AFFAIRE QUATTRONE c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA CATRONA c. ITALIA (solicitarea nr. 44412/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președinte A.B. Baka Bonello Fischbach Tsatsa-Nikolovska, E. Leviți judecători Del Tufo, judecător ad hoc, și domnul E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Pasquale Quattrone, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 24 septembrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( La 13 noiembrie 1998, cererea a fost înregistrată sub numărul de dosar 44412/98. Guvernul italian (adică, mai mult decât atât) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 septembrie 2000. Reclamantul se plânge de durata a două proceduri. Într-o primă procedură, la 25 septembrie 1985, domnul S. l-a numit pe reclamant în fața Tribunalului din Napoli pentru a obține expulzarea sa din apartamentul pe care îl utiliza în temeiul unui contract de închiriere. Reclamantul, la rândul său, a depus o acțiune în reintegrare a apartamentului și o cerere în vederea reparării daunelor suferite. Începând cu data de 12 noiembrie 1985, a fost inițiat procesul de punere în funcțiune a cauzei. În data de 21 ianuarie 1986, la data de 3 iunie 1986, au fost inițiate cinci audieri stabilite între 26 martie 1987 și 23 februarie 1988, una dedicată depunerii la grefa de documente, trei au vizat discuțiile privind mijloacele de probă și una a fost amânată la cererea părților. În martie 1988, judecătorul pentru punerea în funcțiune a audierii martorilor. La tribunalul din 27 aprilie 1988 a fost dat afară din funcție. Cele patru audieri care au urmat până la 23 ianuarie 1990 au vizat audierea martorilor. Cele două audieri care au avut loc în 29 mai și 20 noiembrie 1990 s-a referit la prezentarea concluziilor. La 29 ianuarie 1991, judecătorul a fixat ședința de pledoarii la 8 aprilie 1992. Această ședință a fost amânată, în primul rând, din oficiu și ulterior, de două ori la cererea dlui S. La 6 aprilie 1994, cauza a fost amânată în deliberare. Printr-o hotărâre din 13 aprilie 1994, al cărei text a fost depus la grefă la 7 iulie 1994, Tribunalul a constatat că recurentul a eliberat apartamentul în litigiu la 4 mai 1988, a respins cererea dlui S. și a acceptat parțial cererea de despăgubire a prejudiciului reclamantului. La 9 ianuarie 1995, dl S. interjeta apel la tribunalul din Napoli. La 14 februarie 1995, la 14 februarie 1995. După două audieri, la 27 februarie 1996, părțile și-au prezentat concluziile și la cinstirea pledoariilor a avut loc la 3 aprilie 1997. printr-o hotărâre din 17 aprilie 1997, al cărei text a fost depus la grefă în aceeași zi, Curtea a respins cererea dlui S. La 11 iulie 1997, domnul S. s-a ocupat de casare. Prin ordonanța din 3 martie 1999, Curtea de Casație a declarat recursul inadmisibil. Într-o a doua procedură, la 19 martie 1991 reclamantul și o altă persoană l-au numit pe dl S. în fața Tribunalului din Napoli, pentru a obține repararea prejudiciilor suferite ca urmare a intrării ilegale în apartamentul lor. După două ședințe, la 28 octombrie 1993 părțile și-au prezentat concluziile, iar la 12 ianuarie 1996 s-a stabilit ședința pledoariilor. Prin hotărârea din 19 ianuarie 1996, al cărei text a fost depus la gref la 10 februarie 1996, Tribunalul a acceptat cererea reclamantului și a celuilalt solicitant. 10. La 11 septembrie 1996, domnul S. interjeta apel la tribunalul din Napoli. Lacul a început la 20 decembrie 1996. Părțile și-au prezentat concluziile la 28 februarie 1997. La data de 4 martie 1998 a fost stabilită interdicția de a pleda. Prin Hotărârea din 11 martie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 29 mai 1998, Curtea a respins cererea dlui S. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGUTĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 11. Reclamantul susține că durata procedurilor inițiate la 25 septembrie 1985 și, respectiv, la 19 martie 1991 în fața Tribunalului de la Napoli a încălcat principiul termenului de "timp rezonabil" astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. September 1985 și pentru a doua dată la 19 martie 1991 și se încheie la 3 martie 1999 și respectiv la 29 mai 1998. 14. Acestea au durat mai mult de treisprezece ani și, respectiv, cinci luni pentru trei instane și peste șapte ani și două luni pentru două instane. 15. Curtea amintește că au constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 17. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât sunt imprecise pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În general, reclamantul solicită 100 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 19. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 30 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 20. Reclamantul solicită, de asemenea, 30 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne. 21. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 22. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. PRIN CES, CURTEA, ÎN L A spus că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 30 000 000 (trente milioane) lire italiene pentru daune morale că această sumă va fi majorată cu un interes simplu de 3,5 % la an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE QUATTRONE c. ITALIE

(Requête n° 44412/98)

ARRÊT

STRASBOURG

25 octobre 2001

DÉFINITIF

25/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Quattrone c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

A.B. Baka

G.

Bonello

,

M.

M.

Fischbach

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska,

M.

E. Levits

,

juges

,

M

me

M.

Del Tufo,

juge

ad hoc,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Pasquale Quattrone («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 24 septembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 13

novembre 1998 sous le numéro de dossier 44412/98. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 2000.

EN FAIT

3.

Le requérant se plaint de la durée de deux procédures. Dans une première procédure, le 25 septembre 1985, M. S. assigna le requérant devant le tribunal de Naples afin d’obtenir son expulsion de l’appartement qu’il utilisait en vertu d’un contrat de location. Le requérant, pour sa part, déposa une action en réintégration de l’appartement et une demande en réparation des dommages subis.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 12 novembre 1985. L’audience du 21 janvier 1986 fut renvoyée d’office au 3 juin 1986. Des cinq audiences fixées entre le 26 mars 1987 et le 23 février 1988, une fut consacrée au dépôt au greffe de documents, trois concernèrent la discussion des moyens de preuves et une fut ajournée à la demande des parties. Le 29

mars 1988, le juge de la mise en état ordonna l’audition de témoins. L’audience du 27 avril 1988 fut renvoyée d’office. Les quatre audiences qui suivirent jusqu’au 23 janvier 1990 concernèrent l’audition des témoins. Les deux audiences qui se tinrent les 29 mai et 20

novembre 1990 concernèrent la présentation des conclusions. Le 29 janvier 1991, le juge fixa l'audience de plaidoiries au 8 avril 1992. Cette audience fut reportée, d'abord, d'office et par la suite, à deux reprises à la demande de M. S. Le 6 avril 1994, l'affaire fut mise en délibéré.

5.

Par un jugement du 13 avril 1994, dont le texte fut déposé au greffe le 7 juillet 1994, le tribunal constata que le requérant avait libéré l’appartement en litige le 4 mai 1988, rejeta la demande de M. S. et fit en partie droit à la demande de réparation des dommages du requérant.

6.

Le 9 janvier 1995, M. S. interjeta appel devant la cour d’appel de Naples. L’instruction commença le 14 février 1995. Après deux audiences, le 27 février 1996, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries eut lieu le 3 avril 1997. Par un arrêt du 17 avril 1997, dont le texte fut déposé au greffe le même jour, la cour rejeta l’appel de M. S.

7.

Le 11 juillet 1997, M. S. se pourvut en cassation. Par une ordonnance du 3 mars 1999, la Cour de cassation déclara le pourvoi irrecevable.

8.

Dans une deuxième procédure, le 19 mars 1991 le requérant et une autre personne assignèrent M. S. devant le tribunal de Naples, afin d’obtenir réparation des dommages subis suite au fait que M. S. avait pénétré illégalement dans leur appartement.

9.

La mise en état de l’affaire commença le 8 mai 1991. Après deux audiences, le 28

octobre 1993 les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries fut fixée au 12 janvier 1996. Par un jugement du 19 janvier 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 10 février 1996, le tribunal fit droit à la demande du requérant et de l’autre demandeur.

10.

Le 11 septembre 1996, M. S. interjeta appel devant la cour d’appel de Naples. L’instruction commença le 20 décembre 1996. Les parties présentèrent leurs conclusions le 28 février 1997. L’audience de plaidoiries fut fixée au 4 mars 1998. Par un arrêt du 11 mars 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 29 mai 1998, la cour rejeta l’appel de M. S.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

11.

Le requérant allègue que la durée des procédures engagées respectivement le 25 septembre 1985 et le 19 mars 1991 devant le tribunal de Naples a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

12.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

13.

La période à considérer a débuté pour la première procédure le 25

septembre 1985 et pour la deuxième le 19 mars 1991 et s’est terminée respectivement le 3 mars 1999 et le 29 mai 1998.

14.

Elles ont duré respectivement plus de treize ans et cinq mois pour trois instances et plus de sept ans et deux mois pour deux instances.

15.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

16.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

17.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

18.

Le requérant réclame globalement 100 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

19.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 30

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

20.

Le requérant demande également 30 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.

21.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale.

C.

Intérêts moratoires

22.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 30 000 000 (trente millions) lires italiennes pour dommage moral

;

b)

que ce montant sera à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président