată, satisfacea cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 și, pe de altă parte, că cererea de restituire a parcelelor nu putea fi acceptată, remarcând pentru acest din urmă punct următoarele motive:
"Întrucât tribunalul conflictelor a reamintit în repetate rânduri că tribunalele ordinii judiciare nu pot, chiar dacă amplasarea operei publice pe proprietate privată a fost constitutivă voie de fapt, să ordoneze demolarea sa, să prescrie nici o măsură de natură să aducă atingere, în vreun fel, integrității sau funcționării sale; că ordonarea restituirii parcelelor respective ar reveni a împiedica orice utilizare a căii Albert 1er; că prejudiciul suferit de demandante nu poate fi reparat decât prin alocarea dauneprejudecelor al căror montant va putea fi corect evaluat de un expert".
Tribunalul a desemnat apoi un expert cu misiunea de a evalua montantul despăgubirii. Expertul trebuia să depună raport înainte de 30 octombrie 1997. Cu toate acestea, deoarece acesta din urmă a refuzat misiunea din motiv că nu avea calitate de geometer-expert, demandanții au solicitat tribunalului, la 4 iulie 1997, înlocuirea lui. Reclamantul a consemnat suma de 3 000 de franci pentru operațiunile de expertiză.
Prin ordonanță din 9 iulie 1997, judecătorul încărcat cu controlul expertizelor a desemnat un al doilea expert, apoi, la 16 septembrie 1997, un al treilea, al doilea având și refuzat misiunea. Al treilea, neacceptând nici el misiunea, a fost înlocuit la 2 octombrie 1997 de al patrulea și apoi, la 10 decembrie 1997, de al cincilea care a acceptat misiunea. Acesta din urmă a prezentat o cerere de consemnare complémentară fără a fi început operațiunile de expertiză. O ordonanță din 2 februarie 1998, dar adresată reclamantului la 24 martie 1998, fixa consemnarea complémentară la 9 802,18 franci; ea preciza că suma aceasta trebuia consemnată înainte de 19 martie 1998. Deoarece reclamantul nu a versat suma cerută, judecătorul i-a trimis o scrisoare de reamintire, la 20 martie 1998. La 6 aprilie 1998, reclamantul a răspuns că se va conforma.
La 3 aprilie, 12 mai, 22 iunie și 7 iulie 1998, judecătorul redactării dosarului invita al cincilea expert să depună raportul în stare, în virtutea art. 280 din codul de procedură civilă, partea demandantă nefiind versând consemnarea complémentară. Printr-o scrisoare din 9 iulie, reclamantul a invitat expertul să amâne depunerea raportului pentru a prezenta, prin incident în fața judecătorului redactării dosarului, o cerere de plată. Acesta din urmă a depus, la 31 iulie 1998, un raport succint de patru pagini în care concluzia că una din cele două parcele litigioase nu aparținea reclamantului. Acesta s-a plâns apoi judecătorului redactării dosarului, la 9 septembrie 1998, și a susținut că expertul și-a depășit misiunea care consta doar în evaluarea prejudiciului suferit de reclamant; el preciza că rezulta din alte piese ale dosarului că parcela aceasta îi aparținea. La 4 noiembrie 1998, judecătorul a declarat inadmisibilă o cerere a reclamantului invitând-o să ordoneze o nouă expertiză și o plată de 20 000 de franci. La 3 decembrie 1998, reclamantul a depus concluzii prin care solicita o nouă măsură de expertiză, la care comuna a răspuns după o injonctiune a judecătorului, din 1 aprilie 1999.
La 3 iunie 1999, procedura a fost declarată închisă și data ședinței a fost fixată la 4 noiembrie 1999.
Prin sentință anterioară deciziei finale din 6 ianuarie 2000, tribunalul de circumscripție din Bastia a ordonat reclamantului să justifice transmiterea în favoarea sa a drepturilor aparținând două societăți imobiliare, ale căror mamă a reclamantului, decedata în cursul instanței, era manageră.
La 8 martie 2001, tribunalul de circumscripție din Bastia a condamnat comuna Calvi să plătească reclamantului 36 000 de franci cu titlu de despăgubire pentru ocupare iregulată a proprietății sale, precum și 5 000 de franci cu titlu de reparație a prejudiciului moral și 10 000 de franci pentru dauneprejudece (art. 700 din codul de procedură civilă). În fine, tribunalul a estimat că antigitatea litigiului justifica pronunțarea unei decizii executorie cu plată pe jumătate din sumele acordate.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
Dispozițiile pertinente din noul cod de procedură civilă se citesc astfel:
Art. 2
"Părțile conduc instanța sub sarcinile care le revin. Le aparține să îndeplinească actele în formele și termenele cerute".
Art. 3
"Judecătorul veghează la bun desfășurare al instanței; are puterea de a stabili termene și de a ordona măsurile necesare".
Art. 528
"Termenul la expirarea căruia un recurs nu mai poate fi exercitat curge de la data notificării sentinței, cu excepția cazului în care termenul nu a început să curgă, în virtutea legii de la data sentinței.
Termenul curge chiar și împotriva celui care notifică".
Art. 544
"Sentințele care decid în dispozitiv o parte din pretentie și ordonează o măsură de instrucție sau o măsură provizorie pot fi imediat atacate prin apel ca sentințele care decid toată pretentia (...)".
Art. 780
"Dacă unu din avocații nu a îndeplinit actele procedurii în termenul fixat, trimiterea în fața tribunalului și închiderea instrucției pot fi hotărâte de judecător din oficiu sau la cererea celeilalte părți, cu excepția din acest din urmă caz, posibilitatea judecătorului de a refuza prin ordonanță motivată nesusceptibilă de recurs".
ÎN DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII PRETINSE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
Reclamantul susține o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, care în partea pertinentă se citește:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) în termen rezonabil, de o instanță (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)".
Guvernul susține mai întâi că cauza prezenta o anumită complexitate, în special cu privire la cererea principală a reclamantului referitoare la restituirea parcelelor.
Dar mai ales și mai presus de toate, examinarea cronologiei procedurii demonstrează că părțile, prin comportamentul lor, au contribuit la prelungirea duratei procedurii. În primul rând, când citația a fost dată pe 12 noiembrie 1992 comunei Calvi, aceasta nu a desemnat avocat în fața tribunalului de circumscripție ca avea obligația. În consecință, judecătorul redactării dosarului, după ce a chemat cauza în ședință din 11 martie 1993, a pronunțat ordonanța de închidere la 6 mai 1993 și a fixat ședința la 30 septembrie 1993. Comuna Calvi a solicitat apoi anularea ordonanței de închidere la 21 iulie 1993 și a desemnat avocat la 28 iulie 1993. Tribunalul a acceptat această cerere la 30 septembrie 1993. În al doilea rând, până la sentința din 22 mai 1997, părțile au schimbat numeroase memorii, și anume unsprezece seturi de concluzii, cu precizarea că comuna a depus primele concluzii la 10 martie 1994, după două injonctiuni de a concluziona pronunțate de judecătorul redactării dosarului. În al treilea rând, când, după cinci încercări, judecătorul redactării dosarului a putut desemna un expert, a pronunțat o ordonanță de consemnare complémentară pe care reclamantul nu a executat-o niciodată, în ciuda scrisorii de reamintire din 20 martie 1998 și angajamentul său de a versa suma aceasta, exprimat într-o scrisoare transmisă la 6 aprilie grefelor. Judecătorul redactării dosarului a cerut apoi expertului să depună raportul în stare, ceea ce s-a făcut la 31 iulie 1998. La 9 septembrie 1998, reclamantul a prezentat concluzii incidente pentru a obține o nouă expertiză și o plată de 20 000 de franci. Aceste cereri au fost respinse prin ordonanță din 4 noiembrie 1998. În fine, la 3 decembrie 1998, reclamantul a depus concluzii solicitând o nouă măsură de expertiză, la care comuna a răspuns, după o injonctiune a judecătorului, din 1 aprilie 1999.
În schimb, judecătorul redactării dosarului a vegheat la bun desfășurare al procedurii dând injonctiuni de a concluziona părților (trei pentru comună și una pentru reclamant), trimițând acestuia din urmă o scrisoare de reamintire pentru consemnarea complémentară și tranzând cu diligență incidentele de care a fost sesizat. De asemenea, s-a lovit de refuzurile diferiților experți de a efectua misiunea și a fost condus deci să pronunțe patru ordonanțe de înlocuire a expertului. La care se adaugă lentoarea expertului de a depune raportul, ceea ce a obligat judecătorul să îi trimită patru scrisori de reamintire. În acest sens, neîndeplinirea reclamantului de a consemna plata complémentară explică pentru parte neîndeplinirea expertului de a efectua misiunea cu diligență.
Reclamantul ripostează că cauza nu prezenta nici o complexitate și că nu se făcea mari iluzii cu privire la cererea sa principală care era mai ales de principiu pentru că aforismul "operă publică rău plantată nu se distruge" rezistă în cadrul jurisdicțiilor interne. Deși este o procedură civilă, comportamentul culpabil al comunei Calvi atrage pe cel al Statului, pentru că el în unitatea sa este responsabil. În timp ce reclamantul consemnase suma de 3 000 de franci pentru operațiunile de expertiză, după cinci încercări de numire de expert, expertul desemnat a avut îndrăzneala de a cere o plată complémentară și această cerere a fost transmisă reclamantului doar la 20 martie, adică trei luni mai târziu. Dacă reclamantul a încercat să obțină o plată pentru a acoperi cheltuielile de expertiză prin incident în fața judecătorului redactării dosarului, este injust de a-i imputa orice responsabilitate în retardarea procedurii. Confruntate cu o expertiză succintă și laconica (patru pagini), reclamantul era bine întemeiat să solicite o expertiză complémentară. În fine, rezulta din jurisprudența jurisdicțiilor interne că expertul, independent pentru elaborarea raportului, rămâne totuși supus controlului autorităților judiciare, obligate să asigure bun desfășurare a expertizei.
Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei procedurii se apreciază luând în seama criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente (a se vedea, printre numeroase altele, hotărârea Doustaly c. Franța din 22 aprilie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-II, § 39) și după circumstanțele cauzei, care impun în speță o evaluare globală (cf., mutatis mutandis, hotărârea Piccolo c. Italia, nr. 45891, 7.11.00, § 10).
În primul rând, Curtea constată că cauza nu prezenta nici o complexitate: era vorba de un litigiu obișnuit privind voie de fapt a administrației.
Cu privire la comportamentul reclamantului, Curtea reamintește că nu se poate reproșa reclamantului a fi făcut uz de diverse posibilități proceduale care îi deschidea dreptul intern. Cu toate acestea, comportamentul reclamantului constituie un element obiectiv, neimputabil Statului pârât și care vine în considerare pentru a determina dacă a existat sau nu depășire a termenului rezonabil (hotărârea Wiesinger c. Austria din 30 octombrie 1991, seria A nr. 213, § 57). Cu privire la comportamentul autorităților judiciare, Curtea reamintește că doar lentorile imputabile Statului pot duce la constatarea depășirii termenului rezonabil (a se vedea, în special, hotărârea Gergouil c. Franța din 21 martie 2000, nr. 40111/98, § 19).
Curtea constată că procedura a început la 12 noiembrie 1992 și s-a încheiat la 8 martie 2001. A durat deci aproximativ opt ani și patru luni pentru o instanță. Or a trebuit aproximativ patru ani și șase luni tribunalului de circumscripție din Bastia pentru a concluziona că acțiunea comunei Calvi era constitutivă voie de fapt și a ordona expertiză (sentința din 22 mai 1997). Dacă ambele părți au depus un mare număr de concluzii, comuna Calvi, care este considerată ca parte a Statului conform Convenției, a desemnat avocat doar la 28 iulie 1993 și nu a depus primele concluzii decât la 10 martie 1994. În plus, tribunalul a trebuit să înlocuiască de patru ori expertul pe care l-a desemnat, ceea ce a retardat mult depunerea expertizei (la 31 iulie 1998 în loc de 30 octombrie 1997, cum ordonase sentința din 22 mai 1997); mai mult, expertul și-a depășit misiunea care consta doar în evaluarea prejudiciului suferit, ceea ce a determinat reclamantul să solicite noi expertize și a contribuit la prelungire mult mai multă procedurii. Pe acest punct, Curtea reamintește că expert, independent în elaborarea raportului, rămâne totuși supus controlului autorităților judiciare, obligate să asigure bun desfășurare a expertizei (hotărârea Capuano c. Italia din 25 iunie 1987, seria A nr. 119).
Curtea estimează deci că o asemenea durată pentru o singură instanță nu poate fi considerată rezonabilă conform art. 6 § 1 din Convenție.
Prin urmare, a existat o încălcare a acestui articol.
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII PRETINSE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
Pe baza hotărârii Curții în cauza Guillemin c. Franța (din 21 februarie 1997, Culegere 1997-I, § 54), reclamantul susține de asemenea o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede:
"Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respect pentru bunurile sale. Nicio persoană nu poate fi lipsită de proprietate decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Prevederile anterioare nu pun în discuție dreptul pe care îl posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi."
Guvernul susține că chiar și presupunând că tribunalul de circumscripție din Bastia ar fi pronunțat decizia în termen excesiv, caracterul eventual târziu al fixării despagubirii nu ar constitui o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, dar ar fi doar consecința duratei procedurii; în consecință, ar trebui luată în considerare doar în cadrul satisfacției echitabile susceptibile a fi acordate datorită încălcării art. 6 din Convenție. Guvernul se bazează în acest sens pe hotărârea Varipati c. Grecia (nr. 38459/97, [Secția 2], § 32, 26.10.99).
Guvernul subliniază, în plus, că diferit de cauza Guillemin în care Curtea constatasemCurtea constatase un retard excesiv al procedurii imputabil Statului, în speță durata procedurii rezultă din comportamentul părților și în special din reclamantul însuși care nu a consemnat plata și a solicitat o nouă expertiză.
Având în vedere concluzia din §31, Curtea nu judecă necesar să examineze plângerea trasă de art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea hotărârile Brigandi, Zanghì și Santilli c. Italia din 19 februarie 1991, seria A nr. 194, p. 32, § 32, p. 47, § 23 și p. 62, § 22, respectiv, și hotărârea Mahieu c. Franța, nr. 43288/98 (secția 3), 19.06.01, § 27).
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform art. 41 din Convenție,
"Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia, și dacă dreptul intern al Părții Contractante nu permite ștergerea decât în mod imperfect a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciu
Reclamantul solicită suma forfetară de 200 000 de franci pentru prejudiciile materiale și morale rezultând din durata nerezonabilă a procedurii și imposibilitatea de a dispune de bunul său, și ținând seama de faptul că este handicapat.
Guvernul susține că doar prejudiciile rezultând direct din încălcările pretinse ar putea, eventual, da deschidere la acordare de despăgubire. Se declară gata să verseze până la 30 000 de franci în caz de constatare de încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. În schimb, cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1, reitera că prejudiciul pretins rezultă doar din durata procedurii. Dacă, totuși, Curtea concluzionează o încălcare autonomă a acestui articol, constatarea încălcării ar constitui satisfacție echitabilă suficientă.
Curtea constată că tribunalul de circumscripție din Bastia a acordat o despăgubire reclamantului pentru privarea de proprietate și, prin urmare, nu estimează trebuie a aloca nici o sumă cu titlu de prejudiciu material pretins. În schimb, consideră că reclamantul a trebuit să sufere un tort moral cert din cauza duratei procedurii. Statuând în echitate, după cum dorește art. 41, acordă 30 000 de franci din acest motiv.
B. Frais și dauneprejudece
Pentru frais și dauneprejudece, reclamantul pretinde 20 000 de franci.
Guvernul subliniază că doar fraisele angajate în fața Curții ar putea fi suportate, cu condiția ca acestea să fie corespunzător justificate.
Curtea estimă cererea justificată și rezonabilă și decide să o accepte în întregime.
C. Dobânzi moratoare
Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% pe an.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Declară că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție;
Declară că nu este necesar să examineze în plus plângerea trasă de art. 1 din Protocolul nr. 1;
Declară
a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitiv conform art. 44 § 2 din Convenție, 30 000 (treizeci de mii) de franci cu titlu de prejudiciu moral și 20 000 (douăzeci de mii) de franci pentru frais și dauneprejudece, plus orice sumă datorată cu titlu de impozit pe valoare adăugată;
b) că aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă de 4,26% pe an de la expirarea termenului mai sus menționat până la plată;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 10 iulie 2001 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament.
S. Dolle
W. Fuhrmann
Grefier
Președinte