AFFAIRE VECCHI ET AUTRES c. ITALIE

AFFAIRE VECCHI ET AUTRES c. ITALIE (CtEDO, 2001)

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA VECI ȘI ALTELE c. ITALIA (solicitarea nr. 44848/98) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINITIVF 01/0 6/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În lacul Vecchi și alte c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonpć judecători și V. Berger Grefier de Secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și cetățeni italieni, dl Degardo Vecchi, dl Livia Malavolti, dl Mario Agostini, dl Pamela Vecchi și dl Nevio Mazzoni (în special, cei care au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 1 August 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (adică Convenția privind libertățile fundamentale). Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44488/95. Reclamanții sunt reprezentați de dl Berardini, avocat la Porretta Terme (Bologne). Guvernul italian ( este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 iunie 2000. F. - au atribuit compania B. și alte trei persoane în fața Tribunalului de la Bologna pentru a obține repararea daunelor suferite ca urmare a distrugerii unei părți dintr-o clădire provocată de o explozie de gaz, care a cauzat moartea sau răni grave mai multor persoane. Prima audiere a avut loc la 7 februarie 1974. martie 1974 și 26 martie 1976, trei au fost amânate din oficiu - dintre care unul, deoarece grefa nu a informat părțile de la data landului -, patru au fost amânate la cererea reclamanților sau din cauza absenței acestora, două la cererea părților, două la cererea pârâtilor - inclusiv una fără opoziție a reclamanților - și două au vizat depunerea memoriilor sau a documentelor. La 13 mai 1976, judecătorul a stabilit la cinzeci și cinci de ani de prezentare a concluziilor la 2 iulie 1976; totuși, în ziua următoare, inculpații au depus documente și a fost amânată la 1 octombrie 1976. În ianuarie 1978, patru au fost trimise la cererea părților, trei au fost trimise la cererea reclamanților și una la cererea inculpaților fără opoziție a reclamanților. La 17 februarie 1978, judecătorul a stabilit la data de 13 aprilie 1978 , cu toate acestea, la acea dată, reclamanții au depus memorii și judecătorul a reportat cauza la data de 15 iunie 1978. Din cele paisprezece ședințe stabilite între această dată și 23 aprilie 1982, trei au fost exmatriculate din oficiu - dintre care una din cauza mutației judecătorului - trei au fost revocate la cererea pârâtilor - dintre care una fără opoziție a reclamanților -, șapte au fost revocați la audierea martorilor sau a părților și o admitere a altor mijloace de probă. La 10 iunie 1982, judecătorul a fixat la amînarea de prezentare a concluziilor la 23 noiembrie 1982. La tribunalul din fața camerei competente a avut loc la 23 octombrie 1983. Printr-o ordonanță în afara ședinței din 22 noiembrie 1983, al cărei text a fost depus la grefa din 17 decembrie 1988, tribunalul a redeschis instanța în instanță, a numit un expert și a fixat la tribunal la data de 18 ianuarie 1984. În ziua următoare, expertul a depus jurământ. Cele patru audieri stabilite între 21 În iunie 1984 și 30 mai 1985, trei au fost amânate deoarece expertul nu a depus la grefa raportul său. La 3 octombrie 1985, judecătorul a fixat la amnunarea de prezentare a concluziilor la 27 februarie 1986. La această dată, la tribunalul de pledoarii în fața camerei competente a fost stabilită la 6 octombrie 1987; cu toate acestea, aceasta nu a avut loc decât la 8 octombrie 1987. octombrie 1988, ca urmare a unei trimiteri din oficiu, printr-o hotărâre definitivă din 8 noiembrie 1988, al cărei text a fost depus la grefă la 10 februarie 1989, instanța a decis că doi dintre inculpați trebuiau să repare daunele suferite de reclamanți, a acordat, în acest scop, reclamanților un provizion și a trimis părțile în fața judecătorului pentru calculul definitiv al sumei. Prin ordonanța din 9 noiembrie 1988, al cărei text a fost depus la grefa la o dată nespecificată, data următoare a fost stabilită la 9 martie 1989. Din cele paisprezece audieri stabilite între 9 mai 1989 și 20 iunie 1995, două au fost amânate din oficiu, șapte au fost amânate la cererea părților, trei la cererea pârâtilor - reclamanții fiind absenți - și una a fost depusă de documente. La 18 iulie 1995, al cincilea reclamant s-a constituit în fața judecătorului ca moștenitor al M. F. și judecătorul a stabilit la data de 27 iulie 1995 în caseta de prezentare a concluziilor. La data de 2 noiembrie 1995, tribunalul a dat dreptul la cererea reclamanților prin intermediul unei hotărâri din 28 noiembrie 1995, al cărei text a fost depus la grefă la data de 7 februarie 1996, instanța a dat dreptul la cererea acestora. Această hotărâre nu a fost notificată, a devenit definitivă la 24 martie 1997. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul "timpul rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 1 din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) . . Perioada care trebuie luată în considerare a început la 17 noiembrie 1973 și s-a încheiat la 24 martie 1997. 10. Prin urmare, Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. lira italiană (ITL) pentru prejudiciul material și cel puțin 30 000 000 ITL fiecare pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 80 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 16. Reclamanții solicită, de asemenea, sumele globale de 11 240 682 ITL și, respectiv, 8 280 360 ITL pentru expertiză pentru a cuantifica prejudiciul material și pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma globală de 7 500 000 ITL toate costurile și acordă 1 500 000 fiecărui solicitant. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 80 000 000 (24 milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 500 000 (un milion cinci sute de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Premier Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE VECCHI ET AUTRES c. ITALIE

(Requête n°

44488/98)

ARRÊT

STRASBOURG

1

er

mars 2001

DÉFINITIF

01/06/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Vecchi et autres c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

B.

Conforti

,

J.

Makarczyk

,

I.

Cabral Barreto

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

M.

Pellonpää

,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M. Degardo Vecchi, M

me

Livia Malavolti, M. Mario Agostini, M

me

Pamela Vecchi et M. Nevio Mazzoni (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 1

er

août 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13

novembre 1998 sous le numéro de dossier 44488/98. Les requérants sont représentés par M

e

M. Berardini, avocat à Porretta Terme (Bologne). Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29 juin 2000.

EN FAIT

3.

Le 17 novembre 1973, les quatre premiers requérants et quatre autres personnes – parmi lesquelles M

me

F. - assignèrent la société B. et trois autres personnes devant le tribunal de Bologne afin d’obtenir réparation des dommages subis suite à l’écroulement d’une partie d’un bâtiment provoquée par une explosion de gaz, ayant causé la mort ou des blessures graves à plusieurs personnes.

4.

La première audience se tint le 7 février 1974. Des treize audiences fixées entre le 21

mars 1974 et le 26 mars 1976, trois furent reportées d’office - dont une car le greffe n’avait pas informé les parties de la date de l’audience -, quatre le furent à la demande des requérants ou en raison de leur absence, deux à la demande des parties, deux à la demande des défendeurs - dont une sans opposition des requérants - et deux concernèrent le dépôt de mémoires ou de documents. Le 13 mai 1976, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 2 juillet 1976

; toutefois, le jour venu les défendeurs déposèrent des documents et l’affaire fut reportée au 1

er

octobre 1976. Des huit audiences fixées entre cette date et le 12

janvier 1978, quatre furent renvoyées à la demande des parties, trois le furent à la demande des requérants et une à la demande des défendeurs sans opposition des requérants. Le 17 février 1978, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 13

avril 1978

; toutefois, à cette date les requérants déposèrent des mémoires et le juge reporta l’affaire au 15

juin

avril

1982, trois furent renvoyées d’office - dont une en raison de la mutation du juge -, trois le furent à la demande des défendeurs - dont une sans opposition des requérants -, sept concernèrent l’audition de témoins ou des parties et une l’admission d’autres moyens de preuve. Le 10 juin 1982, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 23

novembre

octobre 1983. Par une ordonnance hors audience du 22

novembre 1983, dont le texte fut déposé au greffe le 17 décembre 1988, le tribunal rouvrit l’instruction, nomma un expert et fixa l’audience au 18

janvier 1984.

5.

Le jour venu, l’expert prêta serment. Des quatre audiences fixées entre le 21

juin 1984 et le 30 mai 1985, trois furent reportées car l’expert n’avait pas déposé au greffe son rapport. Le 3 octobre 1985, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 27 février 1986. A cette date, l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 6

octobre

1987

; toutefois, elle n’eut lieu que le 8

octobre 1988, suite à un renvoi d’office. Par un jugement non définitif du 8

novembre 1988, dont le texte fut déposé au greffe le 10

février

1989, le tribunal décida que deux des défendeurs devaient réparer les dommages subis par les requérants, accorda à ce titre aux requérants une provision et renvoya les parties devant le juge pour le calcul définitif du montant. Par une ordonnance hors audience du 9

novembre 1988, dont le texte fut déposé au greffe à une date non précisée, l’audience suivante fut fixée au 9 mars 1989.

6.

Des quatorze audiences fixées entre le 9 mai 1989 et le 20 juin 1995, deux furent reportées d’office, sept le furent à la demande des parties, trois à la demande des défendeurs - les requérants étant absents - et une concerna le dépôt de documents. Le 18 juillet 1995, le cinquième requérant se constitua devant le juge en tant qu’héritier de M

me

F. et le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 27

juillet

novembre 1995. Par un jugement du 28

novembre

1995, dont le texte fut déposé au greffe le 7

février

1996, le tribunal fit droit à la demande des demandeurs. Ce jugement n’ayant pas été notifié, il devint définitif le 24

mars

1997.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 17 novembre 1973 et s’est terminée le 24 mars 1997.

10.

Elle a donc duré plus de vingt-trois ans et quatre mois pour une instance.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

Les requérants réclament globalement 90

000

000

lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et au moins 30

000

000

ITL chacun au titre du préjudice moral qu’ils auraient subis.

15.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant 80

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

16.

Les requérants demandent également les sommes globales de 11

240

682

ITL et 8

280

360

ITL respectivement pour une expertise afin de quantifier le dommage matériel et pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme globale de 7

500

000 ITL tous frais confondus et accorde 1

500

000 à chaque requérant.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 80

000

000 (quatre-vingt millions) lires italiennes pour dommage moral

et 1

500

000 (un million cinq cent mille) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 1

er

mars 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président