AFFAIRE BALDINI c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA BALDINI c. ITALIA (Cercetarea nr. 47001/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 ianuarie 2001 DEFINIF 16/04/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În lacul Baldini c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din: domnii J.-P. Costa președinte Conforti Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 12 decembrie 2000, renunță hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și cetățenii italieni, M. Bianca, Liliana și Elda Baldini, care au sesizat Comisia Europeană cu privire la drepturile omului la 16 ianuarie 1996, 13 și 19 februarie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor de la Iehova și a libertăților fundamentale (precum și Convenția privind libertățile fundamentale). Cererea a fost înregistrată la 22 martie 1999 sub numărul dosarului 47001/99. Recurentele sunt reprezentate de M. B. Baldini, pensionată. Guvernul italian ( La 12 noiembrie 1991, recurentele l-au numit pe domnul S., chiriaș al unei clădiri aflate în proprietatea lor, în fața tribunalului din Florența, pentru a obține eliberarea proprietății pentru expirarea contractului de închiriere, nerespectând contractul de închiriere și neplătind o parte din chirie. Dl S. S. s-a constituit în ședința din 31 martie 1992, a depus o cerere reconvențională și a solicitat judecătorului să stabilească o dată pentru o încercare de soluționare amiabilă. La ședința din 2 octombrie 1992, Consiliul recurentelor a prezentat o cerere reconvențională, în timp ce consiliul acestuia din urmă a resetat cererea sa de soluționare amiabilă. La 5 februarie 1992, judecătorul pentru punerea în funcțiune a primit cele două cereri și a fixat ședința la 5 octombrie 1993. La acea dată, tentativa de soluționare amiabilă a eșuat, pârâtul a fost ascultat și cazul a fost amânat la 11 martie 1994. Această audiere a fost trimisă la 25 octombrie 1994 pentru audierea altor martori. La data de 14 martie 1995, la care Consiliul recurentelor a solicitat ședința de prezentare a concluziilor a fost audiată patru martori și judecătorul a trimis cazul la data de 14 martie 1995. Această audiere a fost stabilită la data de 7 noiembrie 1995 și a fost trimisă din oficiu la data de 25 iunie 1996. La acea dată, audierea pledoariilor a fost stabilită la data de 21 octombrie 1998. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 21 ianuarie 1999, tribunalul a acceptat cererile recurentelor. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurentele susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil mai puțin decât se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 12 noiembrie 1991 și s-a încheiat la 21 ianuarie 1999; prin urmare, a durat mai mult de șapte ani și două luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. În ceea ce privește prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit, Curtea consideră că nu există nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. Aceasta respinge această parte a cererii. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărei reclamante suma solicitată pentru prejudiciul moral, și anume 10 000 000 ITL. Costuri și cheltuieli de judecată 15. Recurentele solicită, de asemenea, suma totală de 120 670 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și pentru cele suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 În conformitate cu informațiile de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, afirmă că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 000 (zece milioane) lire italiene pentru daune morale și 500 000 (cinci sute de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 16 ianuarie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE BALDINI c. ITALIE

(Requête n°

47001/99)

ARRÊT

STRASBOURG

16 janvier 2001

DÉFINITIF

16/04/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Baldini c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de :

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

B.

Conforti

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

K.

Jungwiert

,

Sir

Nicolas

Bratza

,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 décembre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissantes italiennes, M

mes

Bianca, Liliana et Elda Baldini (« les requérantes »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme les 16 janvier 1996, 13 et 19

février

1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22 mars 1999 sous le numéro de dossier 47001/99.

Les requérantes sont représentées par M

me

B. Baldini, retraitée. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29 février 2000.

EN FAIT

3.

Le 12 novembre 1991, les requérantes assignèrent M. S., locataire d’un immeuble leur appartenant, devant le tribunal de Florence afin d'obtenir la libération de l’immeuble pour expiration du bail, non respect de celui-ci et non paiement d'une partie des loyers.

4.

M. S. se constitua à l'audience du 31 mars 1992, déposa une demande reconventionnelle et demanda au juge de la mise en état de fixer une date pour une tentative de règlement amiable. A l'audience du 2 octobre 1992, le conseil des requérantes demanda l’audition de défendeur, tandis que le conseil de ce dernier réitéra sa demanda de règlement amiable. Le 5

février

1992, le juge de la mise en état fit droit aux deux demandes et fixa l'audience au 5 octobre 1993.

5.

A cette date, la tentative de règlement amiable ayant échoué, le défendeur fut entendu et l'affaire fut reportée au 11 mars 1994. Cette audience fut renvoyée au 25 octobre 1994 pour l’audition d'autres témoins. Le jour venu, quatre témoins furent entendus et le juge renvoya l'affaire au 14 mars 1995, date à laquelle le conseil des requérantes sollicita l'audience de présentation des conclusions. Cette audience fut fixée au 7

novembre

1995 et ensuite remise d'office au 25 juin 1996. A cette date, l'audience de plaidoiries fut fixée au 21 octobre 1998.

6.

Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 21 janvier 1999, le tribunal fit droit aux demandes des requérantes.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

Les requérantes allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

8.

La période à considérer a débuté le 12 novembre 1991 et s’est terminée le 21 janvier 1999.

9.

Elle a donc duré plus de sept ans et deux mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Les requérantes réclament chacune 10

000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu’elles auraient subis.

14.

La Cour estime qu’il n’y a en l’espèce aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Elle rejette cette partie de la demande. En revanche,

la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérante la somme demandée au titre du préjudice moral, à savoir 10

000

000

ITL.

B.

Frais et dépens

15.

Les requérantes demandent également la somme totale de

19

120

670

ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 500

000

ITL tous frais confondus et l’accorde à chaque requérante.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 10

000

000 (dix millions) lires italiennes pour dommage moral

et 500

000 (cinq cent mille) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 janvier 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président