AFFAIRE BONACCI ET AUTRES c. ITALIE

AFFAIRE BONACCI ET AUTRES c. ITALIE (CtEDO, 2001)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA BONACCI ȘI ALTELE c. ITALIA (Cercetarea nr. 49313/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2001 DEFINITIVF 06/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și de domnul V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2001, Rend la hotărâre, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere adresată Republicii Italiene, inclusiv resortisanți italieni, domnul Gianfranco Bonacci, domnul Lia Berlato, domnul Manuela Bonacci și domnul Veronica Bonacci ( La 22 ianuarie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului. Cererea a fost înregistrată la 2 iulie 1999 sub numărul de dosar 49313/99. Guvernul italian este reprezentat de agentul său, M. Leanza și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 28 noiembrie 2000. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a recompus secțiunile [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită noii secțiuni. La 10 martie 1987, primii doi reclamanți, acționând în numele lor și în numele celor două fiice ale lor, s-au implicat în procedurile penale împotriva dlui. M.B. în fața Tribunalului Penal din Velletri (Roma) pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite într-un accident de circulație în cursul căruia au fost grav răniți și unde soacra primului reclamant și-a pierdut viața. Prin hotărârea din 5 ianuarie 1988, al cărei text a fost depus la grefă la 20 ianuarie 1988, Tribunalul l-a condamnat pe M. M.B. la un an de închisoare și de reparat, împreună cu compania de asigurări T.A., daunele suferite de solicitanți, suma care trebuie stabilită de instanțele civile. Apelul depus de domnul M.B. a fost respins de Curtea de Apel din Roma printr-o hotărâre din 8 ianuarie 1990, al cărei text a fost depus la grefă la 27 ianuarie 1990. și 15 februarie 1991, primii doi reclamanți, acționând în numele lor și în numele celor două fiice ale lor, i-au numit pe domnii M.B. și M.C., precum și compania de asigurări T. A. în fața tribunalului civil din Roma pentru a obține condamnarea lor la repararea prejudiciilor suferite. Prima audiere a avut loc la 9 mai 1991 și a fost trimisă înapoi, ca și cea din 17 mai 1991. octombrie 1991, pentru a permite reclamanților să reînnoiască citatul dlui M.B. și dlui M.C. la 6 mai 1992, reclamanții au depus mai multe documente și apoi judecătorul le-a primit cererea de numire a unui expert. Acesta a depus jurământul la 21 ianuarie 1993 și i s-a acordat 90 La 17 noiembrie 1993, consiliul societății de asigurări a indicat că aceasta se afla în lichidare, ceea ce a dus la întreruperea procedurii. Iunie 1994 a fost trimisă înapoi la 22 martie 1995 pentru a permite reînnoirea de către solicitanți a notificării reluării procedurii. Această ultimă ședință și cea din 17 mai 1995 au fost trimise înapoi pentru a permite părților să își prezinte concluziile. La 24 ianuarie 1996, reclamanții au solicitat judecătorului să se adreseze societății de asigurări T. A. plata sumelor solicitate pentru repararea prejudiciului. Prin ordonanța executorie din 10 mai 1996, judecătorul de punere în executare a ordonat pârâtilor să plătească sumele în litigiu. La 29 ianuarie 1999 a stabilit ședința pledoariilor. Prin intermediul unui act notificat reclamanților la 26 mai 1996, societatea T. A. a declarat că renunță la pronunțarea hotărârii. Printr-un act notificat reclamanților la 2 iulie 1997, Comisia a solicitat decizia din 10 mai 1996 în fața instanței de apel din Roma. 10. Prima audiere a avut loc la 15 decembrie 1997 data la care reclamanții au introdus un apel incident. Părțile și-au prezentat concluziile la 19 ianuarie 1998, apoi judecătorul de punere în funcțiune a stabilit data de 19 În ianuarie 1999, data dezbaterilor. La această ultimă dată, Curtea de Apel i-a invitat pe reclamanți să notifice în termen de 120 de zile apelul incident și procesul-verbal al ședinței dlui M.B. și dlui M.C. și a stabilit la 7 iunie 1999 ședința în fața consilierului pentru punerea în funcțiune. 11. Între 7 iunie și 16 iunie 2000 au rămas patru ședințe. 2000 judecătorul, la cererea părților, a retrimis cauza la data de 20 noiembrie 2000 pentru prezentarea concluziilor. 12. În ziua următoare, judecătorul a făcut trimitere la data de 22 octombrie 2002 pentru încuviințarea pledoariilor în fața camerei competente. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIA 13. în termen rezonabil, conform dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 14. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 10 martie 1987 și procedura este încă în curs de desfășurare până în prezent. 16. Prin urmare, a durat aproximativ 14 ani și opt luni pentru patru instanțe. 17. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În plus, dl Gianfranco Bonacci solicită 308 000 000 de lire italiene (ITL), dna Lia Berlato 119 000 000 000 ITL, dna Manuela Bonacci 30 000 000 ITL și dna Veronica Bonacci 129 000 ITL, toate din cauza prejudiciului material pe care l-ar fi suferit 21. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 10 000 EUR pentru prejudiciul moral. Provizioane și cheltuieli de judecată 22. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 600 EUR pentru procedura în fața Curții și, prin urmare, acordă 150 EUR fiecărui solicitant. Interese moratorii 24. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în L .UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune morale și 150 EUR (cent cincizeci EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE BONACCI ET AUTRES c. ITALIE

(Requête n° 49313/99)

ARRÊT

STRASBOURG

6 décembre 2001

DÉFINITIF

06/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Bonacci et autres c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

H.S.

Greve

,

juges

,

M.

L.

Ferrari Bravo,

juge

ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M. Gianfranco Bonacci, M

me

Lia Berlato, M

lle

Manuela Bonacci et M

lle

Veronica Bonacci («

les

requérants

»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 22 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la

Convention

»). La requête a été enregistrée le 2

juillet 1999 sous le numéro de dossier 49313/99. Le gouvernement italien («

le

Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 28

novembre 2000.

3.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 §

1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section.

EN FAIT

4.

Le 10 mars 1987, les deux premiers requérants, agissant en leur nom et en celui de leurs deux filles, se constituèrent partie civile dans la procédure pénale à l'encontre de M.

M.B. devant le tribunal pénal de Velletri (Rome) afin d'obtenir réparation des dommages subis lors d'un accident de la circulation au cours duquel ils avaient été gravement blessés et où la belle-mère du premier requérant avait perdu la vie.

5.

Par un jugement du 5 janvier 1988, dont le texte fut déposé au greffe le 20

janvier

1988, le tribunal condamna M.

M.B. à un an de prison et à réparer, avec la compagnie d'assurances T.

A., les dommages subis par les requérants, le montant devant être déterminé par les juridictions civiles. L'appel introduit par M.

M.B. fut rejeté par la cour d'appel de Rome par un arrêt du 8

janvier

1990, dont le texte fut déposé au greffe le 27

janvier 1990.

6.

Par un acte notifié respectivement les 1

er

et 15 février 1991, les deux premiers requérants, agissant en leur nom et en celui de leurs deux filles, assignèrent MM.

M.B. et M.C. ainsi que la compagnie d'assurances T.

A. devant le tribunal civil de Rome afin d'obtenir leur condamnation à la réparation des préjudices subis.

7.

La première audience se tint le 9 mai 1991 et fut renvoyée, comme celle du 17

octobre 1991, pour permettre aux requérants de renouveler la citation de M.

M.B. et M.

M.C. Le 6 mai 1992, les requérants déposèrent plusieurs documents puis le juge accueillit leur demande tendant à désigner un expert. Celui-ci prêta serment le 21

janvier 1993 et se vit accorder 90

jours pour déposer son rapport au greffe. Le 17 novembre 1993, le conseil de la compagnie d'assurances indiqua que celle-ci se trouvait en liquidation, ce qui entraîna l'interruption de la procédure. L'audience du 30

juin 1994 fut renvoyée au 22 mars 1995 pour permettre le renouvellement par les requérants de la notification de la reprise de la procédure. Cette dernière audience et celle du 17 mai 1995 furent renvoyées pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions. Le 24

janvier

1996, les requérants demandèrent au juge d'enjoindre à la compagnie d’assurances T.

A. de payer les sommes sollicitées à titre de réparation du dommage.

8.

Par une ordonnance exécutoire du 10 mai 1996, le juge de la mise en état ordonna aux défendeurs de payer les sommes litigieuses. Il fixa au 29

janvier 1999 l'audience des plaidoiries. Par un acte notifié aux requérants le 26 mai 1996, la compagnie T.

A. déclara renoncer au prononcé du jugement.

9.

Par un acte notifié aux requérants le 2

juillet 1997, elle interjeta appel de la décision du 10 mai 1996 devant la cour d’appel de Rome.

10.

La première audience se tint le 15 décembre 1997 date à laquelle les requérants introduisirent un appel incident. Les parties présentèrent leurs conclusions le 19 janvier 1998, puis le juge de la mise en état fixa au 19

janvier 1999 la date des débats. A cette dernière date, la cour d'appel invita les requérants à notifier dans un délai de 120 jours leur appel incident et le procès-verbal de l'audience à M.

M.B. et M.

M.C. et fixa au 7

juin

1999 l'audience devant le conseiller de la mise en état.

11.

Entre le 7 juin et le 16 juin 2000 quatre audiences se tinrent. A

l’audience du 19

juin

2000 le juge, à la demande des parties, renvoya l’affaire au 20 novembre 2000 pour la présentation des conclusions.

12.

Le jour venu, le juge renvoya au 22

octobre

2002 pour l’audience des plaidoiries devant la chambre compétente.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

13.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

14.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

15.

La période à considérer a débuté le 10 mars 1987 et la procédure est encore pendante à ce jour.

16.

Elle a donc duré environ quatorze ans et huit mois pour quatre instances.

17.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

18.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

19.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

20.

Les requérants réclament chacun 20 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi. De plus, M. Gianfranco Bonacci réclame 308

000 000 ITL, M

me

Lia Berlato 119

000 000 ITL, M

lle

Manuela Bonacci 30 000 000 ITL et M

lle

Veronica Bonacci 129

000

000 ITL, tous au titre du préjudice materiel qu’ils auraient subi.

21.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant 10

000

EUR au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

22.

Les requérants s’en remettent à la Cour pour quantifier les frais et dépens encourus devant la Cour.

23.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 600 EUR pour la procédure devant la Cour et accorde donc 150 EUR à chaque requérant.

C.

Intérêts moratoires

24.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 10

000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral et 150 EUR (cent cinquante euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président