AFFAIRE VENTURINI c. ITALIE (n° 3)

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA VENTURINI c. ITALIA (nr. 3) Cerere nr. 44535/98 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Venturini c. Italia (nr. 3), Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( Dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H. B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad hoc, și al dlui V. Berger grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, rend la hotărâre, adoptat la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, Alberto Venturini, care a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 26 septembrie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( La 13 noiembrie 1998, cererea a fost înregistrată sub numărul de dosar 44535/95. Guvernul italian (adică, la data de ...) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la data de 9 noiembrie 2000. La 14 octombrie 1991, reclamantul s-a constituit parte civilă într-o procedură penală pendinte în fața Tribunalului din La Spezia împotriva domnului M. și a altor două persoane, acuzate de faliment fraudulos și fraudă, pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a presupuselor investiții financiare. Prin hotărârea din 11 iunie 1997, tribunalul l-a recunoscut pe domnul M. vinovat și l-a condamnat, printre altele, la repararea daunelor suferite de părțile civile, a căror valoare rămânea de stabilit în cadrul procedurilor în fața instanțelor civile. Domnul interjeta apel la Curtea de Apel din Genova. Prin Hotărârea din 12 mai 1999, al cărei text a fost depus la grefa la 9 iulie 1999, Curtea de Apel a confirmat parțial hotărârea. La o dată nespecificată, domnul M. a avut grijă de casare. Prin hotărârea din aceeași zi, depusă la grefa din 22 august 2001, Curtea de Casație a respins recursul. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 15. Reclamantul solicită 177 205 491 lira italiană (ITL) pentru prejudiciul material și 50 000 Cu toate acestea, Curtea nu a constatat nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere; în schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 12 000 000 ITL pentru prejudiciile morale. Reclamantul solicită, de asemenea, 300 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 5 000 000 ITL pentru cele suportate în fața Curții 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi § 30. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 1 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamantul. Interese moratorii 19. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. PE CES MOTIVE, CURȚA A spus, cu șase voturi împotrivă una, că a existat o încălcare a articolului 6 Õ 1 din Convenția S-a afirmat, în unanimitate, că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 12 000 000 (doisprezece milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 000 000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor crește cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata, în unanimitate, a cererilor de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE VENTURINI c. ITALIE (n° 3)

(

Requête n° 44535/98

)

ARRÊT

STRASBOURG

25 octobre 2001

DÉFINITIF

25/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Venturini c. Italie (n° 3),

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Caflisch

,

I.

Cabral Barreto

,

V.H. B

utkevych,

M

mes

N.

Vajić

,

juges

,

M. D

el Tufo,

juge ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Alberto Venturini («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 26 septembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 13

novembre 1998 sous le numéro de dossier 44535/98. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 14 octobre 1991, le requérant se constitua partie civile dans une procédure pénale pendante devant le tribunal de La Spezia à l’encontre de M.

M. et de deux autres personnes, poursuivis pour banqueroute frauduleuse et escroquerie afin d’obtenir réparation des dommages subis du fait de prétendus placements financiers.

4.

Devant la juridiction de jugement, environ sept cents témoins furent entendus. Par un jugement du 11 juin 1997, le tribunal reconnut M. M. coupable et le condamna notamment à réparer les dommages subis par les parties civiles, dommages dont le montant restait à déterminer dans le cadre de procédures devant les juridictions civiles.

5.

A une date non précisée, M.

M. interjeta appel devant la cour d'appel de Gênes. Par un arrêt du 12 mai 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 9

juillet 1999, la cour d'appel confirma en partie le jugement.

6.

A une date non précisée, M.M. se pourvut en cassation. L’audience du 20

décembre 2000 fut reportée au 27 avril 2001 en raison d’une grève des avocats puis renvoyée d’office au 30 mai 2001.

7.

Par un arrêt du même jour, déposé au greffe le 22 août 2001, la Cour de cassation rejeta le pourvoi.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La période à considérer a débuté le 14 octobre 1991 et s’est terminée le 22 août 2001.

11.

Elle a donc duré plus de neuf ans et dix mois pour trois instances.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

15.

Le requérant réclame 177 205 491 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 50

000

000

ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subis.

16.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 12

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

17.

Le requérant demande également 300 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 5

000

000

ITL pour ceux encourus devant la Cour.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 1

000

000

ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR

1.

Dit,

par six voix contre une, qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

, à l’unanimité,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 12

000

000

(douze millions) lires italiennes pour dommage moral et 1

000

000

(un million) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

, à l’unanimité, les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président