AFFAIRE VERINI c. ITALIE (N° 2)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA VERINI c. ITALIA (nr. 2) (solicitarea nr. 46983/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 ianuarie 2001 DEFINIF 16/04/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Verini c. Italia (nr. 2) Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră formată din domnii J.-P. Costa președinte Conforti Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza, Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune, după ce a deliberat în camera Consiliului la 12 decembrie 2000, înmânează hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Umberto Verini ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 24 decembrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( L. și M.A. Rossi, avocați din L'Aquila. Guvernul italian ( o o) este reprezentat de agentul său, dl. U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 februarie 2000. La 28 mai 1988, reclamantul i-a atribuit pe domnul A. și compania de asigurări L. în fața tribunalului din L aquila pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în urma unui accident de circulație. Compania de asigurări L. s-a constituit la data de 3 octombrie 1988. În februarie 1989, judecătorul a aprobat audierea pârâtului și a numit doi experți, dintre care un jurămînt a depus jurământul la 25 mai 1989. La încuviințarea prevăzută pentru 16 noiembrie 1989 a fost dat în judecată de două ori până la 10 decembrie 1990 din cauza mutației judecătorului de punere în funcțiune. La 21 martie 1991, judecătorul a amânat cauza la 16 mai 1991 pentru a permite prezentarea unui al doilea expert. În ziua aceea, judecătorul l-a înlocuit pe acesta din urmă cu un alt expert, l-a declarat eșec și a acceptat audierea expertului și a martorilor. La 27 iunie 1991, expertul a depus jurământul. Cele patru audieri prevăzute între 19 decembrie 1991 și 30 noiembrie 1992, una a fost consacrată audierii martorilor, una a fost restantă din oficiu, una a fost revocată în așteptarea depunerii la grefa raportului de competență și una a fost legată de stabilirea datei prezentării concluziilor. La 1 februarie 1993, părțile și-au prezentat concluziile, iar reședința pledoariilor în fața camerei competente a avut loc la 2 martie 1994. Prin hotărârea din 16 martie 1994, al cărei text a fost depus la grefă la 30 martie 1994, Tribunalul a declarat că societatea de asigurare L. nu putea fi menționată în această procedură, deoarece nu exista nicio legătură juridică între aceasta din urmă și reclamant și acesta și domnul A. co-responsabilitate pentru accident. La 25 mai 1994, reclamantul a răspuns la apelul la instanța de apel din L februarie 1996 ca urmare a grevei avocaților. În ziua următoare, părțile și-au prezentat concluziile și cinstirea pledoariilor în fața camerei competente a avut loc la 7 octombrie 1997. Printr-o hotărâre din 21 octombrie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 15 decembrie 1997, instanța de apel a făcut parțial dreptul la cererea reclamantului și l-a condamnat pe dl A. să-i plătească o sumă de 2 797 000 de lire italiene. ÎN DREPTUL VIOLAȚIEI ALEGATE DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 28 mai 1988 și s-a încheiat la 15 decembrie 1997. 11. Prin urmare, a durat mai mult de nouă ani și șase luni pentru două instanțe. 12. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare convenției care rezultă dintr-o acumulare de nerespectări față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprejm de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 15. Reclamantul solicită 40 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 11 000 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 17. Reclamantul solicită, de asemenea, 22 493 448 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și pentru cele suportate în fața Curții. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 4 000 000 ITL pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru procedura în fața Curții și acordă reclamantului. Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 11 000 000 (unsprezece milioane) lire italiene pentru daune morale și 4 000 000 (patru milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 16 ianuarie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE VERINI c. ITALIE (n° 2)

(Requête n°

46983/99)

ARRÊT

STRASBOURG

16 janvier 2001

DÉFINITIF

16/04/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Verini c. Italie (n° 2)

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

B.

Conforti

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

K.

Jungwiert

,

Sir

Nicolas

Bratza,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 décembre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Umberto Verini («

le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 24 décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22

mars

1999 sous le numéro de dossier 46983/99. Le requérant est représenté par M

e

L. et M.A. Rossi, avocats à L'Aquila. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29 février 2000.

EN FAIT

3.

Le 28 mai 1988, le requérant assigna M. A. et la compagnie d’assurances L. devant le tribunal de L’Aquila afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d’un accident de la circulation.

4.

La compagnie d’assurances L. se constitua le 3 octobre 1988. L’instruction de l’affaire commença le 6 octobre 1988, date à laquelle le juge de la mise en état ordonna au requérant de renouveler la notification de l’acte de citation à M. A. Le 9

février 1989, le juge admit l’audition du défendeur et nomma deux experts, dont un prêta serment le 25 mai 1989. L’audience prévue pour le 16 novembre 1989 fut reportée d’office à deux reprises jusqu’au 10

décembre 1990 en raison de la mutation du juge de la mise en état. Le 21 mars 1991, le juge ajourna l’affaire au 16 mai 1991 pour permettre la comparution d’un second expert. Le jour venu, le juge remplaça ce dernier par un autre expert, déclara M. A. défaillant et admit l’audition de l’expert ainsi que de témoins. Le 27 juin 1991, l’expert prêta serment. Des quatre audiences prévues entre le 19 décembre 1991 et le 30

novembre

1992, une fut consacrée à l’audition des témoins, une fut reportée d’office, une fut renvoyée dans l’attente du dépôt au greffe du rapport d’expertise et une fut relative à la fixation de la date de présentation des conclusions. Le 1

er

février 1993, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 2 mars 1994.

5.

Par un jugement du 16 mars 1994, dont le texte fut déposé au greffe le 30

mars

1994, le tribunal déclara que la compagnie d’assurances L. ne pouvait pas être citée dans cette procédure car aucun rapport juridique ne liait cette dernière avec le requérant et jugea celui-ci et M. A. coresponsables de l’accident.

6.

Le 25 mai 1994, le requérant interjeta appel devant la cour d’appel de L’Aquila. L’instruction de l’affaire commença le 4 octobre 1994. L’audience prévue pour le 16

mai

1995 fut reportée d’office au 30

mai

1995, date à laquelle le conseiller de la mise en état ajourna l’affaire au 6

février 1996 à cause de la grève des avocats. Le jour venu, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 7 octobre 1997.

7.

Par un arrêt du 21 octobre 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 15

décembre

1997, la cour d’appel fit en partie droit à l’appel du requérant et condamna M. A. à lui verser une somme de 2

797 000 lires italiennes.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La période à considérer a débuté le 28 mai 1988 et s’est terminée le 15 décembre 1997.

11.

Elle a donc duré plus de neuf ans et six mois pour deux instances.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

15.

Le requérant réclame 40 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

16.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 11

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

17.

Le requérant demande également 22 493 448 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 4 000 000 ITL au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 11 000 000 (onze millions) lires italiennes pour dommage moral, et 4 000 000 (quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 janvier 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président