AFFAIRE BAGNETTI ET BELLINI c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA BAGNETTI ȘI BELLINI c. ITALIA (solicitarea nr. 44433/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2001 DEFINIF 06/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Bangetti și Bellini c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și de domnul V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2001, Rend la hotărâre, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv resortisanți italieni, dl Mauro Bangetti și dl Adonella Bellini, care au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 17 iunie 1997 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( La 13 noiembrie 1998, cererea a fost înregistrată sub numărul de dosar 44433/98. Guvernul italian (atmosfera este reprezentată de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 28 noiembrie 2000. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a recompus secțiunile (art. 25 alineatul (1)). 1 din Regulamentul de procedură. Această cerere a fost atribuită noii secțiuni. DE FAPT, la 26 octombrie 1988, reclamanții l-au sesizat pe președintele Tribunalului din Peru pentru a obține expertiză în viitor în ceea ce privește starea apartamentului lor, care le spunea vicii de construcție. Prin o ordonanță din aceeași zi, președintele a numit un expert, care a depus jurământul la 10 noiembrie 1988. La 7 ianuarie 1989, expertul l-a depus la gref raportul său. La 24 martie 1989, reclamanții au atribuit M B. în numele său și în calitate de administrator al societății de construcții U. în comandită simplă care a împresurat apartamentul, pentru a obține condamnarea sa la eliminarea viciilor menționate, precum și repararea pagubelor pe care pretinde că le-a suferit. Restaurarea cauzei a început la 30 mai 1989. La 28 noiembrie 1989, reclamanții au solicitat o expertiză și audierea lui M. B. După o audiere, printr-o ordonanță din 10 aprilie 1990, judecătorul a stabilit la tribunal pentru prezentarea concluziilor la 25 octombrie 1990. În ziua următoare, reclamanții au cerut ca competența în viitor a fost depus la grefă, pârâta a vărsat un document la dosar și judecătorul a amânat cauza la 21 februarie 1991. La acea dată, părțile au solicitat o trimitere în vederea unei soluționări amiabile. După o ședință, la 16 ianuarie 1992, părțile și-au prezentat concluziile și la ședința pledoariilor în fața camerei competente a fost stabilită la 1 aprilie 1994. Această ședință a fost amânată la 23 septembrie 1994. Tribunalul, în loc să se pronunțe asupra litigiului, printr-o ordonanță din 12 ianuarie 1996 a ordonat depunerea la grefa a raportului privind raportul de la mai târziu, așa cum au solicitat reclamanții la ședința din 25 octombrie 1990 și a numit un expert. La 26 septembrie 1996, acesta a depus jurământul. În aprilie 1997, judecătorul a amânat cazul la 11 decembrie 1997. Această audiere a fost amânată din oficiu la 2 iunie 1998 din cauza mutației judecătorului de punere în funcțiune. Prin ordonanța din 3 iunie 1998, judecătorul a stabilit data prezentării concluziilor la 19 Această audiere a fost amânată din oficiu la 9 martie 1999 deoarece cauza a fost atribuită colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea cauzelor mai vechi [sezioni stralcio , compus dintr-un judecător titular, în calitate de președinte, și doi judecători onorarii, au fost create în temeiul articolului 90 alineatul (5) din Legea nr. 353/1990 [astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 534/1995] în scopul de a absorbi în fața instanțelor civile o cauză pendinte în fața instanțelor civile. În ziua următoare, judecătorul onorific a stabilit la cinstire pentru prezentarea concluziilor la 22 iunie 1999. printr-o hotărâre, al cărei text a fost depus la grevă la 3 noiembrie 1999, judecătorul a dat dreptul la cererea reclamanților. ÎN CONFORMITATE CU VIOLAȚIA ALEGUTĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIA 10. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 24 martie 1989 și a fost încheiată la 3 noiembrie 1999. 13. Prin urmare, a durat mai mult de zece ani și șapte luni pentru o instanță. 14. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 17. În general, reclamanții solicită 120 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 18. Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 14 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. De asemenea, reclamanții solicită 200 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 20. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 100 EUR pentru procedura în fața Curții și acordă 50 EUR fiecărui solicitant. Interese moratorii 21. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în L că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE BAGNETTI ET BELLINI c. ITALIE

(Requête n° 44433/98)

ARRÊT

STRASBOURG

6 décembre 2001

DÉFINITIF

06/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Bagnetti et Bellini c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

H.S.

Greve

,

juges

,

M.

L.

Ferrari Bravo,

juge

ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M. Mauro Bagnetti et M

me

Adonella Bellini («

les requérants

»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 17 juin 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44433/98. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 28

novembre 2000.

3.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 §

1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section.

EN FAIT

4.

Le 26 octobre 1988, les requérants saisirent le président du tribunal de Pérouse afin d’obtenir une expertise

in futurum

concernant l’état de leur appartement, qui présentait à leur dire des vices de construction. Par une ordonnance du même jour, le président nomma un expert, qui prêta serment le 10 novembre 1988. Le 7

janvier 1989, l’expert déposa au greffe son rapport.

5.

Le 24 mars 1989, les requérants assignèrent M

me

B. en son nom propre et en tant que gérante de la société de construction U. en commandite simple qui avait bâti l’appartement, afin d’obtenir sa condamnation à éliminer lesdits vices ainsi que la réparation des dommages qu’elle affirme avoir subis.

6.

La mise en état de l’affaire commença le 30 mai 1989. Le 28

novembre 1989, les requérants demandèrent une expertise et l’audition de M

me

B. Après une audience, par une ordonnance du 10 avril 1990, le juge fixa l’audience pour la présentation des conclusions au 25 octobre 1990. Le jour venu, les requérants demandèrent que l’expertise

in futurum

fût déposé au greffe, la défenderesse versa un document au dossier et le juge ajourna l’affaire au 21 février 1991. A cette date, les parties demandèrent un renvoi en vue d’un règlement amiable. Après une audience, le 16 janvier 1992 les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 1

er

avril 1994. Cette audience fut reportée au 23 septembre 1994.

7.

Le tribunal, au lieu de se prononcer sur le litige, par une ordonnance du 12 janvier 1996 ordonna le dépôt au greffe du rapport de l’expertise

in

futurum

comme l’avaient demandé les requérants à l’audience du 25

octobre 1990 et nomma un expert. Le 26

septembre 1996, celui-ci prêta serment. Le 10

avril 1997, le juge ajourna l’affaire au 11 décembre 1997. Cette audience fut reportée d’office au 2 juin 1998 en raison de la mutation

du juge de la mise en état. Par une ordonnance du 3 juin 1998, le juge fixa la date pour la présentation des conclusions au 19

janvier 1999. Ladite audience fut reportée d’office au 9 mars 1999 car l’affaire avait été attribuée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (les

sezioni stralcio

, composées d’un juge titulaire, en qualité de président, et de deux juges honoraires, ont été crées en vertu de l’article 90, alinéa 5, de la loi n° 353/1990 [tel que modifié par la loi n°

534/1995] afin d’absorber l’arriéré d’affaires pendantes devant les juridictions civiles).

8.

Le jour venu, le juge honoraire fixa l’audience pour la présentation des conclusions au 22

juin 1999.

9.

Par un jugement, dont le texte fut déposé au greffe le 3

novembre

1999, le juge fit droit à la demande des requérants.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

10.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

11.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

12.

La période à considérer a débuté le 24 mars 1989 et s’est terminée le 3 novembre 1999.

13.

Elle a donc duré plus de dix ans et sept mois pour une instance.

14.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

15.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

16.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

17.

Les requérants réclament globalement 120 000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.

18.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant 14

000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

19.

Les requérants demandent également 200 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

20.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 100 EUR pour la procédure devant la Cour et accorde 50 EUR à chaque requérant.

C.

Intérêts moratoires

21.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 14 000 EUR (quatorze mille euros) pour dommage moral et 50 EUR (cinquante euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président