AFFAIRE E.G. c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA E.G. c. ITALIA Cerere nr. 44880/98 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINITIVF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza E.G. c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H. B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad hoc, și a domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul E.G. ( La data de 31 iulie 1997, în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Curtea a declarat cererea admisibilă la 9 noiembrie 2000. La 9 martie 1988, reclamantul notifia i-a solicitat dnei N. un ordin de plată a 3 873 000 lire italiene. La 24 martie 1988, el i-a comunicat dlui N. o cerere de sechestrare imobiliară care a fost înregistrată la 26 aprilie 1988 Biroului Ipotecarilor. Procedura de executare a fost înscrisă în rolul Tribunalului de la Roma la 20 iunie 1988. Această procedură a fost atașată unei alte proceduri de executare inițiată de societatea V. împotriva M. N. Prima audiere a fost stabilită la 18 ianuarie 1990, data la care judecătorul de executare a numit un expert. La 24 ianuarie 1991, cauza a fost atașată la o a treia procedură de executare și o ședință a fost stabilită la 10 octombrie 1991 pentru licitație. Între timp, la 16 mai 1991, reclamantul a depus, în aceeași procedură, o altă cerere pentru 63 856 000 de lire italiene. În octombrie 1992, tribunalul nu s-a pronunțat deoarece în acea zi avocații greveau și o nouă audiență a fost stabilită la 7 octombrie 1993. La acea dată, întrucât nu era prezentat nici un cumpărător pentru vânzarea proprietății, judecătorul a fixat o altă audiere la 24 februarie 1994 pentru a reduce prețul. În noiembrie 1995, judecătorul a stabilit o nouă dată de vânzare la 11 decembrie 1997. Întrucât nu a avut loc nici o ofertă de cumpărare, la 21 mai 1998 și după 16 ianuarie 2000 a fost revocată din același motiv. În ziua următoare, a avut loc o primă vânzare, iar judecătorul a fixat la ședința următoare la 1 februarie 2001 pentru a permite potențialilor cumpărători să facă o supralicitare. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 9 martie 1988 și era încă în curs de desfășurare la 1 februarie 2001. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 10. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 13. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului suma solicitată, și anume 21 000 000 000 ITL, pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 14. Reclamantul solicită, de asemenea, 6 644 560 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 3 604 568 ITL pentru cele suportate în fața Curții. 15. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL, indiferent de costuri și de acord cu reclamantul. Interese moratorii 16. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. PE CES, CURȚA, ÎN LUNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 Õ 1 din Convenția Spuse că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 21 000 000 (80 milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3,5% l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în limba franceză și apoi comunicată în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Res Moduler Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE E.G. c. ITALIE

(

Requête n° 44480/98

)

ARRÊT

STRASBOURG

25 octobre 2001

DÉFINITIF

25/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire E.G. c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Caflisch

,

I.

Cabral Barreto

,

V.H. B

utkevych,

M

mes

N.

Vajić

,

juges

,

M. D

el Tufo,

juge ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. E.G. («

le

requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 31 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la

Convention

»). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44480/98. Le requérant est représenté par M

e

M.

Galliani, avocate à Rome. Le gouvernement italien («

le

Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 9 mars 1988, le requérant notifia à Mme N. une injonction de lui payer 3

873 000 lires italiennes. Le 24 mars 1988, il notifia à M

me

N. une demande de saisie immobilière qui fut enregistrée le 26 avril 1988 au Bureau des hypothèques.

4.

La procédure d’exécution fut inscrite au rôle du tribunal de Rome le 20

juin 1988. Cette procédure fut jointe à une autre procédure d’exécution engagée par la société V. à l’encontre de M

me

N. La première audience fut fixée au 18 janvier 1990, date à laquelle le juge de l’exécution nomma un expert. Le 24 janvier 1991, l’affaire fut jointe à une troisième procédure d’exécution et une audience fut fixée au 10 octobre 1991 pour la vente aux enchères. Entre-temps, le 16 mai 1991, le requérant déposa, dans la même procédure, une autre demande pour 63

856 000 lires italiennes.

5.

Le 1

er

octobre 1992, l’audience ne se tint pas car ce jour-là les avocats faisaient grève et une nouvelle audience fut fixée au 7 octobre 1993. A cette date, étant donné qu’aucun acheteur ne s’était présenté pour la vente de l’immeuble, le juge fixa une autre audience au 24

février 1994 afin de réduire la mise à prix. Le 16

novembre 1995, le juge fixa une nouvelle date de vente le 11 décembre 1997. Étant donné qu’il n’y avait pas eu d’offres d’achat, l’audience fut renvoyée au 21

mai

1998 et après au 16

janvier 2000 pour la même raison. Le jour venu, une première vente eut lieu et le juge fixa l’audience suivante au 1

er

février 2001 pour permettre aux acheteurs potentiels de faire une surenchère.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

7.

La période à considérer a débuté le 9 mars 1988 et était encore pendante au 1

er

février 2001.

8.

Elle avait à cette date déjà duré plus de douze ans et dix mois pour une instance.

9.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

10.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

11.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

12.

Le requérant réclame 21

000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

13.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant la somme demandée, à savoir 21

000

000

ITL, au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

14.

Le requérant demande également 6

644

560

ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 3

604

568

ITL pour ceux encourus devant la Cour.

15.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5

000

000

ITL tous frais confondus et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

16.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 21

000

000 (vingt et un millions) lires italiennes pour dommage moral et 5

000

000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président