AFFAIRE MASSIMO c. ITALIE (n° 2)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA MASSMO c. ITALIA (nr. 2) (solicitarea nr. 44352/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Massimo c. Italia (nr. 2) Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președinte A.B. Baka Bonello Fischbach Tsatsa-Nikolovska, E. Leviți judecători Del Tufo, judecător ad hoc, și domnul E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, domnul Giuseppe Massimo, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 6 iulie 1996 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( La 13 noiembrie 1998, cererea a fost înregistrată sub numărul de dosar 44352/98. Guvernul italian (adică, mai mult decât atât) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 septembrie 2000. La 7 martie 1989, reclamantul notifia împotriva Ministerului Educației Naționale a fost depus ulterior la grefa Tribunalului Administrativ Regional din Calabria. Această acțiune viza să obțină reevaluarea pensiei sale, precum și restituirea sumelor de 508 335 lira italiană, percepută cu titlu de pensie la locul de pensie, și 187 766 lire italiene care ar fi fost deduse în mod necuvenit de către administrația în favoarea II.N.P.S. (Institut National de Previziance Sociale) și o ultimă sumă de 1 492 746 lire italiene, care a fost dedusă între 1987 și 1988. În recursul său, reclamantul a solicitat reunirea prezentei proceduri cu o altă persoană care are în parte același obiect și pendinte în fața aceleiași instanțe administrative. printr-o hotărâre din 24 februarie 1995, al cărei text a fost depus la grefă la 5 aprilie 1995, Tribunalul a declarat recursul inadmisibil pentru nejudiciare, procedurile privind pensiile aflate sub jurisdicția Curții de Conturi. La 25 mai 1995, reclamantul a înaintat o acțiune având același obiect în fața camerei regionale a Curții de Conturi pentru Lombardia. În această acțiune, reclamantul, care este avocat, declara că reia prima procedură. La 27 mai 1997, Camera Regională a respins cererea reclamantului de stabilire urgentă a datei la care a avut loc încuviințarea. La 10 februarie 1999 prezenta cauză a fost anexată la o a doua cauză. Ședința pledoariilor a fost stabilită la 4 octombrie 2000. Prin Hotărârea din 4 octombrie 2000, al cărei text a fost depus la grefă la 18 octombrie 2000, Curtea de Conturi a fost parțial îndreptățită la cererea reclamantului. În temeiul articolului 6 alineatul (1) din CONVENȚIA 10. Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timpul rezonabil" astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. Prin urmare, Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).15. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 29 386 223 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 73 465 558 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 18. Curtea nu are nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 20 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 19. Reclamantul solicită, de asemenea, 26 353 512 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și pentru cele efectuate în fața Curții. 20. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 1 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordă reclamantului. Interese moratorii 21. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 20 000 000 (80 de milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 000 000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3,5 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză și apoi comunicat în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE MASSIMO c. ITALIE (n° 2)

(Requête n°

44352/98)

ARRÊT

STRASBOURG

25 octobre 2001

DÉFINITIF

25/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Massimo c. Italie (n° 2)

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

A.B. Baka

G.

Bonello

,

M.

M.

Fischbach

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska,

M.

E. Levits

,

juges

,

M

me

M.

Del Tufo,

juge

ad hoc,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Giuseppe Massimo («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 6 juillet 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44352/98. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 7 mars 1989, le requérant notifia à l’encontre du ministère de l’Education nationale un recours qui fut par la suite déposé au greffe du tribunal administratif régional de Calabre. Ce recours visait à obtenir la réévaluation de sa pension ainsi que la restitution des sommes de 508

335

lires italiennes, perçue à titre d’indemnité au lieu de pension, et de 187 766 lires italiennes qui aurait été indûment déduite par l’administration en faveur de l’I.N.P.S. (

Institut National de Prévoyance Sociale

) et d’une dernière somme de 1 492 746 de lires italiennes qui avait été déduite entre 1987 et 1988.

4.

Dans son recours, le requérant demanda la jonction de la présente procédure avec une autre ayant en partie le même objet et pendante devant le même tribunal administratif.

5.

Par un jugement du 24 février 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 5

avril

1995, le tribunal déclara le recours irrecevable pour défaut de juridiction, les procédures concernant les pensions relevant de la juridiction de la Cour des comptes.

6.

Le 25 mai 1995, le requérant déposa un recours ayant le même objet devant la chambre régionale de la Cour des comptes pour la Lombardie. Dans ce recours, le requérant, qui est avocat, déclarait reprendre la première procédure.

7.

Le 27 mai 1997, la chambre régionale rejeta la demande du requérant tendant à la fixation urgente de la date de l’audience.

8.

Le 10 février 1999 la présente affaire fut jointe à une deuxième. L'audience de plaidoiries fut fixée au 4 octobre 2000.

9.

Par un arrêt du 4 octobre 2000, dont le texte fut déposé au greffe le 18

octobre 2000, la Cour des comptes fit en partie droit à la demande du requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

10.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

11.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

12.

La période à considérer a débuté le 7 mars 1989 et s’est terminée le 18 octobre 2000.

13.

Elle a donc durée plus de onze ans et sept mois pour deux instances.

14.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

15.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

16.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

17.

Le requérant réclame 29 386 223 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 73 465 558 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subis.

18.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 20

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

19.

Le requérant demande également 26 353 512 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour.

20.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 1 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

21.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 20 000 000 (vingt millions) lires italiennes pour dommage moral

et 1 000 000 (un million) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président