- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 25 octombrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Cheltuieli de judecată
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Venturini împotriva Italiei (nr. 2)
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA CAUZA VENTURINI c. ITALIA (nr. 2) (solicitarea nr. 44346/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Venturini c. Italia (nr. 2) Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președinte A.B.
Baka Bonello Fischbach Tsatsa-Nikolovska, E. Leviți judecători Del Tufo, judecător ad hoc, și domnul E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, dl Alberto Venturini, a sesizat Comisia Europeană cu privire la Drepturile Lacului la 25 iunie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Hotărârea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44346/96. Guvernul italian ( La 11 februarie 1994, reclamantul notifia împotriva municipiului La Spezia o acțiune care ulterior a fost depusă la grefa Tribunalului Administrativ Regional din Liguria.
Această acțiune viza obținerea anulării ordonanței din partea municipalității respective privind demolarea unei clădiri a reclamantului în urma unor lucrări abuzive. Printr-o ordonanță din 17 februarie 1994, instanța a respins cererea de suspendare a executării ordinului de demolare. La 5 martie 1994, după depunerea unei cereri de rectificare, reclamantul a introdus o a doua acțiune pentru obținerea anulării unei ordonanțe de respingere a cererii sale de permis de renovare. Printr-o ordonanță din 17 martie 1994, instanța a respins cererea de suspendare a executării celei de-a doua ordonanțe. La 21 aprilie 1994, reclamantul a prezentat o cerere de fixare urgentă a datei landului.
Ședința pledoariilor a fost stabilită la 6 martie 1997. Printr-o hotărâre definitivă din 6 martie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 5 mai 1998, tribunalul, după ce a pronunțat reunirea celor două proceduri, a ordonat municipiului La Spezia să verse documente la dosar în termen de 40 de zile de la comunicarea hotărârii. Între timp, conform informațiilor furnizate de solicitant, rectificarea a fost acordată la 15 aprilie 1998. La 15 octombrie 1998, un nou avocat care se constituia între timp pentru solicitant, a prezentat o cerere pentru stabilirea cu urgență a datei la care a avut loc în instanță. Ședința a avut loc la 10 iunie 1999. 10. Prin hotărârea din 10 iunie 1999, al cărei text a fost depus la grefă la 18 iunie 1999, Tribunalul a constatat că, între timp, recurentul a obținut permisiunea de a reglementa clădirea contestată.
Prin urmare, a declarat că nu mai exista niciun litigiu între părți și a compensat cheltuielile procedurii. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. 13. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 11 februarie 1994 și sa se încheie la 18 iunie 1999. 14. Prin urmare, a durat mai mult de cinci ani și patru luni pentru o instanță.
15. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție 17. În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se șteargă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 52 576 744 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 80 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 19. Curtea nu are nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere.
În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 8 000 000 ITL pentru prejudiciul moral.
Cheltuielile și cheltuielile de judecată 20. Reclamantul solicită, de asemenea, 13 662 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 5 000 000 ITL pentru cele suportate în fața Curții 21. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 1 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordă reclamantului.interese moratorii 22. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an.
Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 8 000 000 (8 milioane) lire italiene pentru daune materiale și morale și 1 000 000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3,5% l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză și apoi comunicat în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE VENTURINI c. ITALIE (n° 2) (Requête n° 44346/98) ARRÊT STRASBOURG 25 octobre 2001 DÉFINITIF 25/01/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire Venturini c. Italie (n° 2) , La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. C.L. Rozakis , président , A.B. Baka G. Bonello , M. M. Fischbach , M me M. Tsatsa-Nikolovska, M. E. Levits , juges , M me M. Del Tufo, juge ad hoc, et de M. E. Fribergh , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Alberto Venturini (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 25 juin 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44346/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 2000. EN FAIT
Le 11 février 1994, le requérant notifia à l’encontre de la municipalité de La Spezia un recours qui fut par la suite déposé au greffe du tribunal administratif régional de Ligurie. Ce recours visait à obtenir l’annulation de l’ordonnance de ladite municipalité relative à la démolition d’un immeuble du requérant suite à des travaux abusifs.
Par une ordonnance du 17 février 1994, le tribunal rejeta la demande de suspension de l’exécution de l’ordonnance de démolition.
Le 5 mars 1994, après avoir présenté une demande de régularisation, le requérant introduisit un deuxième recours visant à obtenir l’annulation d’une ordonnance rejetant sa demande de permis de rénovation.
Par une ordonnance du 17 mars 1994, le tribunal rejeta la demande de suspension de l’exécution de la deuxième ordonnance.
Le 21 avril 1994, le requérant présenta une demande tendant à la fixation urgente de la date de l’audience. L'audience de plaidoiries fut fixée au 6 mars 1997.
Par un jugement non définitif du 6 mars 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 5 mai 1998, le tribunal, après avoir prononcé la jonction des deux procédures, ordonna à la municipalité de La Spezia de verser des documents au dossier dans le délai de quarante jours à partir de la communication du jugement. Entre-temps, selon les informations fournies par le requérant, la régularisation avait été octroyée le 15 avril 1998.
Le 15 octobre 1998, un nouvel avocat qui s’était entre-temps constitué pour le requérant, présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût fixée avec urgence. L'audience se tint le 10 juin 1999.
Par un jugement du 10 juin 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 18 juin 1999, le tribunal constata que le requérant avait, entre-temps, obtenu l'autorisation de régulariser l'immeuble contesté. Partant, il déclara qu'il n'y avait plus de différend entre les parties et compensa les frais de la procédure. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
11. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 11 février 1994 et s’est terminée le 18 juin 1999.
Elle a donc duré plus de cinq ans et quatre mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 52 576 744 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 80 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subis.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 8 000 000 ITL au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 13 662 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 5 000 000 ITL pour ceux encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 1 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 8 000 000 (huit millions) lires italiennes pour dommage matériel et moral et 1 000 000 (un million) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président