AFFAIRE VERINI c. ITALIE (N° 1)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA VERINI c. ITALIA (solicitarea nr. 46982/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 ianuarie 2001 DEFINIF 16/04/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Verini c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră formată din domnii J.-P. Costa președinte Conforti Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza, Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune, după ce a deliberat în camera Consiliului la 12 decembrie 2000, înmânează hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Umberto Verini ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 23 decembrie 1997 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 22 martie 1999 sub numărul dosarului 46982/99. Reclamantul este reprezentat de M. L. și M.A. Rossi, avocați din L'Aquila. Guvernul italian ( . mai puțin) este reprezentat de agentul său, dl. U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 februarie 2000. DE FAPT, la 8 noiembrie 1990, reclamantul i-a atribuit domnului M. și companiei de asigurări A. în fața judecătorului judecător din statul Teramo în vederea obținerii a 2 283 600 de lire italiene cu titlu de reparație a pagubelor materiale suferite în timpul unui accident de circulație. Încheierea cauzei a început la 25 ianuarie 1991 și lacul a fost retrimis la cererea reclamantului. La 14 iunie 1991, judecătorul a admis la audierea pârâtei și a fixat în acest scop interdicția din 14 februarie 1992. Întrucât judecătorul nu a fost prezentat, judecătorul a acceptat audierea martorilor și a dispus o expertiză. La 25 septembrie 1992, la data de 30 octombrie 1992, instanța a fost revocată din oficiu, data la care au fost depuse audierile martorilor. La 14 mai 1993, reclamantul a depus la dosar documente. La 17 decembrie 1993, audierea martorilor a continuat și judecătorul a numit un expert, care a depus jurământul la 23 septembrie 1993. 1994. Lanțul prevăzut pentru 7 aprilie 1995 a fost reportat din oficiu la data de 22 decembrie 1995, data la care reclamantul a depus la dosar raportul carabinierilor privind accidentul. La 12 iulie 1996, părțile și-au prezentat concluziile. După patru trimiteri, dintre care două din oficiu, punerea în deliberare a cauzei a fost stabilită la data de 12 aprilie 1999. Conform informațiilor furnizate de solicitant, procedura era încă în curs de desfășurare până la 10 noiembrie 2000. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) . . Perioada care trebuie luată în considerare a început la 8 noiembrie 1990 și era încă în curs de desfășurare la 10 noiembrie 2000. La această dată, Curtea reamintea că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. (1) Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 18 000 000 de lire italiene (ITL) drept prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 4 000 000 ITL pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru procedura în fața Curții și acordă reclamantului. Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 18 000 000 (18 milioane) lire italiene pentru daune morale și 4 000 000 (patru milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 16 ianuarie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE VERINI c. ITALIE

(Requête n°

46982/99)

ARRÊT

STRASBOURG

16 janvier 2001

DÉFINITIF

16/04/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Verini c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

B.

Conforti

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

K.

Jungwiert

,

Sir

Nicolas

Bratza,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 décembre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Umberto Verini («

le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23 décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22

mars

1999 sous le numéro de dossier 46982/99. Le requérant est représenté par M

e

L. et M.A. Rossi, avocats à L'Aquila. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29 février 2000.

EN FAIT

3.

Le 8 novembre 1990, le requérant assigna M

me

M. et la compagnie d’assurances A. devant le juge d’instance de Teramo afin d’obtenir 2

283

600 lires italiennes à titre de réparation des dommages matériels subis lors d’un accident de la circulation.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 25 janvier 1991 et l’audience fut renvoyée à la demande du requérant. Le 14 juin 1991, le juge admit l’audition de la défenderesse et fixa à cette fin l’audience du 14

février

me

M. ne s’étant pas présentée, le juge admit l’audition de témoins et ordonna une expertise. L’audience prévue pour le 25 septembre 1992 fut reportée d’office au 30

octobre

1992, date à laquelle se tint l’audition des témoins. Le 14

mai

1993, le requérant versa des documents au dossier. Le 17 décembre 1993, l’audition des témoins continua et le juge nomma un expert, qui prêta serment le 23

septembre

avril

1995 fut reportée d’office au 22

décembre 1995, date à laquelle le requérant versa au dossier le rapport des carabiniers concernant l’accident. Le 12 juillet 1996, les parties présentèrent leurs conclusions. Après quatre renvois, dont deux d’office, la mise en délibéré de l’affaire fut fixée au 12

avril 1999.

5.

D'après les informations fournies par le requérant, la procédure était encore pendante au 10 novembre 2000.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 8 novembre 1990 et était encore pendante au 10 novembre 2000.

9.

Elle avait à cette date déjà duré un peu plus de dix ans pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Le requérant réclame 45 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

14.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 18

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

Le requérant demande également 22 493 448 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 4 000 000 ITL au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 18 000 000 (dix-huit millions) lires italiennes pour dommage moral, et 4 000 000 (quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 janvier 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président