Prima SECȚIUNE BLUZZI ȘI ALTELE c. ITALIA (solicitarea nr. 44331/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 februarie 2001 DEFINIF 27/05/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Belluzzi și alții c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinte al Comisiei Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și cetățeni italieni, dnii. Giovanni, Margherita, Giuseppe și Alessandro Beluzzi și Luigia Nava, au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 13 iunie 1997 în temeiul art. 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Reclamanții sunt reprezentai de domnul Vico și F. Uggetti, avocaii din Bergamo. Guvernul italian ( B. T. și B. C. au numit pe reclamanți în fața Tribunalului din Bergamo pentru a obține împărțirea unei moșteniri. Încheierea cazului a început la 14 iulie 1988, data la care a fost numit un expert. Acesta din urmă a depus jurământul la 22 decembrie 1988. Cele trei audieri care au urmat între 4 mai 1989 și 15 februarie 1990 s-au referit la raportul de competență. Părțile și-au prezentat concluziile la 20 septembrie 1990. În timpul procesului de audiere a pledoariilor, părțile au solicitat convocarea prezentei cauze unei alte cauze referitoare la unul dintre bunurile moștenirii. Tribunalul a redeschis punerea în funcțiune și a fixat o audiere la 9 În iulie 1992, pentru a se ajunge la o legătură de afaceri. Două audieri mai târziu, la 3 iunie 1993, părțile și-au prezentat din nou concluziile. La tribunalul din 29 iunie 1995 a fost amânată din oficiu la 13 martie 1997. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 22 mai 1997, Tribunalul a decis împărțirea bunurilor. La 3 iulie 1998, reclamanții au solicitat o trimitere pentru a-și prezenta concluziile; ceea ce au făcut la 23 iunie 1999; ședința pledoariilor a fost stabilită la 29 martie 2000 printr-o hotărâre din 29 martie 2000, al cărei text a fost depus la grefă la data de 14 iunie 1999. Aprilie 2000, instanța a acceptat cererea reclamanților. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil ... așa cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum s-a formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 19 mai 1988 și s-a încheiat la 14 aprilie 2000. 11. Prin urmare, aceasta a durat aproximativ 11 ani și 11 luni pentru două instanțe. 12. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprejm de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 15. Reclamanții solicită 100 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 20 000 000 de lire ITL pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată17, de asemenea, reclamanții solicită 18 034 000 pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă fiecărui solicitant. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 20 000 000 (8 milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 000 000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 27 februarie 2001, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Michael O Palm Moduleer Președinte
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE BELUZZI ET AUTRES c. ITALIE
(Requête n°
44431/98)
ARRÊT
27 février 2001
27/05/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Belluzzi et autres c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
présidente
,
MM.
B.
Conforti
,
L.
Ferrari
Bravo
,
Gaukur
Jörundsson
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
T.
Panțîru
,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 février 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, MM. Giovanni, Margherita, Giuseppe et Alessandro Beluzzi et Luigia Nava (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 13 juin 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44431/98. Les requérants sont représentés par M
es
R.
Vico et F.
Uggetti, avocats à Bergame. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 4 juillet 2000.
3.
Le 19 mai 1988, M
mes
4.
La mise en état de l’affaire commença le 14 juillet 1988, date à laquelle fut nommé un expert. Ce dernier prêta serment le 22
décembre
1988.Les trois audiences qui suivirent entre le 4 mai 1989 et le 15 février 1990 concernèrent le rapport d’expertise. Les parties présentèrent leurs conclusions le 20 septembre 1990. Lors de l’audience de plaidoiries, les parties demandèrent la jonction de la présente affaire à une autre relative à un des biens de l’héritage. Le tribunal rouvrit la mise en état et fixa une audience au 9
juillet 1992, afin de procéder à la jonction des affaires.
5.
Deux audiences plus tard, le 3 juin 1993 les parties présentèrent de nouveau leurs conclusions. L’audience de plaidoiries fixée au 29 juin 1995 fut ajournée d’office au 13
mars 1997. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 22 mai 1997, le tribunal décida le partage des biens.
6.
Le 3 juillet 1998, les requérants interjetèrent appel devant la cour d’appel de Brescia. L’instruction commença le 25 novembre 1998. Le 10
mars 1999, les parties demandèrent un renvoi pour présenter leurs conclusions ; ce qu'elles firent le 23
juin 1999. L'audience des plaidoiries fut fixée au 29 mars 2000.
7.
Par un arrêt du 29 mars 2000, dont le texte fut déposé au greffe le 14
avril 2000, la cour fit droit à la demande des requérants.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
9.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
10.
La période à considérer a débuté le 19 mai 1988 et s’est terminée le 14 avril 2000.
11.
Elle a donc duré environ onze ans et onze mois pour deux instances.
12.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
13.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
14.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
15.
Les requérants réclament 100 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’ils auraient subis.
16.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant 20
000 000 ITL au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
17.
Les requérants demandent également 18 034 000 pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
18.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à chaque requérant.
C.
Intérêts moratoires
19.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
,
a)
que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 20 000 000 (vingt millions) lires italiennes pour dommage moral
et 1 000 000 (un million) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 février 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente