SECȚIUNEA A DOUA CAUZA GUERRERA c. Italia (nr. 1) (solicitarea nr. 44403/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINITIVF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Guerrera c. Italia (nr. 1) Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președinte A.B. Baka Bonello Fischbach Tsatsa-Nikolovska, E. Leviți judecători Del Tufo, judecător ad hoc, și domnul E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Carmine Guerrera ( Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44403/98. Reclamantul este reprezentat de domnul Piscitelli, avocat la Benevent. Guvernul italian ( La 3 octombrie 1992, dl B. l-a numit pe reclamant în fața Tribunalului din Benevent pentru a obține plata a 11 572 000 de lire italiene în executarea unui contract de furnizare. La 5 mai 1994, judecătorul de punere în funcțiune a audierii părților și-a fixat o audiere la 19 ianuarie 1995. În ziua următoare, la 19 octombrie 1995 a fost suspendată din oficiu. La acea dată, reclamantul fiind absent, încuviințarea a fost amânată la 20 iunie 1996, iar după data de 17 aprilie 1997. La data de 23 octombrie 1997, reclamantul a fost din nou absent, iar judecătorul de punere în funcțiune a stabilit interdicția de prezentare a concluziilor la 2 aprilie 1998. La acea dată, reclamantul a solicitat aplicarea art. 186-b din Codul de procedură civilă, în vederea obținerii unui ordin provizoriu de plată a sumei în litigiu. Prin ordonanță în afara instanței după această ultimă dată, judecătorul a acceptat cererea dlui privind plata provizorie a sumei, deoarece apărarea reclamantului era de natură generică și fusese absent pentru audiere. La o dată nespecificată, ca urmare a atribuirii cauzei la colegiul de magistrați însărcinat cu soluționarea celor mai vechi cauze (sezione stralcio) ), președintele a numit un nou judecător pentru punerea în funcțiune și a fixat ședința la 4 martie 1999 pentru a permite părților să ajungă la o soluționare amiabilă a cazului. La acea dată, părțile nu au ajuns la o soluționare amiabilă, judecătorul a amânat cazul la 17 septembrie 1999. În ziua următoare, părțile care nu au fost prezentate, judecătorul a stabilit o nouă ședință la 24 septembrie 1999 atunci când, după ce a constatat a doua absență ulterioară a persoanelor interesate, a respins cazul rolului în conformitate cu art. 309 din Codul de procedură civilă. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ cu privire la această teză. 10. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 3 octombrie 1992 și a fost încheiată la 24 septembrie 1999. 11. Prin urmare, a durat mai mult de șase ani și 11 luni pentru o instanță. 12. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În ceea ce privește aplicarea articolului 41 din Convenție14, în conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei Părțile contractante nu permite să se dea la o parte pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 15. Reclamantul solicită 30 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 24 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 10 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 17. Reclamantul solicită, de asemenea, 5 200 066 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 000 (zece milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 000 000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată aceste sume vor fi majorate cu 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata acestora Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modululer Președintele
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE GUERRERA c. ITALIE (n° 1)
(Requête n°
44403/98)
ARRÊT
25 octobre 2001
25/01/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Guerrera c. Italie (n° 1)
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
A.B.
Baka
,
G.
Bonello
,
M.
Fischbach
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska,
M.
,
juges
,
M
me
M.
Del Tufo,
juge
ad hoc,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Carmine Guerrera (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 6 mai 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44403/98. Le requérant est représenté par M
e
V.
Piscitelli, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 2000.
3.
Le 3 octobre 1992, M. B. assigna le requérant devant le tribunal de Bénévent afin d’obtenir le paiement de 11
572
000 lires italiennes en exécution d’un contrat de fourniture.
4.
La mise en état de l’affaire commença le 26 novembre 1992. L’audience du 29
avril 1993 fut reportée d’office à deux reprises jusqu’au 28 avril 1994. Le 5 mai 1994 le juge de la mise en état ordonna l’audition des parties et fixa une audience au 19 janvier 1995. Le jour venu, l’audience fut ajournée d’office au 19 octobre 1995. A cette date le requérant étant absent, l’audience fut reportée au 20 juin 1996, et après renvoyée d’office au 17 avril 1997. Le 23 octobre 1997, le requérant fut de nouveau absent et le juge de la mise en état fixa l’audience de présentation des conclusions au 2 avril 1998.
5.
A cette date, le demandeur sollicita l’application de l’article 186-
ter
du code de procédure civile, afin d’obtenir une injonction provisoire de payer la somme en litige. Le requérant demanda le renvoi de l’audience, ce qui fut fait pour l’audience du 4 juin 1998. Par ordonnance hors audience suivant cette dernière date, le juge fit droit à la demande de M. B. concernant le paiement provisoire de la somme, car la défense du requérant était de nature générique et il avait été absent pour l’audition. L’audience de plaidoiries fut fixée au 23
octobre 2001.
6.
A une date non précisée, suite à l’attribution de l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (
sezione stralcio
), le président nomma un nouveau juge de la mise en état et fixa l'audience au 4 mars 1999 afin de permettre aux parties de parvenir à un règlement amiable de l'affaire. A cette date, les parties n'étant pas parvenues à un règlement amiable, le juge ajourna l'affaire au 17 septembre 1999.
7.
Le jour venu, les parties n'ayant pas comparu, le juge fixa une nouvelle audience au 24 septembre 1999 quand, ayant constaté la seconde absence consécutive des intéressés, il raya l'affaire du rôle conformément à l'article 309 du code de procédure civile.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
9.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
10.
La période à considérer a débuté le 3 octobre 1992 et s’est terminée le 24 septembre 1999.
11.
Elle a donc duré plus de six ans et onze mois pour une instance.
12.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
13.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
14.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
15.
Le requérant réclame 30 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 24 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
16.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 10
000
000
ITL au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
17.
Le requérant demande également 5 200 066 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
18.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1
000
000
ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
19.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 10
000
000
(dix millions) lires italiennes pour dommage moral
et 1
000
000
(un million) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président