AFFAIRE BERLANI c. ITALIE

Prima SECȚIUNEA CAUZA BERLANI c. ITALIA (solicitarea nr. 44335/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 februarie 2001 DEFINIF 27/05/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Berlani c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinte al Comisiei Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, Valentino Emilio Berlani, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 25 iunie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44335/98. Reclamantul este reprezentat de domnul A. Crott, avocat la Pietrasanta (Lucques). Guvernul italian ( B. l-au numit pe reclamant și pe domnul V. în fața Tribunalului din Lucques pentru a obține constatarea simulării unui contract sub seing privat cu privire la anumite terenuri și la restituirea acestora. Anularea cauzei la data de 23 ianuarie 1991, data la care judecătorul, încuviințarea nulității citatului pârâtului, a fixat o nouă ședință la data de 6 În decembrie 1991, a sosit ziua în care s-a depus la grefa de documente. După două audieri care au vizat o sechestrare a bunurilor în litigiu, la 6 noiembrie 1992 a avut loc o discuție privind mijloacele de probă. printr-o ordonanță din 7 noiembrie 1992, judecătorul a respins cererea de admitere a martorilor dlui F. și dlui M. La data de 20 septembrie 1995 a avut loc audierea dlui F. și a reclamantului și la data de 21 mai 1996 a fost revocată. La 13 martie 1998, părțile și-au prezentat concluziile. ), președintele a numit un nou judecător pentru punerea în funcțiune și a stabilit următoarea ședință la 18 ianuarie 2002. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 7 septembrie 1990 și este încă în curs de desfășurare până în prezent. 10. Prin urmare, ea a durat mai mult de zece ani și patru luni pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă 14. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, afirmă că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție.Facut în franceză, apoi comunicat în scris la 27 februarie 2001C, în aplicarea articolului 77 § 2 și a articolului 3 din Regulamentul Michaelo Boyle Elizabeth Palm Moduleer Președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE BERLANI c. ITALIE

(Requête n°

44435/98)

ARRÊT

STRASBOURG

27 février 2001

DÉFINITIF

27/05/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Berlani c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

M

me

E. Palm,

présidente

,

MM.

B.

Conforti

,

L.

Ferrari

Bravo

,

Gaukur

Jörundsson

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

T.

Panțîru

,

juges

,

et de M. M.

O’Boyle

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 février 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Valentino Emilio Berlani (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 25 juin 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44435/98. Le requérant est représenté par M

e

A. Crott, avocat à Pietrasanta (Lucques). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 4 juillet 2000.

EN FAIT

3.

Le 7 septembre 1990, M. F. et M

me

B. assignèrent le requérant et M.

V. devant le tribunal de Lucques afin d’obtenir le constat de la simulation d’un contrat sous seing privé concernant certains terrains, et leur restitution.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 23 janvier 1991, date à laquelle le juge, constatant la nullité de la citation des défendeurs, fixa une nouvelle audience au 6

décembre 1991. Le jour venu, l’audience fut consacrée au dépôt au greffe de documents. Après deux audiences qui concernèrent une saisie des biens en litige, le 6

novembre 1992 une discussion concernant les moyens de preuves eut lieu. Par une ordonnance du 7 novembre 1992, le juge rejeta la demande d’admission de témoins de M. F. et M

me

B. et celle tendant à la révocation de la saisie formulée par le requérant. Il admit en partie la demande d’admission de preuves demandée par M. F. et M

me

B. et fixa une audience au 9 février 1994. Cette audience fut renvoyée à la demande des parties. Le 20 septembre 1995 eut lieu l’audition de M. F. et du requérant et l’audience fut renvoyée au 21

mai

juin 1997, l’audience fut ajournée à la demande des parties.

5.

Le 13 mars 1998, les parties présentèrent leurs conclusions. L’audience de plaidoiries fut fixée au 1

er

mars 2000.

6.

Entre-temps, suite à l’attribution de l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezione stralcio

), le président nomma un nouveau juge de la mise en état et fixa l'audience suivante au 18 janvier 2002.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 7 septembre 1990 et est encore pendante à ce jour.

10.

Elle a donc duré plus de dix ans et quatre mois pour une instance.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

14.

Le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 février 2001C, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Michael

O’Boyle

Elisabeth

Palm

Greffier

Présidente