AFFAIRE BOCCA c. ITALIE

SECȚIUNEA I CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL BOCCA c. ITALIA (solicitarea nr. 44437/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 februarie 2001 DEFINIF 27/05/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Bocca c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinte al Comisiei Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, Carlo Bocca, care a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 26 iunie 1997 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44437/98. Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 4 iulie 2000. B. și domnul D. în fața tribunalului din Lecce, pentru a obține constatarea de a declara declarație a unui testament. Încheierea procedurii a început la 21 septembrie 1989. La data de 10 mai 1990, la 29 septembrie 1990. La 13 iunie 1991, reclamantul a solicitat o expertiză, partea pârâtă la audierea martorilor. Prin ordonanța din 14 iunie 1991, al cărei text a fost depus la grefă la 15 iunie 1991, judecătorul a respins cererea pârâtului. Mai și 3 octombrie 1992 au fost trimise din oficiu și din cauza unei greve a avocaților. La 22 iunie 1993, părțile au depus documente. La 14 februarie 1995, la 14 februarie 1995, părțile și-au prezentat concluziile, iar la 28 februarie 1997 au avut loc pledoariile. Această ședință a fost amânată din oficiu la 9 ianuarie 1998. 1998, al cărui text a fost depus la grefa din 2 martie 1998, instanța a respins cererea reclamantului. La 30 martie 1999, reclamantul a solicitat în fața instanței de apel a lui Lecce. La 19 martie 2000, părțile și-au prezentat concluziile. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ cu privire la această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 5 iunie 1989 și este încă în curs de desfășurare până în prezent. 10. Prin urmare, a durat 11 ani și opt luni pentru două instanțe. 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție 13. În temeiul articolului 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții respective, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 14. Reclamantul solicită 50 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 50 000 000 ITL pentru cel moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 20 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 16. Reclamantul solicită, de asemenea, 24 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne. 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A spus că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 20 000 000 (80 de milioane) lire italiene pentru daune morale că această sumă va crește cu un interes simplu de 3,5% l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 27 februarie 2001, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Michael O

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE BOCCA c. ITALIE

(Requête n°

44437/98)

ARRÊT

STRASBOURG

27 février 2001

DÉFINITIF

27/05/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Bocca c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

M

me

E. Palm,

présidente

,

MM.

B.

Conforti

,

L.

Ferrari

Bravo

,

Gaukur

Jörundsson

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

T.

Panțîru

,

juges

,

et de M. M.

O’Boyle

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 février 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Carlo Bocca (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 26 juin 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44437/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M.

V.

Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 4 juillet 2000.

EN FAIT

3.

Le 5 juin 1989, le requérant assigna M

me

B. et M. D. devant le tribunal de Lecce afin d’obtenir le constat de la nullité d’un testament.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 21 septembre 1989. L’audience du 10

mai

1990 fut renvoyée d’office au 29 septembre 1990. Le 13 juin 1991, le requérant demanda une expertise, la partie défenderesse l’audition de témoins

; le juge réserva sa décision. Par une ordonnance hors audience du 14 juin 1991, dont le texte fut déposé au greffe le 15

juin 1991, le juge rejeta la demande de la partie défenderesse. Les deux audiences fixées les 7

mai et 3 octobre 1992 furent renvoyées respectivement d’office et en raison d’une grève des avocats. Le 22 juin 1993, les parties déposèrent des documents. Une audience plus tard, le 14 février 1995 les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries fut fixée au 28

février 1997.

5.

Cette audience fut reportée d’office au 9 janvier 1998. Par un jugement du 13

février

1998, dont le texte fut déposé au greffe le 2

mars

1998, le tribunal rejeta la demande du requérant.

6.

Le 30 mars 1999, le requérant interjeta appel devant la cour d’appel de Lecce. Le 19 mars 2000, les parties présentèrent leurs conclusions. L’audience de plaidoiries fut fixée au 2 novembre 2001.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 5 juin 1989 et est encore pendante à ce jour.

10.

Elle a donc duré onze ans et huit mois pour deux instances.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

Le requérant réclame 50

000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 50

000

000

ITL au titre de celui moral qu’il aurait subis.

15.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 20

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

16.

Le requérant demande également 24

000

000

ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 20

000

000 (vingt millions) lires italiennes pour dommage moral

;

b)

que ce montant sera à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 27

février

2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Michael

O’Boyle

Elisabeth

Palm

Greffier

Présidente